Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane al poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atit prin poziţia ei superioară in sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cit şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea. Din punctul de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: constituţionale sau fundamentale (constituţia denumită şi legea fundamentală) şi ordinare (celelalte legi). Prin conţinutul ei, Constituţia (implicit legile de modificare a constituţiei) are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor in stat, drepturile, libertăţile şi indatoririle fundamentale ale cetăţenilor. In caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor in generale, speciale şi excepţionale. Distincţia intre legea generală şi specială trebuie văzută in mod complex, in sensul că legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de reglementările legii generale. De exemplu, Codul civil este o lege generală faţă de legea vinzării de mărfuri sau legile privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi; sau Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin dispoziţii penale. Pe de altă parte, aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau mai specială. Importanţa distincţiei in legea generală şi specială priveşte procesul de interpretare şi aplicare. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar in caz de concurs, cu legea generală se aplică legea specială, conform principiului "lex speciali derogat generali' in măsura in care legea specială care este de strictă interpretare nu a dispus altfel, se aplică dispoziţiile legii generale. Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea, sint considerate şi unele acte internaţionale,semnate şi ratificate . Actele internaţionale (tratate, convenţii, acorduri, etc.) se incheie şi se adoptă potrivit procedurii şi competenţei specifice in multe privinţe deosebite de normele juridice interne.B. Actele normative subordonate legii. Orice efort nu se depune pentru a cuprinde in legi o sferă cit mai largă de reglementare care să fie tot odată cit mai completă, viaţa a arătat că rămintotuşi unele aspecte care ţin de traducerea in viaţă, realizarea şi aplicarea legilor ce necesită o intervenire normativă a altor organe de stat. 1. Decretele, de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale Preşedintelui), potrivit domeniilor in care sint date, precum şi practicii conducerii de stat, sint in principiu, acte concrete, individuale (denumiri sau rechemări in funcţie, de acordări şi avansări in grade militare etc.). Totuşi, practica arată că in funcţie de specificul regimului dintr-o ţară sau alta se emit şi decrete cu caracter normativ, fiind astfel, izvoare de drept. 2. Guvernul ca organ al autorităţilor publice executive adoptă in indeplinirea atribuţiilor sale, hotăriri şi dispoziţii pe baza şi in vederea executării legilor. 3. Sint izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordinele şi alte asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter normativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei publice. 4. Hotăririle organelor locale ale administraţiei publice, in măsura in care au caracter normativ, sint de asemenea, izvoare de drept. Vorbind de actele normative nu putem trece cu vederea şi actele normative ale organelor nestatale.