L 11/ 1991 nu foloseste expresia de “denigrare”, ci pe acea de “afirmatii mincinoase” (care este insuficienta, deoarece uneori afirmatiile denigratoare sunt adevarate dar cu toate acestea ele sunt sanctionate ca fapte de concurenta neloiala). In l1/ 1991 sunt fapte de denigrare cele descrise in art. 4 lit. g.
Definitie – fapt de concurenta neloiala ce consta in raspandirea de catre un agent economic, in public, de afirmatii depreciative sau comparative contra reputatiei pe piata ag.ec. lezat, in scop de discreditare a acestuia (discreditarea priveste reputatia ag.ec. lezat si/sau produsele sale). Alta definitie (la francezi)- a discredita un produs sau o persoana[1]
Deosebirea dintre denigrare si critica:
- critica este permisa daca este obiectiva, neutra si daca nu este facuta in scopul de a promova interesele unui concurent in dauna concurentului criticat. Exista un drept la libera critica, ce trebuie insa exercitat in anumite limite. De ex., o scrisoare care contine critici cu privire la un fabricant poate fi difuzata in reteaua de revanzatori ai unei societati comerciale, atat timp cat ramane confidentiala si nu este nici denigratoare, nici destinata a deturna clientela – Paris, 3.07.1991, DS 1992, Somm. 341). Critica nu trebuie sa fie excesiva sau abuziva, context in care trebuie evaluata critica umorisitica sau caricaturala. De exemplu, emisiunea “Guignols de l’info” a Canal Plus a caricaturizat un fabricant de automobile. Actiunea in concurenta neloiala a acestuia a fost respinsa, deoarece caricatura este un mijloc de exprimare, reflecta libertatea de expresie, si ea nu este luata in serios de nimeni, chiar daca are un continut ireverentios. Caricatura nu trebuie insa sa depaseasca limitele genului – Paris, 14.03.1995, DS 1996, Somm. 252. Insa, Curtea de Casatie a considerat ca pentru existenta denigrarii nu este necesara intentia de a rani, dar datorita caracterului excesiv, repetat si provocator, emisiunea de televiziune era denigratoare – Cass. 2e civ., 2.04.1997)[2].
Denigrarea trebuie distinsa si de calomnie. In materie de denigrare, nu se admite proba veritatii. Astfel, aprecierile negative asupra unui concurent, exacte fiind, pot fi considerate denigratoare, datorita lipsei lor de obiectivitate[3].
Deosebirea intre denigrare si informare:
- informarea trebuie sa fie obiectiva, in scopul de a asigura transparenta pietei. Informarea se realizeaza in principal sub forma testarilor de marfuri.
Testarile de marfuri au un caracter denigrator daca informarea privind rezultatele lor se face numai in sens negativ, fara a arata si calitatile marfii descoperite in urma testarii. Pentru a nu a fi asimilate denigrarii, testarile de marfuri trebuie sa fie facute de experti independenti, impartiali, foarte calificati, testarea sa fie obiectiva iar metodele si rezultatele publicate sa fie exacte. In multe tari dezvoltate, testarile de marfuri se fac de organizatii non-profit (asociatii pentru protectia consumatorilor, etc.) iar rezultatele lor sunt in general acceptate de ag.ec. producatori/ prestatori de servicii, chiar daca sunt defavorabile acestora. Aceste testari de marfuri au de regula rolul de a informa consumatorii, de a asigura transparenta pietei.
Dezvoltarea practicii testelor comparative ridica o problematica noua, deoarece nici o forma de critica aduse produselor nu a influentat intr-o asemenea masura consumatorii si nu a avut consecinte atat de importante asupra fabricantilor de produse. Acest impact deosebit are trei explicatii: (i) testele comparative apar ca o noua alternativa, mult mai credibila, la publicitate si la critica produselor emanand de la concurenti; (ii) testele se bazeaza pe un demers cu caracter stiintific, care inspira incredere; (iii) testele fac posibila o comparatie directa intre produsele de acelasi tip oferite pe piata, ceea ce nu este posibil in cadrul formelor traditionale de informare asupra produselor, care obliga consumatorii sa compare informatiile provenind din surse diverse[4].
Autorii testelor comparative trebuie deosebiti de institutele de incercare (analize). Autorii de teste comparative sunt cei care elaboreaza, finanteaza si publica testele comparative. Cel mai adesea, este vorba de organizatii pentru protectia si informarea consumatorilor (de ex., Asociation for Consumer Research in Marea Britanie, Stiftung Warentest sau Allgemeiner Deutscher Autmobilclub –pentru teste in domeniul automobilelor- in Germania, Stiftung fuer Konsumentenschutz in Elevetia, Consumentenbond in Olanda). Ele stabilesc programe de testare, criteriile de testare, nivelul de exigenta care trebuie cerut produselor si publica rezultatele testarilor pe raspunderea lor. Institutele de incercari (analize) sunt acele institutii care examineaza tehnic produsele. In cazul in care nu dispun de laboratoare proprii, autorii de teste comparative le incredinteaza acestora efectuarea testelor[5]. Autorii de testari comparative se finanteaza in mod exclusiv din vanzarea publicatiilor proprii si din subventii guvernamentale si nu accepta anunturi publicitare in paginile publicatiilor proprii. Majoritatea organizatii nationale de teste comparative din Europa de vest au constituit in anul 1990 au constituit o societate anonima, inmatriculata in Anglia, numita “International Testing”. Un numar de patru organizatii membre ale acestei societati efectueaza teste comparative comune (membri de categoria A), alte organizatii membre pot participa financiar la aceste teste si la elaborarea lor (membri de categoria B) in timp ce membri de categoria C primesc informatii asupra testelor realizate si le pot publica contra unor tarife modice[6]. Exista numeroase ghiduri pentru efectuarea testelor comparative, publicate fie de organizatii pentru protectia consumatorilor (de ex., International Organization of Consumer Union – IOCU), fie de organizatii internationale de standardizare (de ex., International Organization for Standardization -ISO).
Cat priveste anatomia realizarii unui test comparativ, ea cuprinde urmatoarele etape:
- alegerea obiectului testarii. Obiectul testarii consta intr-o categorie de produse/ servicii substituibile. Alegerea depinde in primul rand de nevoia de informare a consumatorilor, care poate fi determinata pe baza de sondaje, scrisori de la consumatori, importanta cererii pentru anumite numere ale revistei autorului de teste[7].
- selectarea produselor care vor fi testate si acizitionarea esantioanelor (faza economica). Se stabileste mai intai care din produsele care fac obiectul testarii sunt efectiv pe piata. Fiecare organizatie are propria procedura, de regula complexa, pentru selectarea produselor, dar scopul urmarit este intotdeauna acelasi: stabilirea unui numar de produse semnificative pentru oferta pe piata. Deoarece nu este posibil, de regula, testarea tuturor produselor existente pe piata, se aleg un numar de produse (in medie, 20), in functie de doua criterii: criterii tehnice (in baza carora piata este segmentata) si cota de piata detinuta de diferitele produse (astfel, nu trebuie omise produsele care ocupa o cota superioara mediei). Dupa selectarea produselor/ serviciilor, se trece la achizitionarea esantioanelor, in mod anonim. Inainte de a fi transmise la laborator, sunt indepartate semnele de identificare a produselor si inlocuite cu coduri, corespondenta dintre cod si marca produsului fiind cunoscuta numai de autorul de test[8].
- elaborarea programului de analize (faza tehnica). In aceasta etapa se stabiles criteriile de testare si metodele de testare. In ce priveste criteriile de testare, ele sunt stabilite in functie de interesele consumatorilor (de regula, este vorba de posibilitatea de utilizare, securitatea si usurinta in exploatare, pretul, consumul de energie, durabilitate, intretinerea). Este foarte important de stabilit in ce masura produsul poate sa indeplineasca functia sa de baza. Odata stabilit programul de analize, el este trimis la un institut de incercari specializat si care este independent de agentii economici ale caror produse sunt testate[9].
- executarea testarii, a carei durata poate varia in functie de amploarea testarii si dificultatile tehnice. Daca alaturi de analize tehnice sunt necesare si testari practice, acestea din urma sunt planificate astfel incat rezultatele lor sa poata fi interpretate in acelasi timp cu rezultatele analizelor tehnice[10]. La sfarsitul acestei etape se redacteaza un raport, care este transmis autorului testarii.
- interpretarea si ponderarea rezultatelor testarii. Rolul acestei etape este de a “converti” rezultatele testarii (de regula, prezentate sub forma de cifre), intr-un limbaj accesibil consumatorului. In general, autorul testarii stabileste o scara de notare cu 5 note si incearca sa converteasca fiecare rezultat al testarii intr-una din aceste note. La fel, aprecierea globala se face conform aceleiasi scari, ponderand fiecare nota conform unor coeficienti stabiliti in prealabil, in functie de importanta fiecarui criteriu de testare in functionabilitatea produsului[11].
Dupa finalizarea testarii si inainte de publicarea rezultatelor, fiecare fabricant este contactat si i se prezinta rezultatele testarii pentru produsul sau (mai putin aprecierile si comentariile autorului), astfel ca acesta sa testeze produsul in laboratoarele sale si sa formuleze intr-un anumit termen eventuale obiectiuni, care vor fi luate in considerare de autorul testarii daca sunt considerate justificate. Urmeaza apoi publicarea raportului testarii de catre autor (inainte de publicare, autorul se consulta cu laboratorul de analiza pentru ca aprecierile si comentariile sale sa nu fie gresite sau sa induca in eroare). Autorul testarii doreste ca timpul scurs intre achizitionarea esantioanelor si publicarea raportului sa fie cat mai scurt[12].
Principala problema juridica in legatura cu raportul provond testarea de produse/ servicii este liceitatea lor, astfel spus in ce conditii publicarea raportului nu incalca drepturile agentilor economici testati.
In dreptul englez, problema liceitatii este abordata din perspectiva raspunderii delictuale. Exista trei tipuri de actiuni delictuale care ar putea fi folosite impotriva autorului testarii. Prima este actiunea in defaimare, care are insa un sfera foarte limitata in acest caz, deoarece ea nu permite sanctionarea decat daca interesele economice ale agentului testat sunt afectate datorita atingerii reputatiei intreprinderii, prin intermediul criticarii produselor (lucru greu de intalnit, deoarece rapoartele privind testarile de marfuri nu contin nici o insinuare care sa aduca atnigere reputatiei ag.ec.). Totusi, aceasta actiune poate fi folosita daca raportul contine o critica excesiva a produselor analizate, in masura in care aceasta critica sugereaza o lipsa de calificare, de competenta, de cunostinte sau se afirma ca publicitatea produsului este mincinoasa sau ca produsul pune in pericol sanatatea publica. Autorul testarii se poate insa apara invocand fie proba veritatii (daca declaratia este o afirmatie de fapt), fie faptul ca, in baza rezultatelor testarii, comentariul sau este onest[13]. A doua actiune este cea in fals prejudiciabil (injurious falsehood) si ofera concurentilor testati o protectie mai buna, deoarece ea poate fi folosita ori de cate ori afirmatiile relativ la un produs sunt inexacte si susceptibile de a aduce atingere intereselor economice ale agentului economic. Reclamantul trebuie totusi sa probeze atat ca afirmatia este inexacta, cat si ca a fost publicata cu rea credinta (care include lipsa de preocupare a paratului pentru a verifica daca afirmatia este exacta), ultimul element fiind greu de probat, mai ales in contextul in care afirmatiile facute au caracter apreciativ[14]. A treia actiune este cea in neglijenta, care este cea mai favorabila agentilor economici, deoarece le permite sa actioneze si numai daca autorul testarii a dat dovada de neglijenta cand a afirmat anumite lucruri despre produsul testat, pe baza unor fapte inexacte. Totusi, instantele engleze nu au admis aceasta actiune impotriva autorilor de teste comparative decat daca informatia publicata a fost folosita de un tert care a produs astfel un prejudiciu agentului economic “analizat”. Din aceasta perspectiva, actiunea in neglijenta nu aduce o protectie suplimentara in raport cu celelalte doua[15]. Concluzionand, dreptul englez ofera o protectie redusa impotriva afirmatiilor autorilor de teste comparative.
In ceea ce priveste dreptul german, acesta are o jurisprudenta dezvoltata in materiea testelor comparative, fara a avea o legislatie speciala aplicabila lor. Insa, in aprecierea liceitatii testelor comparative jurisprudenta s-a bazat si pe trei texte de lege, anume art. 823 alin.1 si art. 824 din Codul civil german (Buergerliches Gesetzbuch) si art.1 din Legea privind concurenta neloiala din anul 1909. Art. 824 Cod.civil german sanctioneaza atingerile aduse intereselor economice ale unei persoane si poate fi invocat atunci cand are loc publicarea unor afirmatii de fapt inexacte, cu stiinta autorului testarii (chiar si in cazul in care autorul este nesigur cu privire la exactitatea afirmatiei). Din aceasta perspectiva, el are o importanta limitata in ceea ce priveste testele comparative, deoarece conform jurisprudentei numai afirmatiile de fapt care au in cadrul testului o pozitiei autonoma, fiind capabile sa influenteze consumatorul mediu in formarea opiniei asupra produsului, pot face obiectul aplicarii acestui articol. Din contra, afirmatiile de fapt care sunt subordonate (inglobate) unei judecati de valoare, in calitate de elemente de apreciere, nu cad sub incidenta art. 824 Cod civil german[16]. Art. 824 ofera protectie numai agentilor economici care au suferit o atingere imediata a intereselor lor. Daca afirmatia este foarte favorabila (in mod nejustificat) produsului unui agent economic, ceilalti agenti economici ale caror produse au fost testate nu pot invoca art. 824 (si nici art. 823 alin.1, de altfel), deoarece prejudiciul suferit nu este rezultatul unei atingeri immediate, o actiune indreptata in mod specific impotriva intreprinderii lor[17]. Textul legal care reprezinta pilonul jurisprudentei germane in materie este art. 823 alin.1 care prevede ca “cel care aduce atingere de o maniera ilicita, fie in mod intentionat, fie din neglijenta, vietii, integritatii corporale, sanatatii, proprietatii sau unui altui drept al altuia, este tinut sa repare prejudiciul cauzat” [traducera autorului]. Conform doctrinei si jurisprudentei, acest text permite si apararea dreptului la intreprindere (drept consacrat de jurisprudenta pornind de la art. 823 alin.1), ca un “un alt drept”. Jurisprudenta care a stabilit criteriile de evaluare a liceitatii testelor comparative este o hotarare a Curtii Federale de Justitie (Bundesgerichtshof) din 9.12.1975 , cunoscuta sub numele de “decizia Warentest II”. Conform acestei decizii, rezultatele unui test comparativ au natura unor judecati de valoare si drept urmare nu cad sub incidenta art. 824, ci sub incidenta dreptului la intreprindere protejat de art. 823 alin.1 BGB. Publicarea rezultatelor unui test comparativ este beneficiaza de o prezumtie de liceitate (publicarea rezultatelor fiind o forma a libertatii de expresie) daca autorul testarii satisface trei conditii fundamentale: neutralitate, obiectivitate si competenta. Obiectivitatea presupune nu ca rezultatele testarii trebuie sa fie exacte in mod obiectiv, ci ca intregul proces de testare trebuie sa fie marcat de grija pentru obiectivitate. Limitele libertatii de apreciere a autorului testarii sunt incalcate atunci cand modul de testare si concluziile trase in urma testarii nu mai apar ca fiind sustenabile (de ex., judecati in mod constient eronate, distorsionarea deliberata a procesului de testare). Dintre cele trei conditii, cea mai importanta – si care determina sfera celorlalte- este cerinta neutralitatii[18]. In cazul in care cerinta neutralitatii este incalcata, agentul economic afectat poate invoca concurenta neloiala, BGB incetand sa mai fie aplicabil. Pentru consumatori, publicarea rezultatelor testului in acest caz apare ca o inducere in eroare. Pentru agentii economici afectati, actiunea autorului testarii trebuie apreciata conform criteriilor folosite in cadrul publicitatii comparative[19].
In dreptul elvetian, solutiile sunt asemenanatoare cu cele din dreptul gereman, numai ca ele sunt consacrate legislativ, prin prevederile Legii privind concurenta neloiala din 1986. Spre deosebirea de legea similara germana, legea elevetiana are un obiectiv mai larg, protejand atat intreprinderea individuala, cat si interesul social (al consumatorilor si al pietei in general). Astfel, chiar daca rezultatele testarii se prezinta ca judecatii de valoare, ele vor incalca legea concurentei neloiale daca autorul lor le publica in intentia de a savarsi un act de concurenta. Din contra, ele sunt permise daca sunt publicate in scopul de a informarii consumatorului si al asigurarii transparentei pietei. Prin urmare, si in dreptul elvetian cerinta neutralitatii este foarte importanta. Pentru a exista prezumtia de liceitate, autorul testarii trebuie sa fie strict neutru in raport cu agentii economici ale caror produse le-a testat. Daca neutralitatea este incalcata, independent de justetea rezultatelor, autorul testarii este raspunzator pentru inducerea publicului in eroare, procurandu-si un avantaj in mod fraudulos. Daca autorul testarii respecta cerinta neutralitatii, el poate raspunde in concurenta neloiala daca nu respecta cerinta obiectivitatii, care consta in grija de a obtine rezultate pertinente in urma unui demers stiintific (lipsa obiectivitatii raportului testarii falsifica jocul concurentei). Daca cele doua cerinte sunt respectate, atunci autorul testarii are o libertate mare de apreciere. Prin urmare, legea elevetiana, ca si dreptul german, protejeaza agentii economici atat impotriva afirmatiilor de fap inexacte, cat si impotriva publicarii unor judecati de valoare care nu respecta cerinta obiectivitatii[20].
Denigrarea poate purta asupra persoanei concurentului, asupra intreprinderii sale (in practica este dificil sa diferentiezi intre denigrarea persoanei si denigrarea intreprinderii sale), asupra produselor si serviciilor concurente.
Cel mai frecvent este atacata reputatia concurentului lezat, prin referiri in scop de discreditare la nationalitatea, religia sau opiniile politice ale concurentului, la (in)competenta sa profesionala sau onorabilitatea sa, prin afirmatii pesimiste la situatia economica sau creditul comercial al concurentului.
Elementele denigrarii
- a) actiunea de denigrare sa favorizeze activitatea comerciala a autorului denigrarii. Este totusi posibil ca actiunea de denigrare sa nu favorizeze pe moment pe autorul ei, dar sa aiba potentialul de a-l favoriza pe termen mediu sau lung;
- b) ag.ec. denigrat trebuie sa fie suficient individualizat (chiar daca nu este nominalizat). Se considera ca exista suficienta individualizare si atunci cand exista un numar limitat de concurenti care pot fi lesne delimitati de persoana care recepteaza afirmatia denigratoare. Cand denigrarea este colectiva si vizeaza un numar mare de concurenti, nu poate fi sanctionata decat daca cuprinde o critica excesiva si neonesta (de ex., afirmatiile false ale conducatorilor unui supermarket ca produsele din carne ale fermierilor dintr-o anume regiune au un continut anormal de mare de substante chimice, de aceea supermarket-ul nu se mai aprovizioneaza de la acestia).
In unele cazuri este necesar sa fie individualizat si produsul criticat.
Problema: publicarea de un ag.ec. a unei hotarari judecatoresti de condamnare a unui concurent este un act de denigrare? Raspunsul este afirmativ daca hotararea nu este definitiva. De asemenea, este un act de denigrare daca publicarea hotararii –chiar definitive- are in vedere numai aspectele negative si este insotita de comentarii rau-voitoare sau publicarea hotararii se face la foarte mult timp de la data la care a devenit definitiva.
- c) credibilitatea denigrarii – credibilitatea depinde de subiectul caruia ii este adresata afirmatia (se foloseste acelasi standard al consumatorului mediu ca cel analizat la confuzie) dar este independenta de veracitatea continutului afirmatiei (in acest domeniu, exceptio veritatis nu joaca nici un rol, spre deosebire de calomnie).
- d) publicitatea denigrarii (afirmatia denigratoare trebuie facuta public, altminteri nu avem denigrare) – depinde de nr. de destinatari ai afirmatiei denigratoare. Important este cate persoane ar putea recepta mesajul denigrator. Comunicarile confidentiale ale comerciantului catre subordonatii sai prin care se refera la concurenta sunt licite chiar daca in continutul lor sunt denigratoare, cu conditia ca autorul comunicarii sa creada in adevarul afirmatiilor sale (ceea ce explica alin.2 al art.4 lit.g din L 11/ 1991). Daca aceste comunicari sunt dezvaluite publicului de autorul lor, fapta este sanctionata ca un act de denigrare (fapta ar putea fi sanctionata ca denigrare, chiar daca autorul a facut o comunicare confidentiala, dar stia sau in mod rezonabil trebuia sa stie ca ascultatorii sai vor dezvalui aceasta comunicare in public).
In doctrina franceza, se considera ca denigrarea contine urmatoarele elemente[21]:
- a) existenta unei informatii rautacioase sau peiorative cu privire la un produs sau un serviciu, ori cu privire la o intreprindere. Informatia excesiva, emfatica, chiar daca agentii economici sunt identificabili, nu este denigratoare atunci cand ea nu este de natura sa induca in eroare publicul. La fel, in cazul unei comparatii fanteziste (Versailles, 15.03.1991, DS 1992, Somm. 56). Informatia devine denigratoare atunci cand aprecierile au un caracter tendentios. De exemplu, daca un concurent, chiar indirect, critica procedeele de distributie ale unui agent economic, fara a comenta critic propriile metode Paris, 20.02.1992, DS 1993, Somm, 155); faptul de a acuza actiunile delictuale ale unui concurent (Paris, 3.04.1995, DS 1996, Somm 254- desemnarea unui concurent ca falsificator; Paris, 29.03.1993 – acuzarea unui concurent de practici ilicite). Afirmatiile mincinoase cu privire la un agent economic sau produsele/ serviciile sale – la fel, denigratoare (Versailles, 30.01.1997 – mesaj care atribuie unui compot proaspat calitatile de conserva; Paris, 27.05.1992, DS 1992, Somm. 155- informatiile false transmise pe baza documentelor unui concurent). Denigratoare este si luarea in deradere, chiar sub o forma umoristica, a unui concurent, deoarece tinde sa-l discrediteze fata de propria clientela – Cass.com., 21.05.1996, DS 1997, Somm. 85) [22].
- b) persoana denigrata sa fie identificata sau identificabila (adica, sa poata fi recunoscuta usor sau sa fie identificabila fara dubiu). Denigrarea poate purta asupra unui concurent sau asupra oricarui agent economic, nefiind necesar un raport de concurenta direct si strans intre autor si victima. Este suficient sa existe o clientela finala identica. Cat priveste victima, ea este fie un agent economic individual, fie ansamblul unei profesii determinate[23].
Obiectul denigrarii il poate constitui nu numai o persoana (intreprindere), cat si un produsele sau serviciile unui agent economic (acesta fiind de fapt cazul cel mai frecvent in practica). Sub pretextul informarii sau al comparatiei, un agent economic denigreaza produsele sau serviciile altui agent economic, concurent sau nu, pentru a-i deturna clientela. Deturnarea clientelei are insa un sens particular, adica nu inseamna neaparat de a captura clientela victimei de catre autorul denigrarii, ci poate consta si numai in indepartarea ei, in lipsa oricarui raport de concurenta intre victima si autor. De ex., in Franta s-a considera ca exista denigrare atunci cand un fabricant de tigarete a difuzat un mesaj acreditand ideea ca a consuma un biscuit este mai nociv decat a inhala fumul de tigara (s-a considerat ca in acest fel s-a devalorizat imaginea pozitiva a biscuitului nu era vorba de un biscuit anume, deci toti fabricanti au fost afectati, fara a fi indentificati individual – Paris, 24.09.1996, D.S. 1997, Somm., 235). Sau, tot in Franta, a fost considerata denigratoare afirmatia –facuta de cine?- ca “lessive” – innalbitori? detergenti? - fara fosfati otravesc raurile, ceea ce a alterat imaginea acestui produs in ochii consumatorului (Versailles, 12.02.1990, D.S. 1990, 264; alta speta – Paris, 28.10.1996, D.S. 1996, I.R. 258) In multe cazuri, denigrarea poarta asupra calitatii sau pretului produsului ori serviciului vizat. De exemplu, afirmatii de genul “produse mai mult sau mai putin bune”- produsele unui alt agent economic, “primul compot proaspat de pe piata”-societate care pretinde ca este singura producatoare a compotului pe piata, “servicii mai scumpe si mai putin eficiente”- este vorba de serviciile unui alt agent economic- au fost considerate afirmatii denigratoare. Denigrarea se poate realiza si prin imagini, nu numai prin afirmatii (Franta- spot publicitar prezentand o masina a carei teava de esapament explodeaza, ceea ce trezeste indoiala in mintea publicului cu privire la calitatea automobilului Paris, 25.09.1991) [24]
- c) difuzarea publica a informatiei rautacioase sau peiorative. Difuzarea confidentiala a informatiei denigratoare nu aduce atingere imaginii, reputatiei, produselor sau serviciilor unui agent economic. Totusi, documentele interne ale unui agent economic pierd caracterul confidential atunci cand sunt difuzate salariatilor cu scopul ca sa ajunga la cunostinta clientelei informatiile denigratoare continute in documentele interne (Versailles, 17.10.1996)[25].
Informatiile denigratoare pot fi aduse la cunostinta publicului pe diverse cai: intervieuri, anunturi in presa, newsletter, communicate, videocasete. Suportul cel mai des utilizat este campania publicitara. Prin publicitate se intelege adresarea unui destinatar tinta, a unui mesaj in orice forma si natura, cu scopul de a valoriza persoana sau intreprinderea in contul careia este facuta aceasta comunicare. Astfel, este denigratoare publicitatea care exagreaza numarul de abonati ai unei reviste, ceea ce ii permite sa obtina mai multi abonati decat o revista concurenta, publicitatea care sugereaza ca un concurent l-a copiat pe autorul reclamei (Paris, 26.09.1991, DS 1992, Somm. , 341), precum si cea care ridiculizeaza sloganul publicitar al unui concurent (Paris, 19.05.1994, DS 1995, Somm. 214 sau care discrediteaza calitatea produselor sau serviciilor unui concurent (Paris, 15.12.1994, DS 1995, Somm. 261).
Nu are importanta ce mijloace foloseste ag.ec. agresor pentru a denigra, ceea ce conteaza este impactul acestor afirmatii asupra clientelei ag.ec. lezat, si anume discreditarea sa (discreditarea presupune sentimente de dispret, de neincredere sau chiar de ura). Denigrarea poate fi directa sau indirecta (reclama comparativa)
Reclama comparativa – reclama destinata sa convinga clientela (actuala sau potentiala) a autorului ei de avantajele produselor/ serviciilor acestuia fata de cele ale concurentului la care face trimitere reclama. In cazul reclamei comparative, ceea ce este ilicit este critica adusa concurentului sub forma discreditarii si nu efectuarea comparatiei. Daca este facuta sub forma discreditarii, trebuie ca ag.ec. lezat sa fie cel putin identificabil. Daca acesta nu este identificabil, atunci comparatia este permisa chiar daca nu este obiectiva.
In Europa (spre deosebire de SUA), reclama comparativa este nepermisa. Cea mai periculoasa forma de reclama comparativa este cea aparent obiectiva, dar cu reticente in a dezvalui toate elementele de diferentiere (de ex., se afirma ca preturile concurentului sunt mai mari decat cele ale autorului reclamei –ceea ce este adevarat-, fara a arata insa si ce elemente conduc la aceste diferente de pret).
Reclama comparativa este licita daca apare ca o riposta la o agresiune din partea unui concurent, cu conditia ca agresiunea sa fie actuala si ilicita iar riposta sa fie necesara (riposta nu este necesara daca se poate contracara actiunea agresorului prin apelul la instanta sau la un organ administrativ).
Spre deosebire de reclama comparativa, reclama superlativa este totdeauna permisa (“produsul meu este cel mai bun si desfide orice concurenta”). De asemenea, este permisa si reclama prin care se pun in valoare progresele tehnice, comerciale, relatiile cu publicul ale autorului reclamei, evitandu-se orice referinta inutila la un concurent.
[1] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 519
[2] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 519-520
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
[3] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 520
[4] B. Albrecht, op.cit., p.261-262
[5] B. Albrecht, La liceite des tests comparatifs. Etude comparee des droits anglais et ecossais, allemand et suisse, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1995, p. 18-19
[6] B. Albrecht, op.cit., p. 22-23
[7] B. Albrecht, op.cit., p. 27-28
[8] B. Albrecht, op.cit., p. 28-29
[9] B. Albrecht, op.cit., p. 29-30
[10] B. Albrecht, op.cit., p. 30
[11] B. Albrecht, op.cit., p. 31
[12] B. Albrecht, op.cit., p. 31-32
[13] B. Albrecht, op.cit., p. 37-55
[14] B. Albrecht, op.cit., p.57-66
[15] B. Albrecht, op.cit., p. 67-82
[16] B. Albrecht, op.cit., p. 121-127
[17] B. Albrecht, op.cit., p. 113; 122; 249-250
[18] B. Albrecht, op.cit., p. 107-120
[19] B. Albrecht, op.cit., p. 99; 101; 249
[20] B. Albrecht, op.cit., p.177-207; 251-253
[21] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.519
3[22] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 521-522
[23] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 520-521
[24] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 521
[25] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 522-523