In literatura juridică nu există unanimitate de păreri privind criteriile de constituire care stau la baza diviziunii dreptului pe instituţii juridice şi ramuri de drept, unii autori considerând că aceste criterii ar fi numai obiectul şi metoda de reglementare, al¬ţii, obiectul, metoda de reglementare şi principiile comune, iar după alţi autori, ar trebui adăugate şi criterii secundare, cum ar fi, interesul social, sancţiunile juridice, calitatea subiectelor. In ce ne priveşte, vom reţine că principalul criteriu de delimi¬tare a ramurilor de drept, este cel al obiectului de reglementare, la celelalte criterii auxiliare recurgându-se numai atunci când acesta, nu este suficient.Prin obiect de reglementare se înţeleg relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor juridice. Prin metoda de reglementare se înţelege modalitatea practică de influenţare a conduitelor în cadrul respectivelor relaţii sociale.In timp ce unii autori recunosc sancţiunea juridică ca şi un criteriu de delimitare a ramurilor de drept, alţii îi neagă această calitate. Dacă obiectul a fost considerate un criteriu obiectiv de grupare a normelor juridice în ramuri de drept, metoda a fost apreciată ca un criteriu subiectiv.Ca o concluzie, vom reţine că delimitarea sistemului de drept în ramuri de drept este o problemă complexă şi nu uşor de reali¬zat. Dificultatea rezidă în faptul că este greu a diferenţia relaţiile sociale care să dea posibilitatea ca acestea să fie reglementate de un grup ''aparte'' de normare şi apoi să facă parte dintr-o anume ramură de drept. Ramurile dreptului românesc pot fi considerate a fi următoa¬rele: - dreptul constituţional- dreptul administrativ- dreptul financiar- dreptul penal- dreptul procesual penal- dreptul civil- dreptul muncii- dreptul comercial- dreptul familiei- dreptul procesual civil- dreptul internaţional public şi privat.