Principiile organizării şi funcţionării puterii judecătoreşti pot fi definite ca nişte reguli cu caracter general, pe baza cărora sînt structurate şi îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege instanţele judecătoreşti, raporturile dintre ele, precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii. Mai detaliat principiile organizării şi funcţionării puterii judecătoreşti au fost expuse în § 1.3 Capitolul I.Aceste reguli caracterizează spiritul organizării judiciare, conferă puterii judecătoreşti o fizionomie proprie şi le generează activitatea. Ele sînt stipulate în Constituţie şi în legile organice privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. Principiile fundamentale ale organizării judiciare şi funcţionării justiţiei sînt comune tuturor instanţelor judecătoreşti, indiferent de natura acestora.Puterea judecătorească, aşa cum a fost ea determinată în teoria separării puterilor statului, în operele filosofilor Aristotel, Locke, Montesquieu, ca urmare a evoluţiei acestei teorii şi a statelor, a cunoscut o abordare şi un loc diferit în sistemul puterilor statului. La anumite etape ale evoluţiei acestei teorii, puterea judecătorească a fost complet ignorată, a fost şi în rol de parte a puterii executive, mai rar a puterii legislative, şi în rol de putere separată, cu toate atributele inedite ale unei puteri separate. Aceeaşi soartă a avut puterea judecătorească şi în procesul de evoluţie a statelor. Specificul în care a evoluat teoria separării puterilor în stat în diferite sisteme constituţionale a generat o diversitate de termeni prin care această putere este consacrată în constituţii ori dezvăluită în textele unor lucrări de specialitate.Studiind originea terminologiei utilizate în textul Constituţiei, observăm că legiuitorul constituant a utilizat în Constituţie termenul “putere judecătorească” numai în 2 cazuri: la art.6, cu ocazia determinării celei de a treia puteri în stat, şi în art.134, cînd a statuat că separarea celor trei puteri în stat este asigurată de Curtea Constituţională. În celelalte cazuri însuşi termenul de „putere” în Constituţie este utilizat cu trei sensuri: – desemnarea în întregime a puterii de stat; – pentru a acorda unor instituţii prerogative de „putere juridică”, în accepţa de forţă ; – puterea, drept capacitate a persoanei – demnitar .Constituţia Republicii Moldova, din conţinutul normativ al capitolului IX, prin „Autoritatea judecătorească” a desemnat nu numai organul de autoconducere a puterii judecătoreşti, ci a inclus şi structura, modul de formare a instanţelor de judecată, modul de desemnare a judecătorilor şi principiile înfăptuirii justiţiei.Analizînd însă originea aplicării de termeni diferiţi la desemnarea constituţională a puterii judecătoreşti, sîntem de părere că aceasta poate fi explicată şi prin faptul că la elaborarea Constituţiei Republicii Moldova a fost utilizat în calitate de model, pe lîngă alte constituţii, şi Constituţia României din 1991. La rîndul său, actuala Constituţie a României a preluat şi ea modelul Constituţiei Franţei, care a servit drept model pentru mai multe constituţii europene, ca o constituţie cu mari tradiţii democratice.