Cineva a avut curiozitatea de a face un tur al statelor membre din Uniunea Europeană( înainte de adoptarea euro!) pornind din Franţa cu 1000 de franci şi, schimbând suma dintr-o monedă naţională în alta, a ajuns înapoi la punctul de plecare cu doar 500 de franci fără să fi cumpărat absolut nimic!
Începând cu 1 ianuarie 2002, în 12 din statele membre ale UE se foloseşte o singură monedă – Euro.
Într-un ritm mai alert sau mai lent, toate statele europene se îndreaptă spre aceeaşi ţintă: o Europă integrată.
Este adevărat că nu toate statele membre ale Uniunii Europene au luat hotărârea să facă parte din zona Euro. Există însă o tendinţă foarte clară: trebuie să fim pregătiţi pentru momentul unic al unei monede unice în Europa!
Până de curând vorbeam despre moneda europeană ECU. Ce s-a întâmplat cu ECU? În primul rând, trebuie precizat că ECU nu a reprezentat niciodată o monedă europeană, ci doar o unitate de măsură monetară, ce fluctua în raport cu monedele ţărilor Uniunii Europene. Nu a existat niciodată o reprezentare a acestei unităţi monetare sub formă de bancnote şi monezi, dar în mod sigur ECU a constituit una din etapele ce a dus la apariţia monedei unice europene.
La miezul nopţii de 31 decembrie 1998 către 1 ianuarie 1999, în mod oficial, ECU a fost înlocuit de Euro cu o paritate de 1:1. Care este diferenţa? Noua titulatură aduce în plus faptul că, de la 1 ianuarie 1999, rata de schimb oficială Euro/monede naţionale (ale statelor membre ale Uniunii Europene care fac parte din zona Euro) este fixă. Astfel, putem spune că rata de schimb pentru aceste monede este şi va rămâne una şi aceeaşi prin definiţie.
Anterior acestui moment de importanţă deosebită pentru Uniunea Economică şi Monetară în cadrul Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995) şefii de state şi guverne ai Uniunii Europene au luat hotărârea de a da monedei unice denumirea de Euro. Abrevierea oficială pentru moneda unică este „EUR”, această abreviere fiind înregistrată la Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO).
De la decizia politică la introducerea efectivă a monedei unice
Trecerea la moneda unică reprezintă un proces controlat în detaliu şi cu un calendar cât se poate de clar.
Piaţa Unică reprezintă unul dintre obiectivele majore ale părinţilor spirituali ai actualei Uniuni Europene şi poate fi caracterizată pe scurt prin existenţa a patru libertăţi fundamentale: libertatea de circulaţie a bunirilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Cu alte cuvinte, în cadrul acestei Pieţe Unice, bunurile, persoanele, serviciile şi capitalul circulă liber dintr-o ţară a Uniunii Europene în alta, fără a întâmpina restricţii la traversarea graniţelor geografice ale acestor ţări.Această Piaţă Unică a devenit realitate în 1992, ea funcţionând şi evoluând în sensul unei integrări mereu mai profunde.
Alături de Piaţa Unică şi Uniunea Economică şi Monetară reprezintă un proiect cu destulă vechime: încă de la sfârşitul anilor ’60 s-a oficializat ideea unei zone în cadrul Pieţei Unice în care să se utilizeze o singură monedă. Având în vedere că tranzacţiile comerciale dintre ţările membre reprezintă 60% din totalul tranzacţiilor comerciale desfăşurate de UE, Uniunea Economică şi Monetară (UEM) devine o necesitate economică şi reprezintă complementul firesc al Pieţei Unice. Aceasta din urmă poate funcţiona mai eficient şi cu beneficii mai mari în contextul existenţei Uniunii Economice şi Monetare, pentru că se elimină costurile ridicate ale tranzacţiilor legate de schimburile valutare, precum şi incertitudinile legate de instabilitatea ratei de schimb. Mergând mai departe, o Piaţă Unică mai eficientă vă permite impulsionarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă, în timp ce existenţa unei metode unice va întări stabilitatea monetară internaţională. Comparativitatea preţurilor în Euro va face companiile mai competitive, ele trebuind să ofere produse şi servicii la preţuri stabile şi uneori chiar mai scăzute decât înainte de introducerea monedei unice. La modul general, moneda unică are ca scop întărirea unităţii europene şi este concepută pentru a constitui un factor de stabilitate, pace şi prosperitate.
Totuşi proiectul UEM a început să se concretizeze la sfârşitul anilor ’70 prin crearea Sistemului Monetar European (SME), sistem construit pe principiul unor rate de schimb monede naţionale/ECU (calculat ca medie a monedelor participante) stabile, dar ajustabile în funcţie de contextul economico-financiar. Fluctuaţia ratelor de schimb între monedele europene a fost astfel adusă, în numai 10 ani, la un sfert din cea iniţială.
Astfel, după 1985, UEM apare din ce în ce mai mult în ipostaza unei unei etape necesare pentru finalizarea Pieţei Unice. Consiliul European de la Madrid (1989) a decis ca prima etapă a UEM să înceapă în iulie 1990, iar Consiliul European de la Maastricht(1991) a decis ca Europa să dispună de o singură monedă până în anul 2000. Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) a definit condiţiile şi calendarul introducerii monedei unice europene.
Tratatul cere ca economiile naţionale să fi atins anumite niveluri de performanţă în ce priveşte inflaţia, deficitele şi datoria publică, rata de schimb şi rata dobânzii – condiţii cunoscute sub numele de criterii de convergenţă – care permit funcţionarea corectă a UEM. Dintre cele 4 criterii de convergenţă (inflaţie, deficite publice, rata de schimb şi rata dobânzii), doar deficitele publice excesive trebuie să fie monitorizate de Consiliul Uniunii Europene după adoptarea Euro. Danemarca şi Marea Britanie sunt singurele ţări autorizate prin Tratat să nu participe la zona Euro dacă nu doresc acest lucru. Toate celelalte state membre UE şi-au luat angajamentul de a intra în zona Euro imediat ce situaţia economică internă le-o va permite.
În vederea analizării capacităţii statelor membre de a participa la zona Euro, prin Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut întocmirea unor rapoarte privind gradul de compatibilitate al statelor membre cu criteriile de convergenţă sus-menţionate. Pe baza acestor rapoarte, Consiliul European a confirmat, în luna mai 1998, faptul că 11 state membre vor adopta Euro ca monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999, şi anume: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda – pentru că aceste state îndeplineau criterii de convergenţă stabilite. Danemarca şi Marea Britanie au confirmat faptul că nu doreau să participe la zona Euro, iar Grecia şi Suedia nu îndeplineau în acel moment condiţiile impuse de criteriile de convergenţă.
La Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, s-a încheiat un acord între statele membre, intitulat Pactul de Stabilitate şi Creştere, acord construit pe două aspecte cheie: un sistem da alarmă preventivă pentru identificarea şi corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să determine depăşirea pragului de 3% din PIB stabilit în Tratat pentru deficitele bugetare, şi un set de reguli cu efect restrictiv pentru a exercita presiuni asupra statelor membre ale zonei Euro, astfel încât acestea să evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectare a lor. Statele membre ale zonei Euro se angajau să obţină, pe termen mediu, bugete naţionale echilibrate sau chiar excedentare.
Trebuie precizat că Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe două concepte: coordonarea politicilor economice naţionale şi existenţa unei instituţii independente responsabilă cu politica monetară. Până la nivelul anului 1998 această instituţie a fost reprezentată de către Institutul Monetar European (IME). Ulterior a intrat în funcţiune – iniţial formal, pentru ca, începând cu 1 ianuarie 1999, să înceapă să funcţioneze realmente – Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) constituit din băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene, înpreună cu Banca Centrală Europeană (BCE), şi având ca principal obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor în statele membre ale zonei Euro.
În urma îndeplinirii criteriilor de convergenţă, Grecia a adoptat moneda unică începând cu 1 ianuarie 2001. În continuare Danemarca şi Marea Britanie nu doresc să intre în zona Euro, iar Suedia mai are încă probleme cu stabilitatea ratei de schimb.
Avantajele monedei euro
Plăţile se efectuează cu aceeaşi monedă în toate ţările zonei euro, ceea ce facilitează călătoriile dintr-un stat în altul. Transparenţa preţurilor este în avantajul consumatorilor, deoarece simpla comparaţie a etichetelor permite consumatorilor să achiziţioneze de la furnizorii cu cele mai mici preţuri din zona euro, ca de exemplu, preţurile maşinilor din diferite ţări ale zonei euro. Prin urmare, transparenţa preţurilor care este strâns legată de moneda unică, contribuie la menţinerea inflaţiei sub control de către Eurosistem. Concurenţa sporită oferă posibilitatea ca resursele disponibile să fie folosite cu eficienţă maximă, stimulând activităţile comerciale din zona euro şi susţinând astfel creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă
Lansarea monedei euro la data de 1 ianuarie 1999 a eliminat costurile aferente tranzacţiilor valutare şi astfel au rezultat economii considerabile de costuri. În cadrul zonei euro, nu mai există costuri referitoare la:
- cumpărarea şi vânzarea de valută pe pieţele valutare;
- măsurile privind protecţia împotriva variaţiilor defavorabile ale cursului de schimb;
- plăţile transfrontaliere în valută, care presupun comisioane ridicate;
- deţinerea mai multor conturi valutare, îngreunând astfel gestionarea acestora.
- odată cu introducerea monedei euro, au dispărut de asemenea fluctuaţiile valutare şi implicit riscurile valutare din zona euro. În trecut, riscurile şi costurile valutare au afectat competiţia şi activităţile comerciale transfrontaliere.
Trăsături principale ale zonei euro
Înainte de realizarea Uniunii Monetare, ţările individuale, care în prezent fac parte din zona euro, aveau economii relativ mici şi deschise. în schimb, zona euro formează o economie vastă şi mult mai autonomă, comparabilă cu dimensiunea economieiStatelor Unite.
În ceea ce priveşte populaţia, zona euro are una dintre cele mai dezvoltate economii din lume, însumând 316,6 milioane de cetăţeni în anul 2005, faţă de populaţia Statelor Unite şi a Japoniei, care numără 296,7 milioane şi, respectiv, 127,8 milioane de cetăţeni.
Referitor la ponderea în produsul intern brut (PIB) mondial, zona euro a fost considerată cea de-a doua mare economie în anul 2005, cu un procent de 14,9%, situându-se după Statele Unite care au avut o pondere de 20,1% din PIB. Japonia a înregistrat o cotă de 6,4% din PIB-ul mondial.
Faptul că economia zonei euro este mult mai puţin deschisă faţă de economiile ţărilor participante, contribuie la limitarea impactului exercitat de variaţiile preţurilor externe asupra preţurilor interne.
Totuşi, zona euro are o economie mult mai deschisă comparativ cu cea a Statelor Unite sau a Japoniei. Exporturile de bunuri si servicii ale zonei euro calculate ca pondere în PIB, au fost semnificativ mai mari în anul 2005 (20,3%), în raport cu cifrele pentru Statele Unite (10,2%) şi Japonia (14,9%). Cifrele privind exporturile din zona euro exclud Slovenia.
Bancnotele euro se află în circulaţie începând cu data de 1 ianuarie 2002. Seria bancnotelor euro cuprinde şapte cupiuri, fiecare având altă dimensiune: 5 EUR, 10 EUR, 20 EUR, 50 EUR, 100 EUR, 200 EUR şi 500 EUR.Bancnotele euro ilustrează stilurile arhitecturale care au caracterizat şapte perioade din istoria culturii europene — clasic, romanic, gotic, renascentist, baroc şi rococo, epoca fierului şi a sticlei şi modernismul din secolul al XX-lea — şi reproduc trei elemente arhitecturale principale: ferestre, porţi şi poduri. Niciunul dintre elementele grafice nu ilustrează clădiri sau monumente reale. De asemenea, bancnotele nu prezintă elemente naţionale specifice.Ferestrele şi porţile reprezentate pe aversul bancnotelor simbolizează spiritul european de deschidere şi cooperare. Reversul fiecărei bancnote înfăţişează un pod caracteristic unei perioade din istoria culturii europene. În sens metaforic, aceste imagini reprezintă comunicarea dintre popoarele Europei, precum şi cea dintre Europa şi restul lumii.Bancnotele euro sunt produse la imprimeriile din întreaga UE. Cu ajutorul unor standarde stricte privind controlul calităţii, se asigură faptul că toate bancnotele produse sunt identice din punct de vedere calitativ şi vizual.
La sfârşitul anului 2007, circa 11,3 miliarde de bancnote euro se aflau în circulaţie Lansarea monedei euro la data de 1 ianuarie 1999 a eliminat costurile aferente tranzacţiilor valutare şi astfel au rezultat economii considerabile de costuri. în cadrul zonei euro, nu mai există costuri referitoare la:
- cumpărarea şi vânzarea de valută pe pieţele valutare;
- măsurile privind protecţia împotriva variaţiilor defavorabile ale cursului de schimb;
- plăţile transfrontaliere în valută, care presupun comisioane ridicate;
- deţinerea mai multor conturi valutare, îngreunând astfel gestionarea acestora.
- odată cu introducerea monedei euro, au dispărut de asemenea fluctuaţiile valutare şi implicit riscurile valutare din zona euro.