Pin It

Precizări.

Societatea se constituie prin contract. Prin încheierea contractului, asociaţii realizează o triplă înţelegere:

- să pună ceva în comun - aportul (miza),

- să desfăşoare o activitate în comun,

- să obţină profitul,  pe care să-l împartă.

Aceste elemente esenţiale deosebesc contractul de societate comercială de alte contracte. În lipsa lor, contractul nu va fi nul, dar nu va fi un contract de societate.

 

Aportul asociaţilor.

Prin aport se înţelege obligaţia ce şi-o asumă fiecare de a aduce în societate un bun cu valoare patrimonială. Efect al aportării, asociatul devine debitorul societăţii.

Poate fi adus  în societate:

- aport în numerar, ce are ca obiect o sumă de bani (este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate – art. 16 (1) din Legea 31/1990);

    - aport în natură, (bunuri mobile, imobile, bunuri incorporale, creanţe, un fond de comerţ). Art. 16 (2) din Legea 31/1991, dispune că „aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt admise la toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare”.

- aport în industrie (prestaţii în muncă sau servicii, permise numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi  a asociaţilor comanditaţi – art. 16(5) din LSC. Prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori majorarea capitalului social. In schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi. Aportul în natură constând într-o industrie trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

Evaluarea o fac părţile. Dacă părţile nu se înţeleg, sau dacă legea prevede o limită de capital social, evaluarea o face judecătorul, numind un expert.

Operaţiunea de aportare are efect translativ de drepturi. Dreptul adus ca aport social, trece de la asociat la societate.

Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.

Asumarea obligaţiei de aport, se numeşte subscriere la capitalul societăţii. Obligaţia ia naştere prin semnarea contractului de societate sau prin participare la subscripţia publică.

Depunerea aportului este numită vărsarea aportului. 

Asociatul ce întârzie să depună aportul social, răspunde pentru pagubele pricinuite:

- dacă aportul constă într-o sumă de bani şi vărsământul se face cu întârziere, asociatul este obligat la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul. Societatea creditoare nu trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului. Dacă se face dovada că prin nerespectarea obligaţiei au fost cauzate prejudcii, asociatul va plăti şi despăgubiri. Deci, răspunderea asociatului aportator este mai severă decât răspunderea debitorului obişnuit (dobânzile se cumulează cu despăgubirile).

- dacă obiectul aportului este o creanţă şi societatea nu a putut-o încasa, asociatul va fi obligat la dobânda legală din ziua scadenţei creanţei şi la despăgubiri.

În anumite situaţii nerespectarea obligaţiei de aportare poate duce la excluderea asociatului din societate. Cazurile sunt prevăzute în art. 222 din LSC

Capitalul social.

Expresia valorică a tuturor aporturilor este capitalul social. Capitalul social are semnificaţie contabilă reprezentând o sumă convenită de asociaţi evidenţiată în bilanţul societăţii la pasiv: la dizolvarea societăţii el trebuie restituit, deci se constituie ca o obligaţie.

Capitalul social are o semnificaţie juridică: el constituie gajul general al creditorilor societăţii.

Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi majorat sau micşorat de către asociaţi, în condiţiile legii prin modificarea actului constitutiv.

Diminuarea capitalului social, sub o anumită limită stabilită prin lege – art. 10(2) pentru societăţile pe acţiuni sau societăţile în comandită simplă, art.11 pentru societăţile cu răspundere limitată - prin folosire, poate duce la dizolvarea societăţii.

El este intangibil, în sensul că nu poate fi folosit pentru plata dividentelor pentru asociaţi.

Capitalul social trebuie să fie real, adică să fi intrat efectiv în patrimoniul societăţii, valorile cu care au subscris asociaţii.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor subscrise. Capitalul subscris este egal cu capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea aporturilor depuse, care au intrat efectiv în patrimoniul societăţii.

Capitalul social este divizat în fracţiuni, denumite după forma juridică a societăţii:

- părţi de interes în societăţile de persoane (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă);

- părţi sociale în societăţile cu răspundere limitată;

- acţiuni în societăţile de capitaluri (societatea pe acţiuni sau în comandită pe actiuni).

În schimbul aportului subscris şi vărsat asociaţii primesc părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni, după caz.

Patrimoniul societăţii.

Patrimoniul societăţii se constituie din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.

Patrimoniul social are un activ şi un pasiv care se evidenţiază în registrele societăţii, respecându-se normele legale contabile.

Activul social (fondul social) cuprinde valorile aduse ca aport şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii.

Pasivul social cuprinde toate obligaţiile societăţii.

În patrimoniul societăţii, pe toată durata existenţei, trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel puţin la nivelul capitalului social, pentru protejarea creditorilor societăţii, în acest sens, art. 3 din Legea 31/2990 dispune: obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

 

Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale.

Unul din elementele esenţiale ale contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic, intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis).

În teoria clasică, s-a considerat că affectio societatis constă în colaborarea voluntară interesată, activă şi egalitară a asociaţilor. S-a spus că în societate nu există o colaborare egalitară între asociaţi (votul reprezintă numărul de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni deţinute de asociat şi nu persoana asociatului. Deci asociaţii nu sunt egali între ei).

În dreptul modern, affectio societatis este văzut ca o convergenţă de interese, ca o voinţă de unitate. S-a obiectat că interesle asociaţilor nu sunt obligatoriu convergente. S-a reţinut şi ideea că affectio societatis este o noţiune multiformă; că ea exprimă intenţia asociaţilor de a colabora în derularea activităţii comerciale ce face obiectul societăţii .

Analizând acest element al contractului de societate reţinem că:

- participarea la activitatea societăţii este, în principiu, activă şi interesată. Totuşi, ea este diferită în funcţie de forma juridică a societăţii şi se realizează prin exercitarea dreptului de vot în adunarea asociaţilor.

- asociaţii au interese convergente, interese înţelese în mod abstract: fiecare asociat doreşte obţinerea şi împărţirea profitului. Acţiunile asociaţilor pot avea o motivaţie foarte diferită, dar motivele care determină o anumită conduită nu prezintă importanţă din punct de vedere juridic cu privire la comuniunea de interese generală (obţinerea unui câştig prin împărţirea profitului).

- colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică şi excluderea raporturilor de subordonare. Egalitatea juridică constă în aceea că o subdiviziune egală a capitalului social, dă dreptul la un vot.

Din punct de vedere practic, affectio societatis este un criteriu de a distinge între societatea comercială şi grupurile de interes economic, sau contractele propriu-zise . Literatura juridică relevă situaţii multiple de colaborare în relaţiile juridice: coproprietatea, participarea salariaţilor la beneficii, închirierea unui fond de comerţ prin participarea la câştig, etc.

Pluralitatea de subiecţi, colaborarea lor nu transformă situaţiile juridice amintite în societăţi comerciale, deoarece lipseşte affectio societatis, intenţia părţilor de a colabora la desfăşurarea unor activităţi comerciale.

 

Profitul (beneficiul)

Profitul (beneficiul) este excedentul veniturilor faţă de cheltuielile societăţii. Cauza contractului de societate comercială constă în obţinerea unui beneficiu care să se împartă între asociaţi.

Legea nr. 31/1990, în art. 67 (1), prevede: „Cota parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi constituie dividend.

Scopul urmărit constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: societatea comercială urmăreşte obţinerea şi împărţirea profitului; asociaţia are un scop ideal, moral, cultural, etc.

Pentru a fi împărţit,  profitul trebuie să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent de venituri faţă de cheltuieli.

Profiul  trebuie să fie util, adică să reprezinte câştigul rămas după întregirea capitalului social dacă acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar. Conform art. 69 din Legea nr. 31/1990, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social subscris va trebui reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.

Beneficiile se împart conform voinţei părţilor. Voinţa asociaţilor rezultă din actul constitutiv în care trebuie să se prevadă, potrivit art. 7 (f), partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi, pentru societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată şi potrivit art. 8 (k),  modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor, pentru societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Dacă actul nu cuprinde clauze de împărţire a beneficiilor, acestea se împart proporţional cu aportul social adus de fiecare în societate, art. 67 (2) din Legea nr. 31/1990.

Legea interzice clauza leonină, adică înţelegerea care favorizează pe unii asociaţi în paguba altora. Clauzele de acest fel, sunt socotite nule.

 

Plata dividendelor

După întocmirea situaţiei financiare anuale, adunarea asociaţilor va repartiza profitul realizat de societate pe destinaţii legale. In maxim 5 luni de la încheierea exerciţiului finciar, discută şi aprobă situaţia financiară anuală;  fixează dividendul şi  stabileşte termenul de plată a acestuia. 

Articolul 67(2) din Legea nr. 31/1990 prevede că „... acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor, sau după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea  adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare”

Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor plătite contrar  legii se prescrie în termen de 3 ani, Termenul începe să curgă de la data distribuirii dividendelor.