- Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.), rezultă că şi dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru teritoriul României, adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele de exploatare a invenţiei săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele alte state.
Din cele de mai sus, rezultă că exclusivitatea exploatării invenţiei brevetate este limitată din punct de vedere teritorial.
De aceea, este necesară formularea unei cereri separate de brevet de invenţie în fiecare dintre ţările în care se doreşte obţinerea protecţiei juridice. Spre a facilita aceste demersuri, art. 4 din Convenţia de la Paris instituie ceea ce doctrina a intitulat "prioritatea convenţională", în sensul că persoanei care a constituit depozit reglementar într-o ţară semnatară a convenţiei i se recunoaşte dreptul ca, în decurs de cel mult 12 luni calculate de la momentul acestui depozit naţional reglementar să poată formula cerere de brevet de invenţie în oricare altă ţară semnatară a convenţiei, invocând prioritatea[1] obţinută prin cel dintâi depozit naţional reglementar pe care l-a constituit.[2] Chiar şi în aceste condiţii, solicitantul de brevet care doreşte să fie protejat pentru invenţia sa şi într-o altă (alte) ţară (ţări) se află într-o situaţie dificilă, care presupune un mare consum de timp, precum şi efectuarea unor cheltuieli însemnate (pentru traducere, pentru consilieri în proprietate industrială din diferite ţări străine şi pentru plata taxelor către diferitele oficii de brevete din acele alte ţări) - totul într-un moment în care solicitantul nu ştie încă dacă va obţine brevetul pentru invenţia sa.[3]
- 5. Principiul tratamentului naţional.[4] Neajunsurile ce rezultă din existenţa caracterului teritorial al ocrotirii prin brevet au impus instituirea, prin art. 2 şi 3 ale Convenţiei de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale a aşa-numitului "principiu al tratamentului naţional". Conform acestui principiu, fiecare ţară semnatară a Convenţiei de la Paris trebuie să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie ca şi aceea pe care o asigură propriilor săi cetăţeni. De altfel, acelaşi tratament naţional trebuie să fie asigurat şi cetăţenilor ţărilor care nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Paris, dacă aceştia sunt domiciliaţi într-o ţară membră sau dacă au sediul "real şi efectiv", industrial sau comercial, într-o asemenea ţară. Totuşi, nici o condiţie cu privire la domiciliu sa sediul în ţara în care se cere protecţia nu poate fi impusă cetăţenilor ţărilor membre pentru a beneficia de dreptul de proprietate industrială.
Substanţa acestor reglementări este preluată şi în cuprinsul art. 3 din TRIPS ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights")[5], care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, din 1994.[6]
Principiul tratamentului naţional se regăseşte în dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care: "Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte. "
- Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor state ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea de brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.
Asemenea proceduri sunt instituite, de exemplu, prin Tratatul de cooperare în materie de brevete de invenţie (P.C.T.) de la Washington din 1970[7],[8] prin Acordul pentru crearea unei Organizaţii Regionale pentru Proprietate Industrială din Africa (ARIPO) din 1976[9], prin Convenţia pentru crearea Organizaţiei pentru Proprietate Industrială Africană (OAPI) din 1977[10] şi prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia brevetului european)[11] adoptată în anul 1973 la Munchen.[12] Această din urmă convenţie nu trebuie confundată cu Convenţia pentru Brevete Comunitare, care este elaborată în cadrul Uniunii Europene, dar care nu a intrat încă în vigoare, deşi a fost semnată la Luxemburg în anul 1975.[13]
[1] În sensul că examinarea existenţei noutăţii soluţiei tehnice a cărei brevetare se solicită se va realiza prin raportare la momentul acestei priorităţi, adică la momentul constituirii celui dintâi depozit naţional reglementar.
[2] În dreptul român, prioritatea convenţională este reglementată prin art. 20 şi 22 al Legii nr. 64/1991. Cu privire la "priorităţile excepţionale" ("prioritatea convenţională" şi "prioritatea de expoziţie" - aceasta din urmă reglementată prin art. 21 din Legea nr. 64/1991), a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 87 - 88.
[3] De exemplu, întrucât acea invenţie nu prezintă noutate absolută în timp şi spaţiu, ceea ce va rezulta însă numai după efectuarea de către oficiul de brevete a examinării condiţiilor de fond ale obiectului.
[4] A se vedea O. Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale. Direcţii şi perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 42 - 43.
[5] Publicat în Monitorul Oficial nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.
[6] Ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994). A se vedea şi C.-I. Stoica, R. Dincă, op.cit., în "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001, p. 168 - 200.
[7] Ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979 (publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8 martie 1979).
[8] Pentru detalii, a se vedea: I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale. Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor [P.C.T.], Editura Litera, Bucureşti, 1982; O. Calmuschi, op.cit., p. 55 - 75; I. Constantin, Brevetarea invenţiilor în străinătate, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 41 - 66; Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 348 - 356. [Această din urmă lucrare va fi citată în continuare: Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I.]. A se vedea, de asemenea, Regulile 19 - 22 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 152/1992 (publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 30 aprilie 1992).
[9] Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 142 - 144; I. Constantin, op.cit., p. 37 - 38; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 433 - 434.
[10] Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 138 - 142; I. Constantin, op.cit., p. 37; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 434 - 435.
[11] Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 117 - 133; I. Constantin, op.cit., p. 37; A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 308 - 316; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 437 - 438.
[12] România a aderat la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, amendată prin Actul de revizuire a art. 63 din Convenţia din 17 decembrie 1991 şi prin deciziile Consiliului de administraţie al Organizaţiei Europene a Brevetelor din 21 decembrie 1978, 13 decembrie 1994, 20 octombrie 1995, 5 decembrie 1996 şi 10 decembrie 1998, prin Legea nr. 61/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002). Prin aceeaşi lege, România a aderat şi la actul de revizuire a Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000.
Anterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 32 din 15 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997 (publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 13 martie 1997), a fost ratificat Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994.
[13] Cu privire la reglementările din cadrul Uniunii Europene referitoare la protecţia proprietăţii industriale asupra invenţiei, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., p. 133 - 137; W. R. Cornish, Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell, Londra, ediţia a 3-a, 1996, p. 643 – 664; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 329 – 339; A. Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 316 – 321; St.-D. Andersen, EC Competition Law and Intellectual Property Law, Oxford University Press, 1998, passim; J. Schmidt-Szalewski, Droit de la propriété industrielle, ediţia a IV-a, Dalloz, 1999, p. 67; W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001 (traducere de T. Dumitrescu a lucrării publicate de Editura Cavendish Publishing Limited în 1997), p. 329 - 350.