- Sediul materiei. Conform art. 35 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991, republicată, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 33 şi 34: […] d) comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul României a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de către titularul de brevet sau cu acordul său expres."
Dispoziţiile legale reproduse sunt inspirate din art. 30 bis al Legii franceze asupra brevetelor de invenţie din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea din 1978, text devenit actualul art. L.613-6 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa - cel dintâi stat care a edictat o asemenea reglementare, inspirată din aşa-numita teorie a "epuizării dreptului de proprietate industrială".
- Raţiune şi conţinut. În mod paradoxal, teoria epuizării dreptului de proprietate industrială a fost elaborată de doctrina germană[1], combătută de doctrina franceză[2], dar însuşită de legiuitorul francez[3], pentru ca ulterior să fie preluată şi de către legiuitorul german.
Conform acestei teorii, dreptul de exploatare exclusivă este epuizat din momentul punerii în circulaţie a produsului protejat prin brevet, deoarece această punere în circulaţie valorează, deopotrivă, şi ca o cesiune a dreptului exclusiv al titularului de brevet cu privire la acel produs concret. În continuare, titularul brevetului nu se mai poate opune - invocând dreptul exclusiv, acum epuizat - folosirii, conform voinţei dobânditorului, a acelui bun; cu toate acestea, titularul brevetului se poate opune acelor modalităţi de folosire a produsului pe care, eventual, le-a interzis expres prin contractul încheiat cu dobânditorul sau care sunt contrare dreptului concurenţei (aşadar, întemeindu-se nu pe dreptul proprietăţii industriale, ci pe dreptul contractelor sau pe dreptul concurenţei).
Dimpotrivă, adversarii teoriei epuizării[4] arată că dreptul de exploatare exclusivă nu se epuizează prin comercializarea produsului în care este încorporată invenţia, deoarece înstrăinarea acelui bun concret nu echivalează cu o cesiune, ci numai cu o licenţă implicită acordată dobânditorului. În consecinţă, titularul brevetului îşi păstrează prerogativa de a acţiona în contrafacere pe dobânditorului produsului care ar încălca limitările de utilizare ce ar fi fost impuse de către cel dintâi.[5] Astfel cum s-a remarcat, "Dar şi în această concepţie, titularul de brevet nu se poate opune folosinţei cumpărătorului decât limitând-o prin contractul încheiat cu acesta. Soluţia este doar aparent identică aceleia propuse de teoria epuizării, întrucât în cadrul teoriei epuizării limitările folosinţei apar ca excepţionale, iar în cazul încălcării lor se aplică dreptul comun al contractelor, în timp ce în a doua ipoteză limitările apar ca ţinând de însăşi natura licenţei şi nerespectarea lor se plasează în contextul proprietăţii industriale, de vreme ce dreptul, rezultat din brevet, nu este epuizat."[6]
- Efecte. În dreptul român, aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991, republicată, atrage consecinţa că, după înstrăinarea cu titlu oneros[7], de către însuşi titularul brevetului, a produsului în care este încorporată invenţia brevetată, nu constituie contrafacere actele ulterioare de comercializare sau de oferire spre vânzare[8] realizate, pe teritoriul României (deci nu şi în străinătate), de către sub-dobânditorii produsului.
[1] A se vedea U. Schatz, Épuisement des droit conféré par les brevets et contrefaçon, în "Revue trimestrielle de droir européen", 1969, p. 451. De asemenea, a se vedea B. Castelli, L'épuisement du droit intellectuel en droit allemand, français et communautaire, PUF, Paris, 1990, passim.
[2] A se vedea: Travaux de la première rencontre de propriété industrielle. Lépuisement du droit du breveté, Nice, 1970, Colecţia CEIPI, Librairies Techniques, Paris, 1971, passim; A. Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 175.
[3] Numai după ce jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg a preluat teoria epuizării dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate în cazul Centrafarm v. Sterling Drug (1974) (apud J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 278; aceşti autori disting, însă, între problema epuizării în cadrul dreptului intern şi aceea a epuizării în cadrul dreptului comunitar - op.cit., p. 80 - 81 şi p. 278 - 283).
[4] "În Marea Britanie, relaţia dintre drepturi şi distribuţia de bunuri nu a cunoscut în trecut nici un fel de concept general de epuizare a dreptului. Abordarea a variat în raport cu materia avută în vedere. În cazul dreptului invenţiilor (în contrast cu situaţia din alte sisteme majore de drept al invenţiilor), britanicii au adoptat în mod tradiţional poziţia contrară <epuizării>: în principiu, utilizările şi vânzările subsecvente au continuat să necesite licenţa acordată de către titularul brevetului" (W. R. Cornish, op.cit., p. 33). Cu toate acestea, acest autor subliniază şi analizează implicaţiile reglementărilor comunitare asupra acestei concepţii tradiţionale din dreptul englez (Ibidem, p. 216 - 218).
[5] Spre a fundamenta această poziţie, în doctrina franceză se arată că teoria epuizării dreptului "[…] este explicabilă în dreptul german, fiindcă, în acest sistem juridic, dreptul titularului de brevet este definit ca un monopol de fabricare şi de primă punere în circulaţie a produsului protejat. În sistemul dreptului francez, structura dreptului titularului brevetului este […] diferită: acest drept nu este un drept de a face … ci de a interzice" (A.Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 175).
[6] A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 127 - 128.
[7] Textul legal se referă numai la "vânzare", dar este raţional ca, pentru identitate de raţiune, el să se aplice oricărei înstrăinări cu titlu oneros.
[8] Precizarea din nota de subsol anterioară operează şi de această dată.