CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC

Detalii: Categorie: Drept; Publicat: 08 Aprilie 2019; Accesări: 3697

1. Generalităţi

Prin condiţii de fond ale actului juridic înţelegem aspectele de fond care se referă la încheierea actului juridic, efectele, executarea, transmiterea şi stingerea raportului juridic. Condiţiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus), iar dacă este vorba de contracte, legii contractului (lex contractus). Aşa cum s-a subliniat, legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond şi efectele contractului se numeşte lex contractus[1]. Vom reţine că lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale sistemului de drept ales, dar nu şi normele sale conflictuale[2]. Lex contractus este într-un fel antiteza regulii locus regit actum.

Dintr-un început trebuie să reţinem că, de regulă, lex actus sau lex contractus este aleasă de părţi prin clauza ellectio juris şi este desemnată prin noţiunea de lex voluntatis. Dacă părţile nu recurg la o astfel de alegere, legea aplicabilă fondului actului va fi determinată în cadrul unui sistem de drept în funcţie de criterii obiective. Aşadar, lex contractus poate fi lex voluntatis sau o altă regulă determinată de lege.

2. Principiul autonomiei de voinţă

Se admite – de majoritatea sistemelor de drept – ca părţile să desemneze ele însele, în mod direct, legea aplicabilă anumitor raporturi juridice; şi aceasta chiar şi atunci când dreptul material ar fi complet şi imperativ (excepţie, ordinea publică). Aşadar, autonomia de voinţă – în dreptul internaţional privat – este acea facultate rezervată părţilor unui act juridic de a înlătura dreptul intern normal aplicabil, substituindu-l cu alt drept pozitiv; ea nu reprezintă doar o posibilitate de a acoperi lacunele dreptului intern sau de a deroga de la normele sale dispozitive apelând la norme împrumutate dintr-un drept străin.

Transpusă pe plan internaţional, autonomia de voinţă este de fapt o regulă conflictuală subiectivă.

Principiul autonomiei de voinţă se justifică deoarece:

– un raport juridic trebuie să fie supus legii locului cu care are cele mai strânse legături. Ori, părţile sunt cele mai în măsură să indice cu ce lege contractul lor este cel mai intim legat;

– dreptul intern al unor state este adesea neadaptat relaţiilor internaţionale, caz în care un drept străin poate fi administrat mai comod, mai lesnicios;

– el răspunde nevoii de previzibilitate a hotărârilor şi prin aceasta securităţii dreptului;

– acela care intră în mod frecvent în relaţii cu elemente de extraneitate, are interesul de a supune raporturile sale juridice unui drept determinat, de obicei acelaşi.

Fără a încerca o retrospectivă istorică trebuie însă să menţionăm, din nou, că Dumoulin este considerat părintele autonomiei de voinţă; această regulă s-a dezvoltat cu adevărat doar în secolul al XIX-lea. În Italia, Maneini preia acest concept şi îl dezvoltă în cadrul teoriei sale, fiind apoi preluat şi în dispoziţiile preliminare ale Codului civil italian din 1942 (art. 25). În Germania, principiul a fost preluat destul de târziu (1951), dar este categoric fixat. În Franţa, o hotărâre a Curţii de Casaţie din 5 dec. 1910 statua că „legea aplicabilă contractelor, fie în ceea ce priveşte formarea lor, fie relativ la efectele şi condiţiile lor, este aceea pe care părţile o adoptă” (speţa American Trading Company în Journal de droit international, 1912, p. 1152). Legislaţia austriacă în materie din 1978 confirmă de asemenea această regulă. În Anglia, autonomia de voinţă este un principiu fundamental al normelor conflictuale engleze (afacerea Vita Food Produets, v. Unus Shipping Co. Ud. -1939); SUA, după unele ezitări, a introdus-o în par. 187 Restatement secound (1971). În Elveţia, regula autonomiei de voinţă a fost consacrată legislativ în art. 116 LDIP; până în 1952 dominantă era teoria amputării conform căreia numai efectele contractului erau lăsate autonomiei de voinţă a părţilor.

Convenţiile internaţionale consacră expres principiul autonomiei de voinţă: Convenţia de la Haga privind vânzarea internaţională (1955); Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă regimului matrimonial (1978); Convenţia CEE privind legea aplicabilă contractelor (1980); Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (1985), etc.

Principiul autonomiei de voinţă a fost şi criticat. În adevăr, s-a spus că printr-o autonomie de voinţă nemărginită părţile s-ar putea sustrage legii interne, apelând la o lege străină. Astfel, dacă părţile unui contract intern, ar crea o legătură cu un element de extraneitate, ele ar beneficia de libertatea recunoscută în materia contractului internaţional; dar în acest mod, poate, ele se sustrag legii imperative care le-ar dezavantaja[3].

3. Lex voluntatis

Această noţiune nu reprezintă altceva decât aplicarea în dreptul internaţional privat a principiului autonomiei de voinţă care guvernează condiţiile de fond ale actului juridic civil[4]. Potrivit acestui principiu – aşa cum s-a arătat – părţile actului pot să determine nu numai conţinutul său, dar pot să aleagă şi sistemul de drept care se va aplica actului lor ca lex causae.

În concepţia Legii nr. 105/1992, lex voluntatis se aplică atât actelor unilaterale cât şi celor bilaterale. În adevăr, art. 69 alin.1 din lege stabileşte: „condiţiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său”, iar art. 73: „contractul este supus legii alese prin consens de părţi”.

Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Înţelegerea privind incidenţa legii aplicabile contractului poate fi modificată prin acordul părţilor (art. 76 alin.1 din LDIP). Această modificare convenită ulterior datei încheierii contractului are efect retroactiv (ex tunc); ea însă nu va putea – aşa cum statuează art. 76 alin. 2 din LDIP:

a) să infirme validitatea formei acestuia, sau
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

Trebuie precizat că voinţa părţilor nu se poate manifesta valabil decât în limitele pe care însăşi legea le permite; ele, prin voinţa lor, nu pot să creeze efecte juridice peste lege sau în afara legii[5].

Părţile însă au posibilitatea să-şi aleagă legea aplicabilă şi printr-o înţelegere constatată printr-un înscris separat de contractul propriu-zis. Clauza contractuală prin care părţile aleg legea aplicabilă contractului lor principal se numeşte pactum de lege utenda (clauză de alegere) sau clauză (convenţie) de electio juris. Clauza de alegere a legii aplicabile este ea însăşi un contract. În acest sens art. 81 alin.1 din LDIP statuează: „existenţa şi validitatea de fond a consimţământului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea pe care au ales-o”. Aceasta înseamnă că validitatea clauzei de alegere va fi apreciată de organul jurisdicţional în raport de legea pe care părţile au desemnat-o pentru a fi aplicabilă contractului lor. Această regulă are şi excepţii care sunt reglementate în art. 77-79 din LDIP. În alte cuvinte, dacă legea aleasă de părţi declară nevalabilă alegerea convenită, contractul va fi cârmuit de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia[6].

De subliniat că cele două contracte, contractul principal şi pactum de lege utenda, pot să fie supuse unor legi diferite. Primul contract trebuie să fie permis de legea forului, care arată condiţiile şi limitele alegerii legii aplicabile contractului, acesta din urmă fiind supus legii determinate de părţi[7] .

Existenţa şi validitatea de fond a contractului contestat de una dintre părţi se determină în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil (art. 82 din Legea nr. 105/1992).

Alegerea tacită de către părţi a legii aplicabile contractului lor poate avea loc în cazul în care această alegere rezultă – aşa cum am arătat, neîndoielnic, fie din cuprinsul contractului, fie din circumstanţe. Organul de jurisdicţie chemat să statueze va aprecia voinţa tacită a părţilor după indicii subiective, cum ar fi de pildă: referirea părţilor în contractul lor la o uzanţă aplicabilă doar într-o anumită ţară; utilizarea de către părţi în contract a unor instituţii juridice specifice numai unui anumit sistem de drept, etc..

În ce priveşte momentul exprimării voinţei părţilor privitor la legea aleasă, de regulă, acest moment se situează anterior momentului declanşării litigiului. Totuşi, alegerea poate fi făcută şi ulterior ivirii litigiului şi chiar în faţa organului de jurisdicţie, însă cel mai târziu până la începerea dezbaterilor în fond[8].

De altă parte, art. 75 din LDIP dispune că părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului. Părţile pot, aşadar, să aleagă pentru o parte a contractului lor o lege a unui stat, iar pentru alte elemente ale contractului o altă lege, a altui stat[9].

Din interpretarea art. 73 din LDIP, care se referă la legea aleasă prin consens de către părţi, pare să rezulte că voinţa părţilor ar fi nelimitată în alegerea legii aplicabile. Totuşi, libertatea părţilor în alegerea legii aplicabile contractului este limitată. S-a afirmat că aceste limite sunt de două feluri, şi anume: generale, atunci când constituie cauze de înlăturare de la aplicare a oricărei legi competente de a guverna un raport juridic în temeiul unei norme conflictuale, şi speciale, care constau în excepţii de la principiul libertăţii de voinţă a părţilor în materia contractelor[10].

Referitor la corelaţia dintre lex voluntatis şi ordinea publică de drept intern, există un consens în a considera că părţile au posibilitatea de a alege o lege străină ca aplicabilă contractului lor chiar dacă dreptul intern conţine o normă juridică imperativă în materia respectivă. De pildă, s-a decis că termenele de prescripţie extinctivă din Decretul-lege nr. 167/1958[11], cu toate că au un caracter imperativ în dreptul intern, nu sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat.

În dreptul englez, soluţia care caută să afle pentru fiecare contract legea sa proprie – the proper law of the contract – are avantajul de a evita scindarea contractului, aplicându-i o singură lege. Aşa cum s-a arătat, localizarea contractului se face astfel: în primul rând se ia în considerare lex voluntatis; în absenţa acesteia se caută voinţa implicită, iar dacă aceasta nu poate fi aflată se caută voinţa ipotetică; în sfârşit, dacă nici acesta nu poate fi descoperită, se va recurge în mod decisiv la lex executionis sau la lex loci contractus[12] .

4. Localizarea obiectivă a actului juridic

În situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă actului juridic ca lex voluntatis, organul de jurisdicţie procedează la localizarea actului juridic după criterii obiective, situându-l în cadrul unui sistem de drept. Rezultă că în raport cu lex voluntatis localizarea obiectivă a actului juridic are un caracter subsidiar. În adevăr, pentru actele juridice unilaterale, art. 69 alin.2 stabileşte că în lipsă de lege aleasă se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit; pentru contracte, art. 77 alin. 1 statuează că în lipsa unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.

Din corelarea celor două texte rezultă că aplicarea legii statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse se înfăţişează ca o regulă subsidiară atunci când lex voluntatis lipseşte; sau, altfel spus, criteriul principal de localizare obiectivă a actelor juridice este aplicarea legii statului cu care actul juridic are legăturile cele mai intime.

Trebuie reţinut că noţiunea de criterii de localizare se deosebeşte de cea de indicii de localizare a actului juridic; dacă prima noţiune presupune elemente principale stabilite de lege, cu ajutorul cărora actul juridic este plasat în „zona” unui anumit sistem de drept, a doua presupune elemente secundare care nu sunt statuate în lege, ci sunt opera organului de jurisdicţie care extrage din voinţa tacită a părţilor localizarea actului juridic[13].

Legiuitorul român a calificat noţiunea de „legăturile cele mai strânse” statuând în art. 77 alin. 2 că „se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statutar”[14].

Pe de altă parte, ca o particularitate a acestei localizări în alin. 3 al aceluiaşi articol se statuează: „contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat”; adică, se va aplica lex rei sitae.

Noţiunea de prestaţie caracteristică este definită de art. 78 care spune că prin prestaţie caracteristică se înţelege:

a) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract translativ, precum vânzarea sau altele similare, înstrăinează un bun mobil (de exemplu, vânzătorul, donatorul, etc.);
b) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract de închiriere sau altele similare, pune la dispoziţia unei persoane, pe o durată de timp determinată, folosinţa unui bun (locatorul sau comodantul);
c) prestaţia îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi în general, de partea care, în contractele de servicii, o aduce la îndeplinire (mandatarul, depozitarul, antreprenorul, transportatorul, etc.);
d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau altele similare (creditorul gajist, fideiusorul sau orice alt garant).

Din interpretarea art. 78 alin. 2 din LDIP rezultă că prevederile art. 78, mai sus citate, au caracterul unor prezumţii relative. Aceasta înseamnă că partea interesată poate răsturna aceste prezumţii în măsura în care dovedeşte că acel contract are legăturile mai strânse cu legea altui stat decât indică prezumţiile enumerate. Circumstanţele sau împrejurările care dovedesc această legătură vor fi stabilite de organul de jurisdicţie (instanţa de judecată sau organul arbitral) în funcţie de indiciile obiective de localizare a contractului, cum ar fi de exemplu: părţile îşi au domiciliul sau reşedinţa, fondul de comerţ ori sediul social în acelaşi stat, contractul priveşte un imobil, etc.[15].

În orice caz, tendinţa înregistrată în jurisprudenţa recentă din majoritatea statelor continentale este aceea a supunerii contractului internaţional, în tăcerea părţilor, legii prestaţiei caracteristice[16]. Este ceea ce rezultă şi din economia Convenţiei unilaterale referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, încheiată în cadrul Comunităţii Economice Europene la Roma, la 15 iun. 1980, care acceptând în principiu competenţa legii care prezintă legăturile cele mai apropiate cu contractul (Cap. 1, art. 4), presupune că legătura cea mai semnificativă există între contract şi ţara de sediu a părţii obligate să îndeplinească prestaţia caracteristică.

5. Localizarea lex loci actus

Pentru localizarea obiectivă a actelor unilaterale şi a contractelor, în subsidiar se aplică legea locului încheierii actului (lex loci actus)[17].

În adevăr, din analiza art. 69 din LDIP rezultă că în lipsă de lex voluntatis (pentru condiţiile de fond ale actului juridic unilateral) se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul a fost întocmit; pentru contracte art. 79 statuează că, dacă contractul nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi, atunci el este supus – cât priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat (lex loci contractus). Locul încheierii contractului trebuie calificat după lex fori. Textul art. 79 alin. 2 arată că părţile aflate în state diferite care au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată[18].

6. Accesorium sequitur principale

În concepţia Legii nr. 105/1992 regula este că actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic principal. Principiul accesorium sequitur principale nu va primi aplicare dacă părţile, expres sau tacit, îşi manifestă voinţa pentru aplicarea actului accesoriu a unui alt sistem de drept decât cel care cârmuieşte actul principal. Accesorium sequitur principale se aplică deopotrivă actelor juridice unilaterale cât şi contractelor, cu unele excepţii[19] ( art. 70 ).

7. Lex contractus şi retrimiterea

Potrivit art. 85 din LDIP, legea străină aplicabilă contractului cuprinde dispoziţiile sale de drept material, în afară de normele ei conflictuale. Altfel spus, dacă părţile au prevăzut pentru contractul încheiat un anumit sistem de drept străin sau, în absenţa unei astfel de alegeri, organul de jurisdicţie plasează contractul într-un astfel de sistem, se vor aplica normele substanţiale din acel sistem de drept, cu excluderea normelor sale conflictuale.

Aşadar, legea aplicabilă contractului exclude retrimiterea. Dacă însă legea aplicabilă nu este străină, ci română, atunci trimiterea se va face la întregul sistem de drept român, retrimiterea fiind posibilă[20].

8. Domeniul de aplicare a legii actului juridic cu referire specială asupra contractului[21]

A. Condiţii de fond

a) Capacitatea de a contracta este cârmuită de legea naţională a persoanei fizice şi respectiv de legea sediului social, în temeiul art. 11 şi respectiv 40 din LDIP, ieşind din sfera de aplicare a lui lex contractus. Aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, deoarece incapacitatea prevăzută de lex patriae poate să nu fie cunoscută cocontractantului, actul este valabil dacă potrivit cu lex loci actus persoana era deplin capabilă, iar cocontractantul a fost de bună credinţă[22]; cu unele excepţii.
b) Consimţământul este supus legii contractului. Lex contractus va guverna condiţiile de fond ale consimţământului[23].

În ce priveşte tăcerea, art. 83 statuează că „efectele juridice ale tăcerii părţii care contestă că şi-a dat consimţământul la un contract sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice în cauză”. Aşadar, valoarea juridică a tăcerii nu depinde de legea contractului. Părţile pot însă să convină ca simpla tăcere să valoreze acceptare.

c) Obiectul şi cauza sunt cârmuite de lex contractus. Regimul juridic al bunului care constituie obiectul derivat al contractului este cârmuit în conformitate cu art. 49 din LDIP – de lex rei sitae. S-a observat în mod judicios că inserarea în contract a unor clauze care contrazic normele cu caracter imperativ din lex contractus, în principiu, trebuie să rămână valabile; se va impune însă ca părţile să dovedească că au înţeles să supună clauzele contractuale unei legi diferite.
d) Sancţiunile nerespectării condiţiilor de fond sunt supuse legii contractului. Aşadar, regimul juridic al nulităţii, precum şi al prescripţiei extinctive este cârmuit de lex contractus.

B. Condiţii de formă

Condiţiile de formă ale actului juridic şi totodată ale contractului, atunci când forma este cerută ad validitatem, sunt cârmuite, în principiu, de lex contractus. Aşa cum am mai arătat, în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond impune, sub sancţiunea nulităţii, o formă solemnă, nici o altă lege nu este competentă să înlăture această cerinţă (art. 72 din LDIP)[24].

C. Interpretarea contractului

Sub acest aspect, regulile de interpretare a contractului sunt cârmuite de lex contractus. În acest sens, art. 80 lit. a statuează că legea aplicabilă fondului contractului se aplică îndeosebi interpretării naturii sale juridice şi a clauzelor pe care le cuprinde. Menţionăm că părţile pot defini ele însele în cuprinsul contractului termenii conveniţi. Interpretarea unor termeni se va face după împrejurări (de exemplu, uzanţele în materie, interpretarea dată de Incoterms, etc.).

D. Efectele contractului

Lex contractus guvernează în această materie următoarele:

– efectele contractului, adică drepturile şi obligaţiile izvorâte din el[25];

– principiile efectelor contractului;

– excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea pentru neexecutarea contractului (art. 80 lit.c);

– riscul contractual (art. 91 lit.e din LDIP)[26];

E. Executarea contractului

Executarea contractului este cârmuită şi ea de lex contractus. Art. 80 alin.1 lit.b statuează regula că legea fondului contractului guvernează şi executarea obligaţiilor izvorâte din contract. Această normă reglementează îndeosebi:

– modalităţile de executare a obligaţiilor contractuale;

– executarea voluntară; locul şi data plăţii, etc.;

– durata în timp a contractului;

– punerea în întârziere a debitorului;

– invocarea teoriei impreviziunii (rebus sic stantibus)[27]; sub acest aspect clauza de impreviziune hardship se va opune legii contractului.

În ceea ce priveşte modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract, acesta trebuie să se conformeze – potrivit art. 80 alin.2 din LDIP – legii locului de executare[28]. Aşadar, sub acest aspect creditorul este obligat să respecte lex loci executionis sau lex loci solutionis pentru executarea unor sume de bani.

Vânzările la bursă ca şi vânzările la licitaţie publică sunt supuse legii locului unde se află bursa ori unde are loc licitaţia, adică lex loci executionis.

De menţionat că anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, lex loci executionis era considerat ca unul din criteriile principale de localizare a contractului.

F. Legea monedei

În spiritul legii noastre de drept internaţional privat, moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabilă datoriei (art. 126 alin.1 şi 2). Aşadar, lex monetae este cârmuită de lex contractus, aceasta din urmă putând fi lex voluntatis sau legea stabilită de organul de jurisdicţie.

G. Răspunderea contractuală

Aceasta este cârmuită de legea contractului. Legea 105/1992 statuează că legea aplicabilă fondului litigiului se aplică şi consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor izvorâte din contract precum şi evaluării prejudiciului pe care această neexecutare l-a cauzat (art. 80 alin.1 lit.c). Aceasta înseamnă că lex contractus se aplică totodată şi forţei majore şi celorlalte cauze de exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului, daunelor-interese compensatorii şi moratorii[29], etc..

H. Stingerea obligaţiilor contractuale

Este cârmuită de legea contractului. Cesiunea de creanţă, potrivit art. 120 din LDIP, este cârmuită de lex voluntatis, iar în lipsa ei de legea contractului, a delictului, etc., adică în funcţie de izvorul creanţei cedate. Subrogaţia convenţională se supune, în lipsa lui lex voluntatis, legii obligaţiei al cărei creditor este înlocuit, iar pentru subrogaţia legală legiuitorul român o supune legii în temeiul căreia o persoană poate sau trebuie să dezintereseze pe creditor – art. 121 din lege. Remiterea de datorie şi tranzacţia sunt supuse lex contractus, iar compensaţia, legii creanţei căreia i se opune stingerea prin compensaţie. Novaţia şi delegaţia sunt, de asemenea, guvernate de lex contractus – art. 122 din lege.

Prescripţia acţiunii în răspundere contractuală este supusă legii contractului, lege pe care părţile au cunoscut-o din momentul încheierii contractului. Aşa cum s-a arătat, această soluţie este admisă în majoritatea sistemelor de drept, cu excepţia dreptului anglo-saxon[30]. În cadrul acestui sistem prescripţia extinctivă este considerată o instituţie de procedură şi este cârmuită de lex fori, chestiune care este de natură a lega legea aplicabilă de hazardul competenţei jurisdicţionale[31].

[1] I. P. Filipescu, op. cit., vol. II, p. 83; D.Al. Sitaru, op. cit., p. 222-224, a se vedea pentru prezenta sectiune, H. Batiffol, Les conflits de lois en matitère de contrats, Étude de droit internationai privé compare, Dalloz, 1938; Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, 1988, p. 591-612.

[2] S. Deleanu, Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional, în Dreptul, nr. 7/1993, p. 18.

[3] Pentru detalii a se vedea, G. Lupşan, Autonomia de voinţă în contractul de comerţ internaţional, în Dreptul, nr. 1/1997, p. 6-18.

[4] Pentru condiţiile de fond ale actului juridic în dreptul intern, a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 147 şi urm., E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 126 şi urm., G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele,Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 151 şi urm.; I. Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.107.

[5] I. P. Filipescu, op. cit., vol. II, p. 84.

[6] În ce priveşte raportul dintre această clauză şi contractul principal s-a subliniat că el se caracterizează printr-o autonomie relativă a clauzei ( D.Al. Sitaru, op. cit., p. 226).

[7] I.P. Fllipescu, op. cit., vol. II, p. 87; pentru o analiză a fraudei la lege şi a lex voluntatis, a se vedea M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 146.

[8] A se vedea C. Luzescu, Independenţa clauzei arbitrale. Alegerea legii aplicabile contractului în instanţa de arbitraj, Hotărârea C.A.B.Rom. nr. 30 din 11.06.1994, în RDC, nr. 5/1996, p.152.

[9] A se vedea R.B. Bobei, op. cit., p.96; T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p.190.

[10] D.Al. Sitaru, op. cit, p. 230 şi exemplificările respective.

[11] Publicat în B.Of. nr. 19/1958 şi republicat în B.Of. nr. 11/1960.

[12] T. R. Popescu, op. cit., p. 204.

[13] D.Al. Sitaru, op. cit., p. 237.

[14] Dispoziţia prin care se declară competentă legea statului cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse a fost numită clauză subterfugiu (clause echappateire); ea a fost prevăzută în art.4 din Convenţia de la Roma din 1980 şi în art. 8 din Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractului de vânzare internaţională de mărfuri din 1985 (a se vedea, pentru detalii, G. Lupşan, Convenţia de la Haga din octombrie 1985 cu privire la legea aplicabilă contractului de vânzare internaţională de mărfuri, în Dreptul, nr. 3/1997, p. 28-29).

[15] În acest sens, D.Al. Sitaru, op. cit., vol. I, p. 232-233; idem pentru localizarea obiectivă a contractului conform prevederilor art. VII pct. 1 din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961).

[16] De pildă, Tribunalul Federal Elveţian a dezvoltat ideea potrivit căreia contractul nu trebuie să fie obiectiv legat din nou la locul executării prestaţiei caracteristice, ci de locul unde debitorul acestei prestaţii îşi are domiciliul sau sediul. După o lungă perioadă de ezitare, acest criteriu s-a impus şi legislatorul l-a consacrat în art. 117 alin. (1) şi (2) din LDIP. S-a subliniat că acest criteriu nu este rigid (Fr. Knopfler, Ph.Schweizer, op. cit., p.169). În Germania legiuitorul a abandonat încă din 1986 regula lex loci executionis în favoarea legii statului cu care contractul are legăturile cele mai strânse (dem Recht der States mit die engsten Verbindungen aufweist) şi a prestaţiei caracteristice (par. 28 din EGBGB – 1986). În legislaţia germana de drept internaţional privat, prin reforma din 1986 retrimiterea în domeniul relaţiilor Contractuale este exclusă (art. 35); în celelalte materii, potrivit art. 4 din IPR, retrimiterea de gradul întâi este admisă; pentru dreptul internaţional privat german, a se vedea şi E. Jayme, R. Hausmann, Internationales Privat – und Verfahrensrecht, 6. Auflage, Verlag C.H. Beck, München, 1992, p. 107-163.

[17] Anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, în absenţă de lex voluntatis se aplica în principal lex loci actus, iar secundar lex loci executionis (O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, vol. II, p. 123; S. Deleanu, Drept internaţional privat, vol.1, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, p. 19).

[18] A se vedea R.B. Bobei, op. cit., p. 103.

[19] De exemplu, norma conflictuală prevăzută de art. 77 alin.3 din LDIP – lex rei sitae.

[20] I. Chelaru, G. Gheorghiu, op. cit, p. 279. Pentru o altă opinie, a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 335, care consideră că în această materie retrimiterea nu este posibilă.

[21] A. Toubiana, Le domain de la loi du contrat en droit international privé, Paris, 1972. Pentru dreptul intern, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 19-96; a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil, Vol.I, Obligaţiile, Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 24 şi urm.; C. Jugastru, Drept civil. Obligaţiile, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 15-91.

[22] M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 26; S. Deleanu, op. cit., p. 20.

[23] Pentru consimţământul contractului de vânzare în dreptul intern, a se vedea D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, Vol.I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 137-319.

[24] A se vedea şi O. Rădulescu, Probleme privind contractul de vânzare-cumpărare imobiliară cu elemente de extraneitate, în Dreptul, nr. 5/1999, p. 42.

[25] Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. C 027 din 1998. Regulamentul poate fi consultat la adresa http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri= CELEX:41998A0126(02):EN:HTML ; C. Toader, Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi eventuala ei transformare în regulament („Roma I”), în CJ, nr. 10/2006, p.87.

[26] V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internatională, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1982, p. 96; B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 187-189, iar pentru dreptul intern, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 91-96.

[27] Pentru dreptul intern, impreviziunea în contracte şi problema revizuirii judiciare, a se vedea L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 67-70.

[28] În ce priveşte executarea contractelor comerciale, a se vedea I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. II. Executarea contractelor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997, p. 33-43.

[29] A se vedea G. Dănilă, D. Pop, Practica arbitrală a Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în materia penalităţilor, în Dreptul, nr. 3/2000, p. 86.

[30] H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international prive, 8^e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993, p. 274.

[31] A se vedea, T. R. Popescu, op. cit., p. 212.

Drept