Drept

Acquis-ul comunitar este structurat, pentru simplificare, în 31 de capitole de negocieri, care radiografiază societatea.

Acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia Uniunii Europene, formată din:

• Tratatele Comunităţii şi Uniunii Europene,adică cele institutive şi cele modificatoare;
• Directivele, regulamentele şi deciziile, care sunt acte normative comunitare cu valoare obligatorie, dar şi alte acte cu valoare de recomandare.
• Acordurile internaţionale la care este parte Uniunea Europeană.
• Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

 

Capitolele de negociere sunt :

Capitolul 1	Libera circulaţie a mărfurilor
Capitolul 2	Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3	Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4	Libera circulaţie a capitalului
Capitolul 5	Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6	Politica în domeniul concurenţei
Capitolul 7	Agricultura
Capitolul 8	Pescuitul
Capitolul 9	Politica în domeniul transporturilor
Capitolul 10	Impozitarea
Capitolul 11	Uniunea economică şi monetară
Capitolul 12	Statistica
Capitolul 13	Politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14	Energia
Capitolul 15	Politica industrială
Capitolul 16	Întreprinderile mici şi mijlocii
Capitolul 17	Ştiinţa şi cercetarea
Capitolul 18	Educaţia, formarea profesională şi tineretul
Capitolul 19	Telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor
Capitolul 20	Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
Capitolul 21	Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale
Capitolul 22	Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23	Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitolul 24	Justiţia şi afacerile interne
Capitolul 25	Uniunea vamală
Capitolul 26	Relaţiile externe
Capitolul 27	Politica externă şi securitatea comună
Capitolul 28	Controlul financiar
Capitolul 29	Dispoziţii financiare şi bugetare
Capitolul 30	Instituţii
Capitolul 31	Diverse

 

XI.3. PRINCIPIILE NEGOCIERILOR

În cadrul negocierilor se respectă mai multe principii :

• acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise derogări doar în mod excepţional, precum şi unele aranjamente tranzitorii şi tehnice, limitate ca durată şi întindere);
• nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până când toate cele 31 de capitole nu sunt închise;
• orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părţi asupra unui capitol de negociere nu va influenţa poziţia cu privire la alte capitole de negociere.

Fiecare stat poartă negocierile în funcţie de progresele obţinute în transpunerea şi implementarea prevederilor comunitare şi a capacităţii statului respectiv de a face faţă condiţiilor competiţionale generate de integrarea în piaţa internă a comunităţii europene.

 

XI.4.  NEGOCIERILE DE ADERARE

Statul care doreşte aderarea la UE trebuie să depună la Preşedinţia Consiliului UE o cerere de aderare (o scrisoare în care îşi exprimă dorinţa de a deveni membru al Uniunii Europene). Consiliul UE decide dacă statului solicitant îi este sau nu conferit statutul de candidat la integrarea în UE. Acesta nu este un proces automat, Turcia, de pildă, nu a fost acceptată ca stat candidat decât după mulţi ani de la depunerea cererii de aderare. Din momentul în care candidatura unui stat este acceptată, acesta primeşte ajutor din partea Uniunii pentru a se pregăti pentru aderare şi este monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplineşte criteriile aderării.

În funcţie de îndeplinirea acestor criterii, Comisia Europeană prezintă rapoarte periodice privind progresele realizate de fiecare ţară candidată în procesul de aderare. De întreaga problematică a lărgirii UE se ocupă un comisar european ce are în subordine un directorat general. În perioada 2000-2004, comisarul european pentru extindere în comisia condusă de Romano Prodi a fost Guenter Verheugen (Germania), iar din nov. 2005, în comisia Barroso, comisarul pentru extindere este Olli Rhen (Finlanda). Pe baza rapoartelor anuale de ţară, întocmite de Comisia Europeană, Consiliul European decide deschiderea negocierilor de aderare.

Din partea Uniunii Europene, două sunt instituţiile implicate în procesul de negociere: Consiliul Uniunii (alcătuit din miniştrii de resort, reprezentând fiecare dintre statele membre) şi Comisia Europeană (Direcţia Generală pentru Extindere), care este mandatată de statele membre să deruleze negocierile tehnice.Odată ce Consiliul European a luat decizia de începere a negocierilor cu un stat candidat, cele două părţi se aşază efectiv la masa negocierilor în termen de câteva luni.

Între timp, părţile cad de acord asupra ordinii în care se negociază diferitele capitole de acquis. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se desfăşoară pentru 31 de capitole (30 de capitole corespund legislaţiei comunitare şi 1 capitol diverse), prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea Uniunii Europene. Negocierile purtate până în prezent pentru extinderea Uniunii sugerează faptul că întotdeauna se începe cu capitolele mai uşoare, pentru a permite realizarea unor progrese absolut necesare creării unui climat de încredere între cele două părţi. Capitolele mai dificile sunt de obicei lăsate pentru o etapă mai avansată a negocierilor, când părţile şi-au format o vedere de ansamblu asupra poziţiilor de negociat.

Pentru fiecare capitol de negociere, statul candidat trebuie să-şi pregătească poziţia de negociere sub forma unui document de poziţie. Acest proces este precedat de o examinare analitică (screening), bilaterală a acquis-ului pentru a identifica acele domenii în care statul candidat ar avea dificultăţi reale în aplicarea acquis-ului comunitar la data aderării. Prin documentul de poziţie, statul candidat îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate.

Comisia Europeană pregăteşte propriile documente de poziţie, pe care le înaintează Consiliului, iar acesta din urmă dă Comisiei un mandat de nego­ciere. Toate statele membre stabilesc, prin intermediul Consiliului, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.

Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, conform principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole. De aceea, procesul de negociere poate dura câţiva ani.

Negocierile oficiale se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere la care participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE. Cele două părţi îşi prezintă poziţiile de negociere asupra câte unui capitol al acquis-ului. Dacă cele două părţi sunt de acord, capitolul respectiv se poate închide provizoriu. Dacă cele două poziţii de negociere sunt diferite, chestiunea rămâne în discuţie până se găseşte o soluţie. Oricare ar fi concesia cerută de statul candidat (care se poate referi numai la perioadele tranzitorii şi la exceptări, conţinutul acquis-ului neputând fi negociat), ea nu poate fi acceptată decât cu acordul unanim al statelor membre. Este sarcina Comisiei Europene să identifice, împreună cu statul candidat, acele concesii ce ar putea fi acceptate de către Consiliul UE, şi, împreună cu Consiliul UE, acele concesii pe care le-ar putea accepta statul candidat.

Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de Aderare, supus ratificării conform procedurilor specifice statelor membre şi statului candidat, precum şi în Parlamentul European. Procedurile de ratificare durează între un an şi jumătate şi doi ani. Abia după ratificarea Tratatului de Aderare, apartenenţa unei ţări la Uniunea Europeană devine efectivă.

 

 

 

XI.5. PERIOADELE  DE TRANZIŢIE SAU DEROGĂRI

Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis, solicitată de un stat candidat, prin documentul de poziţie, şi ulterior înscrisă în Tratatul de Aderare.

Perioada de tranziţie intră în vigoare de la data la care un stat devine membru UE şi se încheie la sfârşitul duratei sale, iar din acest moment, normele comunitare din domeniul respectiv se aplică statului în cauză.

Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat; poate lua sfârşit doar când normele comunitare de la care s-a solicitat derogarea sunt abrogate sau modificate, iar derogarea devine fără obiect.

Perioadele de tranziţie sau derogările trebuie să fie foarte bine argumentate şi relevante. Politica Uniunii Europene este de a limita întinderea şi durata perioadelor de tranziţie, precum şi de a exclude, pe cât posibil, derogările.

Orice solicitare de perioade de tranziţie trebuie însoţită, în documentul de poziţie, de un plan precis şi convingător care să asigure aplicarea progresivă a acquis-ului comunitar, astfel încât, la sfârşitul perioadei de tranziţie, normele de la care s-a solicitat exceptarea temporară să fie aplicate în întregime.

Negocierile de aderare cu obiectivul de a primi România ca Stat Membru în ianuarie 2007 s-au închis în 2004. Tratatul de Aderare a fost semnat de cele 25 de State Membre, de România şi de Bulgaria în aprilie 2005. Procesul de ratificare a tratatului de către Statele Membre s-a încheiat în 2006, astfel că România şi Bulgaria au devenit membre  ale U.E. la 1 ianuarie 2007.

 

XI.6.  ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ. EXCLUDEREA ŞI RETRAGEREA DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

La Uniunea Europeană pot adera „statele Europei care practică          democraţia pluralistă şi economia de piaţă"[1].

 

Aderarea la Uniunea Europeană presupune, de fapt, aderarea la cele trei Comunităţi europene, acceptarea pilonilor interguvernamentală ai Uniu-nii, prevazuţi în Tratatul de la Maastricht, şi implică mai multe etape:

-  Aderarea propriu-zisă este precedată de semnarea unui Acord de asociere, între statul candidat şi Comunităţile europene, care se derulează o anumită perioadă de timp, diferită de la stat la stat[2].

-  Al doilea pas este semnarea tratatului de aderare, de către reprezentanţii tuturor statelor membre, pe de o parte, şi de către reprezentantul statului candidat, pe de altă parte. În prealabil, Consiliul U.E. votează în unanimitate aderarea, cu consultarea Comisiei europene şi cu avizul favorabil, dat            printr-un vot majoritar, al Parlamentului european.

-  În fine, tratatul de aderare este supus ratificării în parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre, şi, în unele cazuri, referendumului.

Strâns legată de problema aderării la Uniunea Europeană este chestiunea îndelung discutată a excluderii respectiv retragerii din Uniune.

Într-adevar, tratatele constitutive şi tratatele de aderare nu prevăd posibilitatea excluderii din Uniune, şi nici nu există dispoziţii care să justifice, în mod indirect, această măsură; prin urmare, se poate spune că această posibilitate nu există[3].

CSt priveste retragerea din Uniune, este acceptatS posibilitatea oricSrui stat de a se retrage, chiar daca nu sunt prevazute forme procedural speci-fice pentru aceasta³.

Chiar dacă tratatele nu prevăd- mijloace juridice de retragere a unui stat, este evident că dacă acesta doreşte retragerea nimic nu ar fi mai simplu decât să practice o perioadă nedefinită politica „scaunului gol", care, de facto, semnifică acelaşi lucru. În faţa unui astfel de comportament, celelelte state ar fi formate să modifice tratatele în aşa fel încât Uniunea să funcţioneze cu mai puţini membri, luând astfel act de retragere.

În 2004, problema retragerii a fost ridicată de parlamentari europeni din Irlanda de Nord şi Scoţia, care propuneau cetăţenilor lor soluţia declarării independenţei faţă de Marea Britanie cu păstrarea statutului de membru al Uniunii Europene; reacţia Uniunii nu s-a lăsat însă aşteptată, Preşedintele Comisiei Europene Romano Prodi arătând clar că o regiune care-şi declară independenţa faţă de un stat membru UE devine stat terţ faţă de UE şi trebuie să parcurgă toate etapele pentru a adera la această organizaţie[4].

Suspendarea unui stat din Uniune este însă posibilă, pe baza dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă acel stat a încălcat în mod grav şi persistent principiile înscrise în tratate (art. F par. 1). Suspendarea are loc prin decizia unanimă a Consiliului U.E. (evident fără participarea reprezentantului statului în cauză), la propunerea Comisiei europene sau a unui stat membru, şi cu avizul favorabil (majoritate de 2/3) a Parlamentului european[5].

 

 

 

[1] În cazul Turciei, criteriul geografic a fost interprctat constructiv, ea având o parte a teritoriului pe continentul european, însă nu acelaşi lucru s-a putut realiză în cazul candidaturii Marocului. O altă chestiune discutabilă este aceea a statelor minuscule aflate sub protectorat, cum sunt Andorra, Liechtenstein, Monaco, San Marino sau Vaticanul - acestea nu sunt ..state" în deplinul sens al cuvântului, şi de aceea nici membre ale Uniunii Europene; ele beneficiază însă (cu excepţia Vaticanului, evident) de anumite dispoziţii specifice comunitare, cum ar fi reglementarile vamale.

 

[2] De exemplu, România a semnat Acordul de asociere în 1993, iar acesta a intrat în vigoare în 1995.

[3] A se vedea N. Deaconu, op. cit., p. 9.

[4] EU Observator, 16/04.2004

[5] O.Ţinca, Drept Comunitar general, op.ciz., p.52