1. Doctrina care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi
A. Noţiunea de conflict de legi
Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite. De pildă, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun situat în străinătate, dacă părţile au cetăţenii diferite, raportul juridic are mai multe elemente de extraneitate şi sunt mai multe legi chemate să-l cârmuiască; legea personală a părţilor pentru capacitatea de a contracta; legea locului încheierii actului pentru forma acestuia; legea locului situării bunului pentru probleme care ţin de statutul real al bunului.
Cauza apariţiei conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de drept ale diferitelor state[1]
B. Expunerea teoriei restrictive
Fundamentul teoriei îl constituie trăsăturile specifice ale „ştiinţei conflictelor”[2].
- a) din punctul de vedere al izvoarelor dreptului internaţional privat întrucât izvoarele acestei ramuri de drept sunt puţine iar în multe ţări normele au natură cutumiară, contribuţia jurisprudenţei şi a doctrinei este esenţială în elaborarea normelor conflictuale. Alături de acestea creşte şi rolul convenţiilor internaţionale în domeniu, în special al celor adoptate la Haga.
- b) din punctul de vedere al naturii normelor care reglementează conflictele de legi, aceste norme sunt norme conflictuale, diametral opuse normelor substanţiale. Menirea lor este de a determina legea aplicabilă fără a se ajunge la tranşarea litigiului pe fond.
- c) din punctul de vedere al metodei utilizate: soluţionarea conflictului de legi impune, în prealabil, încadrarea situaţiei date într-o categorie juridică (persoane, bunuri, contracte ş.a.). Categoriile juridice corespund instituţiilor din dreptul civil intern, iar sarcina instanţelor este de a le cerceta natura. De exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind o instituţie aparţinând dreptului material, atunci vom aplica legea care cârmuieşte fondul dreptului subiectiv în discuţie; dacă vom considera că aparţine dreptului procesual, atunci va fi supusă legii forului. Referindu-se la conflictele de legi, Bartin aprecia că dreptul internaţional privat este o „proiecţie a dreptului intern pe plan internaţional”[3].
- d) din punctul de vedere al structurii teoriei generale a conflictelor de legi pot fi operate două distincţii:
– distincţia între crearea drepturilor subiective şi invocarea drepturilor dobândite, cu consecinţe asupra ordinii-publice;
– distincţia între normele conflictuale „ordinare” şi normele conflictuale „extraordinare”. Primele sunt norme conflictuale care desemnează legea aplicabilă; normele „excepţionale” reglementează instituţii care împiedică aplicarea legii străine normal competente, cum sunt ordinea publică, fraudarea legii ori retrimiterea.
2. Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii
Această doctrină este împărtăşită în ţările anglo-saxone, în Elveţia, iar în Franţa a fost susţinută de Bartin şi Pillet.
A. Noţiunea de conflict de jurisdicţii
Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe[4].
B. Expunerea teoriei. Competenţă jurisdicţională – competenţă legislativă
Determinarea instanţei competente nu atrage, automat, aplicarea dreptului acesteia. Un asemenea de raport de dependenţă este exclus, altfel „fiecare instanţă aplică propria sa lege raportului privitor la care există litigiul, deci nu s-ar mai pune nici o problemă de conflict de legi. De aceea, trebuie făcută diferenţa între competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi competenţa legislativă (legea aplicabilă)”[5].
În situaţia inversă, nici identificarea lex causae nu atrage automat determinarea competenţei jurisdicţionale.
Conflictele de jurisdicţii influenţează conflictele de legi în sensul că soluţionarea conflictului de jurisdicţii este prealabilă soluţionării conflictului de legi. Doar după ce are loc operaţiunea de stabilire a competenţei jurisdicţionale, „soluţionarea conflictului de legi devine o prioritate pentru instanţa de judecată investită cu soluţionarea cauzei”[6]. Cronologia lucrurilor este firească, deoarece instanţa nu poate consulta norma conflictuală înainte de a decide că este competentă în acest sens.
Norme conflictuale similare în aceeaşi materie pot conduce la soluţii diferite, fiind expresia concepţiei legiuitorului fiecărui stat. Norme conflictuale identice apaţinând unor state cu care elementul de extraneitate face legătura pot determina soluţii diferite ale conflictului de legi. „Aceasta deoarece legile la care fac trimitere normele conflictuale pot fi diferite şi deci soluţia litigiului este deosebită”[7].
Precizarea adusă în literatura de specialitate franceză este binevenită. Incontestabil, soluţionarea conflictului de jurisdicţii influenţează legea aplicabilă, iar această lege diferă în raport de instanţa sesizată. Nu este mai puţin adevărat că instanţa determinată în urma soluţionării conflictului de jurisdicţii nu este obligată să facă aplicarea propriei legi, în mod invariabil. Dacă, sistematic, instanţa ar aplica doar legea forului, nu am avea de-a face cu conflictul de legi, întrucât acesta ar fi rezolvat automat de ceea ce indică soluţia conflictului de jurisdicţii[8]. Pe de altă parte, competenţa jurisdicţională nu atrage după sine mai puţină competenţă legislativă, având în vedere specificitatea sistemului de drept internaţional privat al fiecărui stat şi faptul că instanţa aplică propria normă conflictuală. Fiecare instanţă califică în funcţie de propria lege şi dă curs propriei concepţii asupra ordinii publice[9].
Conflictele de legi influenţează conflictul de jurisdicţii, dar mai puţin evident. Influenţa conflictelor de legi se concretizează în faptul că judecătorul, de la bun început, priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară competent având în vedere legea pe care o va aplica.
Concis exprimat, influenţa conflictelor de legi se explică prin «raţiuni ce ţin de natura umană, mai precis de ezitările şi „slăbiciunile” magistratului decât de rigoarea şi ordinea logică a soluţionării conflictelor»[10].
Uneori, instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii, prin invocarea propriei necompetenţe. Exemplele cele mai elocvente sunt divorţurile confesionale şi procesele dintre străini. Speţele Levinçon şi Patino sunt semnificative pentru cele două materii enunţate.
În cazul divorţurilor confesionale, este cunoscut faptul că unele state consacră procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei[11]. Desfacerea căsătoriei de către rabin – procedură obişnuită în legea mozaică – nu este recunoscută de ţările în care încheierea şi desfacerea căsătoriei sunt proceduri laice. Prin urmare, aplicarea legii mozaice înseamnă un divorţ fără valoare pe teritoriul Franţei, iar aplicarea legii franceze conduce la pronunţarea unui divorţ civil pe care religia evreiască nu îl consideră valabil. În afacerea Levinçon (1905) Curtea de Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze competenţa de a se pronunţa cu privire la divorţul unor evrei ruşi, a căror lege personală atrăgea competenţa unui rabin. S-a arătat în doctrina franceză de drept internaţional privat că problema care apare ca insolubilă „este cea care se găseşte pe tărâmul conflictelor de legi, conflicte care în mod cert dictează soluţia unei probleme de competenţă jurisdicţională”[12].
Speţa Patino a marcat momentul de cotitură în schimbarea jurisprudenţei instanţelor franceze în ceea ce priveşte competenţa de a judeca străini. Starea de fapt reţinută în speţă este următoarea: două persoane – Christina de Bourbon, de cetăţenie spaniolă şi Antenor Patino, de cetăţenie boliviană – s-au căsătorit la Madrid în anul 1831. Prin contractul de căsătorie au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, femeia, minoră la acea dată, având autorizarea tatălui adoptiv la încheierea convenţiei matrimoniale. Doamna Patino a dobândit în urma căsătoriei cetăţenie boliviană şi s-a stabilit la Paris împreună cu soţul său. În perioada celui de-al doilea război mondial, soţia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar soţul a rămas la Londra pentru a îndeplini funcţiuni diplomatice. În 1944 soţia a înaintat acţiune de divorţ în faţa instanţei americane, dar a revenit şi a semnat un act prin care soţul se obliga să îi achite o sumă importantă în vederea renunţării la judecată. În anul 1946 domnul Patino a introdus acţiune pentru desfacerea căsătoriei în faţa Tribunalului civil al Senei[13], care s-a declarat necompetent să judece cauza, motivat de faptul că părţile sunt străini. Hotărârea a fost infirmată în apel[14], iar recursul judecat de Curtea de Casaţie[15] a prilejuit afirmarea, in terminis, a renunţării la principiul necompetenţei, care ghida instanţele franceze în litigiile purtate între străini. Altfel, considerându-se necompetentă, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca inadmisibilă. Divorţul era interzis de legea spaniolă (ca lege a locului celebrării căsătoriei), la care trimitea legea boliviană, ca lege naţională a soţilor[16].
Soluţia competenţei jurisdicţionale în materia statutului personal, atunci când părţile sunt străini, a fost consacrată jurisprudenţial destul de târziu, cu atât mai mult cu cât este vorba de un domeniu în care se aplică legea străină, ca lex patriae. O dată în plus, este evident că soluţia conflictului de jurisdicţii a suferit influenţa soluţiei date conflictului de legi[17].
Conclusiv, competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă nu se găsesc într-o relaţie de dependenţă, înţelegând prin aceasta că ”determinarea jurisdicţiei competente a unei anumite ţări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului acesteia”[18]. Tot aşa, identificarea legii care are vocaţie de aplicare raportului cu element extraneu nu înseamnă, implicit, determinarea competenţei juisdicţionale în dreptul internaţional privat[19].
3. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului
Doctrina a fost promovată în Franţa, Spania, America de Sud.
A. Noţiunea de condiţie juridică a străinului
În această noţiune sunt incluse totalitatea normelor juridice prin care se determină capacitatea de folosinţă a străinului, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate avea străinul persoană fizică sau persoană juridică în statul forului[20].
B. Expunerea tezei
Coexistenţa conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului în cadrul aceleiaşi ramuri de drept[21] este explicată pe baza a două similitudini:
– similitudine din punct de vedere al izvoarelor. La fel ca şi conflictele de legi şi ca şi conflictele de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului are origine jurisprudenţială;
– similitudine din punctul de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului. Condiţia juridică a străinului, în contrast cu conflictele de legi reflectă „politica juridică”[22] a fiecărui stat şi nu tehnica juridică. Ţările de imigraţie supun statutul personal al legii domiciliului, iar majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii naţionale. Supunând străinul legii domiciliului se facilitează integrarea acestuia în ţara care l-a „adoptat”. Din contră, aplicându-se legea ţării de origine se creează o situaţie diferită de cea a resortisanţilor în privinţa exercitării drepturilor civile. Cele două materii – conflictele de legi şi condiţia juridică a străinului – interferează, astfel că, în pofida particularităţilor pe care le prezintă, condiţia străinului ţine de dreptul internaţional privat.
În literatura noastră juridică s-au exprimat opinii diferite: unii autori[23] consideră că instituţia condiţiei juridice a străinului în România este parte integrantă a dreptului internaţional privat român şi este reglementată de legile materiale române, ca legi ale forului. Argumentele acestei teze sunt următoarele: există conflict de legi numai în măsura în care se recunosc străinilor drepturi în România; condiţia străinului are legătură cu procedura de drept internaţional privat (de exemplu, condiţia străinului ca parte în proces, este reglementată de Legea nr. 105/1992); ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu unitar al instituţiei condiţiei juridice a străinului[24].
Alţi autori[25], chiar dacă recunosc că materia condiţiei juridice a străinului constituie o premisă a conflictelor de legi, nu o includ în dreptul internaţional privat.
[1] În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul de „sistem de drept” aparţinând unui anumit stat.
[2] Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 5.
[3] Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 6.
[4] Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr.1/1999, p. 59-67.
[5] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. Cu privire la această problemă, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 59.
[6] R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în CJ, nr.3/2004, p. 105 şi jurisprudenţa citată la nota 7.
[7] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. De exemplu, normele conflictuale a două state trimit la lex fori, care este diferită în conţinut. Se va ajunge la situaţia în care norme conflictuale identice nu duc la soluţii identice.
[8] Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 4e édition, Dalloz, Paris, 1993, p. 8.
[9] Ibidem, p. 8.
[10] D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 63.
[11] D.A. Popescu, Drept internaţional privat..., p.65.
[12] Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé..., p. 9.
[13] Tribunalul civil al Senei s-a pronunţat prin hotărârea din 13.10.1946 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 288.
[14] Apelul a fost judecat de Curtea de Apel din Paris, la 12 mai 1947 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 288).
[15] Cu privire la recursul judecat la 21.06.1948, a se vedea Semaine Juridique, Edition générale, 1948, II, p. 4422, hotărâre citată după B. Ancel, Y. Lequette, loc. cit.
[16] Afacerea Patino a generat o bogată jurisprudenţă. Este expusă, în detaliu şi cu referinţe bibliografice în B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 287-304.
[17] D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66.
[18] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424.
[19] A se vedea D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66-67.
[20] A se vedea D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 6.
[21] Asupra ansamblului problemei, a se vedea Carmet, Étude critique de la distinction entre la condition des étrangers et les conflits de lois, thèse, Paris, 1978.
[22] Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 13.
[23] D. Al. Sitaru, op. cit., p. 46-47.
[24] Ibidem.
[25] T. R. Popescu, op. cit., p. 35-36.