Drept

    Proprietatea intelectuală cuprinde două mari domenii: Dreptul proprietăţii industriale şi Drepturile de autor. Reglementările juridice ce aparţin proprietăţii intelectuale sunt consecinţa împrejurării că în activitatea lor curentă oamenii realizează şi utilizează opere ştiinţifice, literare, artistice, precum şi creaţii intelectuale industriale şi semnele distinctive ale activităţii industriale.

    Pe o anumită treaptă a dezvoltării social umane, raporturile ce se nasc între oameni ca urmare a realizării şi utilizării operelor ştiinţifice, literar-artistice etc. au fost reglementate prin norme juridice, iar ansamblul lor constituie, într-o opinie, instituţia juridica „Dreptul proprietăţii intelectuale”, iar într-o altă opinie, chiar ramura Dreptul proprietăţii intelectuale.

Preliminarii:

    Dreptul de autor: ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice. În prezent, în România această problemă este reglementată, în principal, prin Legea  nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.

    Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală: din operele ştiinţifice (ex. studii, comunicări, prelegeri, altele asemenea), literare (ex. - romane, poezii, dramaturgie, critică literară) şi artistice (opere muzicale, artă coregrafică, fotografie ş.a.).

    În privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariţia de drepturi subiective şi de obligaţii juridice. Asemenea drepturi subiective nu se nasc decât în privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiţii caracteristice, trăsături esenţiale. În măsura în care acestea sunt îndeplinite, autorul acelei opere devine titular al dreptului de autor şi  uneori şi al altor drepturi în mod automat, ex lege, şi fără îndeplinirea  altor formalităţi. După ce opera a fost creată, nu este necesară înregistrarea ei, prezentarea ei la o anumită autoritate sau organizaţie de altă natură.

    Aceste condiţii, necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele:   

- să fie vorba despre o creaţie intelectuală, o creaţie a minţii omului (una sau mai multe persoane fizice). Persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a dreptului de autor, deoarece aceasta nu creează din punct de vedere intelectual.

- să fie vorba despre o creaţie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor umane. Acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei respective. (ex. manuscrise, notiţe, schiţă, tablou, partitură).  Dreptul de autor nu ocroteşte conţinutul de idei al operei. Acesta nu ocroteşte ideile, ci doar o anumită formă de exprimare a acestor idei. Nimeni nu-şi poate apropria ideile (acestea circulă liber). Dacă ideea circulă sub o anumită formă, această formă e apropriată.   

- creaţia intelectuală trebuie să prezinte originalitate: trebuie să reflecte exprimarea personalităţii creatorului. Dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o operă care să fie protejată prin dreptul de autor. Este o creaţie intelectuală dar nu este o operă ca obiect al dreptului de autor. Noţiunea de originalitate trebuie deosebită de cea de noutate. Dreptul de autor se poate naşte chiar şi în legătură cu o operă ce nu conţine idei noi. E important ca forma de exprimare a acelor vechi idei sa fie alta decât cea anterioară şi opera să exprime, într-o anumită măsură, personalitatea autorului subsecvent. 

    Proprietatea industrială:  există două categorii de obiecte ale acesteia: creaţii intelectuale industriale şi semne distinctive ale activităţii industriale.

    Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale (cea mai veche în materie şi încă în vigoare) menţionează ca fiind obiecte al proprietăţii industriale: invenţiile, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă, denumirile de origine. De asemenea, este enumerată  şi aşa-numita ”represiune a concurenţei neloiale”.  Autorii (din ce în ce mai mulţi) sunt de acord că acesta nu constituie un obiect distinct al proprietăţii industriale. El se regăseşte deopotrivă atât la creaţii intelectuale industriale, cât şi la semne distinctive ale activităţii industriale, constituind o acţiune prin care pot fi apărate toate drepturile de proprietate industrială purtând asupra oricăruia dintre obiectele enumerate mai sus. Cu alte cuvinte, represiunea concurenţei neloiale constituie o consecinţă a încălcării dreptului de proprietate industrială.

            Faţă de data adoptării Convenţiei de la Paris din 1883, materia proprietăţii industriale s-a îmbogăţit şi cu alte obiecte. Într-o enumerare nelimitativă, sunt creaţii intelectuale industriale: invenţia, inovaţia, know-how-ul, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, topografia circuitelor integrate etc., respectiv sunt semne distinctive ale activităţii industriale: mărcile (de fabrică, de comerţ sau de serviciu), indicaţii geografice (denumiri de origine şi/sau indicaţii de provenienţă), numele comercial (firma), emblema.

    Noţiunea de proprietate industrială presupune două aspecte:

1. instituţia juridică a proprietăţii industriale   şi
2. dreptul subiectiv de proprietate industrială.

 S-ar putea defini instituţia juridică a proprietăţii industriale ca fiind un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile sociale privitoare la creaţiile intelectuale industriale şi la semnele distinctive ale unei activităţi industriale. Din această definiţie se pot reţine următoarele elemente definitorii:

1.Proprietatea industrială este un ansamblu de norme juridice care au acelaşi  obiect. Specifica acestor norme este faptul ca îşi au izvorul  atât în actele normative interne, cât şi în tratatele şi convenţiile internaţionale. Legislaţiile naţionale sunt din ce în ce mai mult adoptate pe baza standardelor ce stau la baza elaborării actelor normative internaţionale.

Cât priveşte caracterul  acestor norme juridice, este de subliniat apartenenţa lor  la diverse ramuri de drept: dreptul civil, drept procesual civil,  dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal etc. Dintre aceste norme, însă, prevalează normele dreptului civil.

2. Normele acestei instituţii reglementează raporturi patrimoniale dar şi raporturi personal - nepatrimoniale. Subiectele acestor raporturi sunt persoane fizice, dar şi persoane juridice.
3. 3. Specificul raporturilor reglementate de normele proprietăţii industriale este obiectul (obiectele) la care se referă aceste raporturi: creaţiile intelectuale industriale şi semnele distinctive ale activităţii industriale.

Analizând toate şi fiecare din aceste obiecte, rezultă că acestea prezintă trăsături şi caracteristici comune:

      -  Toate aceste obiecte sunt bunuri, în sensul juridic al termenului (sunt susceptibile de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale). 

• Aceste obiecte sunt transmisibile (după caz, prin licenţă sau prin cesiune).
• Toate aceste obiecte sunt bunuri incorporale – nu au o substanţă materială.

Dreptul de proprietate industrială nu va purta asupra unui bun material. Titularul dreptului de proprietate asupra suportului material al operei nu este în mod necesar şi titularul dreptului de proprietate industrială.

• Aceste obiecte se caracterizează prin Ubicuitatea poate fi de două feluri:

1. Ubicuitatea sub aspectul apariţiei desemnează aptitudinea acestor obiecte de a putea fi create de două sau mai multe persoane ce au lucrat în mod independent, unele de altele, în acelaşi timp (sau în perioade de timp diferite), în acelaşi loc (sau în locuri diferite).

Legiuitorul este cel care emite norme prin care să se identifice titularul dreptului de proprietate industrială (ex: sunt recunoscuţi amândoi ca titulari ai dreptului – cotitulari, sau doar unul dintre aceştia va fi recunoscut ca fiind titular al dreptului). În această din urmă ipoteză se naşte întrebarea care dintre cei doi va fi recunoscut ca fiind titularul dreptului. Există legislaţii ce stabilesc ca principiu că titular al dreptului de proprietate industrială este acela care a îndeplinit primul anumite formalităţi cerute de lege în faţa unor autorităţi stabilite de lege.

1. Ubicuitatea sub aspectul folosinţei desemnează aptitudinea obiectelor proprietăţii industriale de a putea fi folosite, chiar în integralitatea lor, de două sau mai multe persoane, independent una de alta, în acelaşi timp si in acelaşi loc sau în locuri diferite. Legiuitorul a emis norme juridice cu privire la instrumentele de transmitere a acestor obiecte  ce fac posibilă folosirea concomitentă a lor de către persoane diferite, chiar în acelaşi timp. De exemplu, prin contractul de licenţă nu se transmite însuşi dreptul de proprietate industrială, cu toate prerogativele sale, ci doar posibilitatea de a folosi creaţia sau semnul distinctiv şi de către beneficiarul licenţei. 

4.Termenul „industrie” („industrial”) are un înţeles convenţional (special), acesta cuprinzând nu doar industria propriu-zisă (ca ramura a economiei nationale), ci si alte domenii cum ar fi comertul, agricultura, etc. In materia proprietatii industriale notiunea de „industrie” este conceputa ca tot ceea ce presupune si este datorat muncii omului, activitatii sale asupra naturii.

    Dreptul subiectiv de proprietate industrială reprezintă posibilitatea recunoscută de lege titularului acestui drept, persoană fizică sau juridică, de a folosi în mod exclusiv o creaţie intelectuală industrială sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale.

 Pot fi reţinute, ca elemente ale acestei definiţii, următoarele:

1. Posibilitatea, facultatea juridică, recunoscută titularului dreptului.

 De regula, titularul dreptului subiectiv de proprietate industrială are şi obligaţia de a-şi exercita aceste prerogative şi în măsura în care nu se foloseşte de dreptul său poate fi supus unor sancţiuni. De exemplu, daca titularul brevetului de invenţie nu-şi exercită dreptul său, va putea fi supus unei sancţiuni ce constă în posibilitatea, acordată printr-o procedură judecătorească, în beneficiul unor terţi ca aceştia să poată folosi şi ei acest brevet de invenţie în anumite condiţii şi aceasta chiar împotriva voinţei titularului brevetului. Interesul statului este ca oamenii (societatea) să beneficieze de obiectul brevetului de invenţie. În ceea ce priveşte mărcile, titularul dreptului asupra mărcii are şi dreptul la folosinţa mărcii respective. Potrivit Legii nr. 84/1998, dacă titularul nu foloseşte marca în mod efectiv pe teritoriul României timp de 5 ani, atunci orice terţ interesat are dreptul de a cere în justiţie decăderea titularului din drepturile asupra acelei mărci.

1. Recunoaşterea legală a acestei posibilităţi.

Aceasta se poate acorda doar în urma parcurgerii unei proceduri speciale (complicate şi îndelungate): brevetarea invenţiei, înregistrarea mărcii etc. Statul, prin organele sale specializate, emite un titlu de protecţie juridică: brevet, certificat de înregistrare.

1. Titularul dreptului.

Acesta poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică ori mai multe persoane fizice şi/sau juridice.

1. Specificul acestui drept.

Acesta este dat de prerogativa folosinţei (exploatării) asupra unui bun, care este exclusivă. Analizând conţinutul dreptului, titularii dreptului subiectiv de proprietate industrială au  prerogative extrem de asemănătoare cu cele recunoscute titularilor dreptului de proprietate (în sensul clasic al termenului):

• ius possidendi, posibilitatea de a deţine şi cunoaşte soluţia (creaţia, semnul distinctiv) si de a hotari asupra modalitatii de a o pune sau nu in lucrare.  
• Ius utendi, dreptul de a folosi acel obiect pentru sine, intr-o industrie oarecare.
• Ius fruendi, posibilitatea culegerii fructelor ca urmare a folosirii creaţiei sau a semnului distinctiv de către terţele persoane beneficiare ale unei licenţe pentru care se plăteşte o remuneraţie – redevenţa.
• Ius abutendi, posibilitatea de a exercita dispozitia juridica, prin cesiunea totala sau partiala a dreptului subiectiv de proprietate industriala. In aceasta materie nu exista dispoziţia materială, intrucat nu se poate distruge un bun incorporal.

1. Definitia dreptului subiectiv de porprietate industriala include si termenul de industrie, industrial. Acesta are acelasi inteles larg pe care l-am folosit atunci cand am analizat institutia juridica a proprietatii industriale.

Caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială:

1. Drept absolut – opozabil erga omnes. Există obligaţia generală şi negativă a tuturor celorlalte subiecte de drept de a nu face nimic de natură a stânjeni pe titularul acestui drept. Cele mai specifice mijloace de aparare a titularului dreptului de proprietate industriala impotriva atingerii aduse dreptului de oricare dintre cei care, alcatuind subiectul pasiv general, nu isi respecta obligatia de a nu face  sunt actiunea in contrafacere si actiunea in concurenta neloiala.
2. Drept patrimonial – permite titularului sa se foloseasca pentru sine de un bun incorporal, sa ii culeaga fructele civile si sa il instraineze contra unui pret.
3. Drept transmisibil – permite titularului sa transmita dreptul de folosinta exclusiva in intregul sau sau numai unele dintre prerogativele dreptului sau. Mijloacele specifice prin care se realizeaza transmiterea, in tot sau in parte, a dreptului subiectiv de proprietate industriala sunt contractul de cesiune si contractul de licenta.
4. Drept, in principiu, temporar, in sensul ca, in principiu, nu este recunoscut nelimitat în timp ci doar, de exemplu, pe o perioadă de 10 ani (mărci) sau 20 de ani (invenţii). In unele cazuri exista posibilitatea reînnoirii. Titularul dreptului deţine doar temporar monopolul asupra obiectului dreptului, acest lucru fiind absolut necesar. În materie de semne distinctive dreptul este doar în principiu temporar, deoarece, de exemplu, în materie de mărci termenul de 10 ani poate fi prelungit de nenumărate ori (fără limită) cu alte termene ulterioare de 10 ani (cu o anumită procedură şi plata unor taxe).
5. Dreptul, în principiu, este teritorial, fiind recunoscut doar de către acel stat ce a acordat titlul de protecţie prin care se recunoşte acest drept. Însă statele au încheiat anumite acorduri prin care se facilitează obţinerea titlurilor de protectie pe teritoriul altor state, fara a se parcurge procedura de inregistrare prevazuta de legislatia fiecarui stat in care dreptul este recunoscut.

Natura juridică a dreptului subiectiv de proprietate industrială:

Dreptul de proprietate industrială este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal fiind destinat utilizării în industrie.

    Importanţa identificarii naturii juridice a dreptului subiectiv de proprietate industriala este dată de necesitatea stabilirii regimului juridic aplicabil. În ipoteza în care reglementările existente în materie sunt insuficiente pentru soluţionarea unei probleme, devin aplicabile principiile din materia drepturilor reale si, in special, cele din materia dreptului de proprietate (in sensul clasic al cuvantului), care constituie dreptul comun si pentru materia dreptului subiectiv de proprietate industriala.