Drept

8.1. Competenţa

În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor născute revine astfel:

1. A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de asigurări, ca urmare a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent de felul asigurării, revine datorită caracterului comercial al litigiului:

- în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei vechi (100 000 lei);

- în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei(100 000 lei); (art.1 şi 2 C. Pr.civ).

1. B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi întâlnite două situaţii:
2. a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul penal, competentă va fi instanţa penală sesizată (de regulă judecătoria în primă instanţă, având în vedere că toate infracţiunile ce pot apare ca urmare a unui accident auto sunt de competenţa acesteia)
3. b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să cheme în judecată doar persoana responsabilă de producerea pagubei în funcţie de valoarea obiectului competente sunt judecătoria în primă instanţă, când valoarea este de până în 2 miliarde şi Tribunalul, ca primă instanţă, când valoarea este mai mare;

    c)când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr. 136/1995, să cheme în judecată direct asigurătorul, cu citarea obligatorie a asiguratului, datorită caracterului civil al litigiului, competenţa este aceeaşi cu cea imediat mai sus arătată, judecătoria,respectiv,tribunalul.

8.2. Litigii posibile

8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri

1995. a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în principal atunci când riscul a fost produs cu intenţie de asigurat, beneficiar, un membru al conducerii persoanei juridice asigurate, peroanele fizice care locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul ori beneficiarul precum şi de prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al Legii nr. 136/1995.

Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere prevederile art. 27  care se referă la imposibilitatea acordării unor despăgubiri mai mari decât valoarea bunului, cuantumul pagubei şi suma asigurată.

În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în pretenţii ex contractu.   El va face dovada contractului de asigurare cu documentul de asigurare, precum şi dovada plăţii primelor cu ordinul de plată, chitanţă sau alt înscris 

O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel, atunci când instanţa consideră necesar poate numi la cererea părţilor sau din oficiu unul sau trei experţi, desemna experţi asistenţi care să supravegheze modul de efectuare a expertizei, fără a  putea pronuţa însă un punct de vedere oficial.

1. Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru nerespectarea obligaţiilor ce revin asiguratului: întreţinerea bunului respectând normele de protecţie, anunţarea modificărilor survenite în privinţa stării de fapt, plata primei.

8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă

În asigurările de viaţă  regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz de litigiu de un raport juridic născut din contract.

Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este reglementată de art. 38 al Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau beneficiarul unei astfel de asigurări va primi suma asigurată independenta de plata altor sume precum cele cuvenite din asigurările sociale, din repararea prejudiciului de cei răspunzători, din asigurarea obligatorie pentru accidente auto.

8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de autovehiule

Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare, asigurătorul se obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care este răspunzător asiguratul, în temeiul legii şi în limtele stabilite de aceasta.

În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în privinţa calificării raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în privinţa determinării cuantumului despăgubirii în funcţie de prejudiciul moral sau material suferit.

1. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ

    Prin această calificare se determină implicit şi poziţia procesuală a asigurătorului în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit.

    În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în faţa solidaritaţii între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi asigurător. În procesele penale, s-a reţinut calitatea  asigurătorului de parte responsabilă civilmente în baza contractului de asigurare, fiind citat alături de inculpat.

    Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu societatea de asigurări la plata :

- unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe care ar fi primit-o pe perioada concediului medical  şi indemnizaţia de boală primită,

- a unei sume reprezentând daune materiale;

- cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999 a Judecătoriei Craiova).

}i alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului dintre asigurat şi asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se că pentru aceasta este suficientă existenţa contractului de asigurare.

Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că răspunderea asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a asiguratului. Argumentele sunt:

1. 42 alin. 1 al Legii nr. 136/1995 prevede că ² drepturile persoanei păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei²;
2. asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limita contractului -alin. 2 al art. 42
3. dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest lucru având în veder că ² solidaritatea nu se prezumă² aşa cum prevede art. 1041;
4. dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr. 136/95 prevede că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi asigurătorii.

În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu asiguratul, în raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal cu un regim juridic asemănător fideiusorului.

În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări:

1. creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate urmări în principal pe asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător.
2. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a prejudiciului acoperit şi pluralitatea de asigurători similar beneficiilor de discuţiune şi diviziune de care beneficiază fideiusorul;
3. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate interpreta că faţă de debitorul principal s-a realizat o compensaţie prin palta anterioară a primelor, lucru similar cu dreptul de regres al fideiusorului.
4. Valoarea despăgubirii acordate

Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg prejudiciul moral sau material dovedit,  ţinându-se cont de limitele minimă şi maximă stabilite prin hotărâre de guvern. Atunci  când daunele depăşesc suma maximă, calitatea de vinovat de producerea acestora îl fac pe asigurat să acopere singur diferenţa. Aceeaşi este şi situaţia în care dauna nu depăşeşte franşiza.

1. Situaţii litigioase
2. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul culpabil, nici de asigurător.

El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42 alin. 1 caz în care citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54 alin. 4 al Legii nr. 136/1995, fie să cheme direct asigurătorul în baza art. 42 alin. 2 al aceleiaşi legi. În acest din urmă caz instanţa va obliga asigurătorul la acoperirea prejudiciului în limitele arătate. Asigurătorul va avea la îndemână acţiunea în regres în cele 4 cazuri prevăzute de art. 58 al legii (analizate anterior).

Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile prevăzute de art 20 prezentate mai sus şi se va putea subriga în drepturile asiguratului împotriva celor vinovaţi (art.22).

1. Asiguratul acoperă singur prejudiciul

În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o acţiune ex contractu cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din cazurile de regres prevăzute de art 58 al Legii nr. 136/1995.

9.3. Taxa de timbru

    În materia asigurărilor pretenţiile asiguraţilor sau terţilor păgubiţi pot fi recunoscute, aşa cum s-a arătat anterior, ca urmare a unui litigiu comercial sau ca urmare a unui proces penal.

    În primul caz, persoana care promovează acţiunea de natură comercială are obligaţia să plătească o taxă de timbru proporţională cu valoarea pretenţiilor aşa cum prevede Legea nr. 146/1997 privind  taxele de timbru.

 Dacă însă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni (vătămare corporal, ucidere din culă), persoana prejudiciată se poate constitui parte civilă în procesul penal fără a mai avea obligaţia de plata a taxei de timbru.

Bibliografie