Drept

Concurenta neloiala – antagonismul dintre agentii economici (ag.ec.) exercitat prin instrumente contrare uzantelor comerciale cinstite, in sectoarele de libera competitie a pietei. Exista si sectoare sustrase prin lege sau prin contract (de ex., contractul de distributie exclusiva) liberei competitii.  

 

Diferenta dintre conc. neloiala si practicile monopoliste :

1. a) finalitati diferite (conc. neloiala presupune captarea clientelei concurentului lezat, in timp ce practicile monopoliste presupun captarea pietei ca atare, ceea ce in subisidiar conduce si la dobandirea clientelei concurentilor lezati);
2. b) rezultatele (conc. neloiala duce la deformarea competitiei in timp ce practicile monopoliste duc la suprimarea concurentei).
3. c) concurenta neloiala reprezinta incalcarea unor norme deontologice, in timp ce practicile monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.

Concurenta neloiala graviteaza in jurul conceptului de “clientela”, in timp ce practicile monopoliste au in vedere conceptul de “piata”.  Totusi, tendinta recenta in cazul ambelor practici anti-concurentiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse consumatorilor.

               

Element comun celor doua practici:

- ambele presupun existenta unui raport de concurenta intre ag.ec. agresor si ag.ec. agresati, aflati pe aceeasi piata relevanta (v. “piata relevanta” la sectiunea de practici monopoliste).  Cred ca concluzia nu se mai verifica, daca admit ca faptul de concurenta neloiala se poate desfasura si cand agentii economici nu se afla in concurenta.  In dreptul comparat, o asemenea conceptie a fost deja consacrata legislativ in Elvetia, prin intrarea in vigoare in martie 1988 a noii Legi impotriva concurentei neloiale (Bundesgesetz gegen den unlauteren Wettbewerb).  Conform art.1, legea are drept scop sa garanteze concurenta loiala si nedenaturata in interesul tuturor participantilor. [art.2 vorbeste de comportament neloial si ilicit ca fiind orice comportament sau practica comerciala care este inselatoare sau care contravine in orice alt mod regulilor de buna credinta si care influenteaza raporturile intre concurenti sau intre furnizori si clienti, formulare diferite in partea ei finala de ceea ce prevede legea noastra].  Cum s-a remarcat in doctrina elvetiana, prin aceasta prevedere s-a extins sfera de aplicare a legii la toti participantii la piata (agentii economici, indiferent ca se afla in raporturi de concurenta sau nu, si consumatori)[1].  Autorul citat arata ca desi conceptul de “concurenta neloiala” presupune ideea de concurenta, totusi oricine desfasoara o activitate organizata in domeniul economic (chiar daca nu este in scop de profit) trebuie sa se raporteze la standardele legii privind concurenta neloiala.  Ceea ce inseamna ca nu numai agentii economici, ci si organizatiile de protectie a consumatorilor sau alte organizatii economice trebuie cuprinse in sfera de aplicare a dreptului concurentei loiale (ceea ce permite sanctionarea unei organizatii de protectie a consumatorilor care denatureaza concurenta prin prezentarea rezultatelor incomplete ale unei testari de marfuri).  In consecinta, sfera de aplicare  a legii elvetiene ar trebui descrisa printr-un criteriu begativ: nu intra in sfera domeniului economic (si deci a concurentei) relatiile pur private si unele raporturi comerciale in care intra functionarii publici, determinate de aplicarea unor masuri politienesti[2]. Motivul extinderii sferei de aplicare a reglementarilor privind concurenta neloiala este urmatorul: aceste reglementari nu protejeaza numai interesul concurentilor individuali de a participa la relatii comerciale bazate pe moralitate, ci si interesul tuturor participantilor la piata si in cele din urma al intregii comunitati de a exista o concurenta functionala.  Legea concurentei neloiale nu este impregnata numai de individualism, ci si de conceptie a dreptatii sociale[3].   

                Largirea sferei conceptului de concurenta permite luarea in considerare a actiunilor tertilor care sunt importante pentru concurenta, dar care nu intra direct in jocul concurential (cum ar fi organele mass-media, institutele de teste comparative).  Simplul risc ca aceste actiuni sa produca un rezultat anti-concurential este suficient, independent de folosirea sau nu a unor mijloace specifice[4]. 

                In ceea ce priveste campul de aplicare a dispozitiilor care combat concurenta neloiala, acesta este domeniul economic, care este in foarte larg, incluzand ansamblul activitatilor de productie, distributie si consum de bunuri si servicii (inclusiv profesiile liberale), caracterizate printr-un schimb de prestatii facute in scop de castig. De asemenea, intra in sfera domeniului economic prestatiile de natura economica ale colectivitatilor publice, in masura in care influenteaza piata, independent de existenta unui raport de concurenta[5].

                Cat priveste caracterul neloial al actiunii, el consta in incalcarea unor reguli de comportament economic, independent de existenta unei forme de vinovatie.  Totusi, vinovatia joaca un rol  in ceea ce priveste actiunea penala si actiunea in repararea prejudiciului[6].

                Incalcarea regulilor de conduita economica reflecta un comportament contrar bunei-credinte. Pentru a aprecia buna-credinta in acest caz special, judecatorul trebuie sa aiba in vedere doua criterii: un criteriu etic (constand in morala comerciala, in regulile de deontologie profesionala si in uzantele comerciale, codificate sau nu, morala care constituie un liant intre concurenti si clienti si care asigura mentinerea unei increderi indispensabile schimburilor economice) si un criteriu economic (abuzul de libertate economica denatureaza concurenta normala)[7].

                In intelesul larg pe care l-a dobandit conceptul de concurenta dupa modificarea din 1986, dreptul elvetian al concurentei neloiale protejeaza mai multe categorii de interese, si anume: (i) cele ale concurentilor (care dpdv istoric au fost protejate intotdeauna, pe baza unei conceptii care se axa exclusiv pe protectia personalitatii economice a persoanei lezate.  Actul de concurenta neloiala poate  aduce atingere unui concurent, mai multor concurenti sau chiar unui intreg domeniu economic)[8]; (ii) cele ale clientilor (acestia sunt destinatarii eforturilor depuse de concurenti si au interesul de a putea alege in mod liber intre prestatiile oferite, pe cele care corespund cel mai bine nevoilor lor.  Protectia intereselor clientilor, mai ales cand ei sunt consumatori, raspunde unei cerinte de politica sociala, si anume protectia partii mai slabe economiceste)[9]; (iii) cele ale colectivitatii (societatea in ansamblul ei are interesul ca lupta de concurenta sa nu fie denaturata)[10].   

 

- faptele prevazute de Legea nr.21/ 1996 ca fapte monopoliste pot fi calificate si drept fapte de concurenta neloiala, daca impactul lor asupra pietei este mai redus.  Aceasta deoarece ambele categorii de fapte sunt contrare uzantelor cinstite.  Drept urmare, principalul criteriu de distinctie intre faptele monopoliste si cele de concurenta neloiala este dat de magnitudinea puterii economice a autorului incalcarii uzantei cinstite.

               

                In ultimele trei decenii, dreptul concurentei a fost influentat tot mai mult de ideea protectiei consumatorilor, consumatorul alaturandu-i-se astfel agentului economic ca subiect pasiv al faptului anormal de concurenta.  Dar nu numai protectia consumatorului a influentat dreptul concurentei, actiunea a fost si inversa.  Astfel, s-a observat o tendinta a legiuitorului de a include in sfera consumatorilor si micii agenti economici, micii comercianti.  Legislatia moderna privind sanctionarea faptelor comerciale neoneste a fost adoptata pentru  a proteja consumatorii, dar aceste sanctiuni se aplica frecvent si comportamentelor care nu sunt indreptate impotriva consumatorilor, ci impotriva altor agenti economici, pornind de la ideea ca eradicarea unor asemenea comportamente de pe piata este cel mai bine promovata de o interdictie generala a activitatii neoneste, chiar daca nu sunt afectati consumatorii in cazuri particulare[11].  Drept urmare, si agentii economici urmaresc aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor, pentru ca in acest fel se ajunge la suprimarea practicilor neloiale[12].  Pe de alta parte, standardele privind protectia consumatorilor nu mai au un caracter pur local, ele trebuie privite in contextul international.[13]  Se poate astfel afirma ca legislatia privind protectia consumatorilor are o natura dubla, pe de o parte urmareste sa corecteze disfunctiile pietei iar pe de alta parte promoveaza valori sociale (sanatatea si siguranta consumatorului, justitia sociala si prevenirea exploatarii)[14].  Aceasta legislatie urmareste de asemenea sa promoveze informarea completa si la timp a consumatorului, mai ales in legatura cu bunurile complexe si sa intervina in raportul de forte dintre consumator si agent economic, in cazul care primul este lipsit de puterea efectiva de negociere a conditiilor contractuale. Din aceasta ultima perspectiva, se naste si o pozitie critica: intervenind prea mult in sprijinul unor grupuri de consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedeste un anume paternalism, in dauna considerentelor de eficienta a pietei[15].  De aceea, orice control exercitat asupra practicilor concurentiale neoneste trebuie sa ia in considerare atat interesele consumatorilor, cat si cele ale agentilor economici, incercand totodata sa armonizeze pozitiile diferitelor parti interesate (de ex., intre grupurile de consumatori cu interese diferite)[16]. 

In ceea ce priveste urmarirea si sanctionarea faptelor  care induc in eroare consumatorii si a altor fapte neoneste, sistemele de drept nationale au dezvoltat in general cateva principii de actiune.  Astfel, nu este necesara dovedirea intentiei de a induce in eroare sau insela; reprezentarile care nu sunt in sine neadevarate dar al caror efect general este de a induce in eroare, pot fi contestate; in cazul publicitatii, trebuie luata in considerare audienta careia i se adreseaza,  si nu standardul clasic de “om rezonabil”; este suficient sa dovedesti capacitatea sau tendinta de a insela, fara a fi necesar sa dovedesti prejudiciul comis (aceste principii se abat de la solutiile traditionale din dreptul civil, dar numai asa se poate ajunge la un control eficient al faptelor de concurenta neloiala)[17].  

 

Ca sub-ramura a dreptului concurentei, dreptul concurentei neloiale (ca si dreptul anti-monopol, de altfel) isi justifica autonomia datorita promovarii unui scop de ordine publica economica, si anume pastrarea jocului liber al concurentei.  Din aceasta perspectiva, el se deosebeste de dreptul civil, deoarece conduce la inlaturarea (sau trecerea lor pe un plan secund) unor principii de baza ale acestuia (libertatea  consimtamantului partilor, anularea sau modificarea in urma interventiei autoritatilor statului a unor clauze licite prin obiect si cauza la data incheierii lor, dar devenite ulterior ilicite datorita modificarii conditiile economice in raport cu cele initiale), atunci cand libertatea concurentei apare amenintata prin executarea unui contract.  Se poate afirma astfel ca dreptul concurentei, ca drept special in raport cu dreptul civil, promoveaza o noua ordine publica economica, care se adauga ordinii publice traditionale[18].  

- nu exista un drept exclusiv al comerciantului asupra propriei clientele.  Atragerea acestei clientele de catre un alt comerciant este licita atat timp cat ea nu este acompaniata de acte de concurenta neloiala.  Deturnarea clientelei este pana la un punct un rezultat al jocului cererii si ofertei, dar libertatea concurentei nu poate fi fara limite. Libertatea concurentei este un corolar al libertatii comertului. Libertatea comertului este o libertate fundamentala, care trebuie insa exercitata cu respectarea libertatii altora[19]. In lipsa oricarui control, ar putea apare si dezvolta practici contrarea uzantelor comerciale cinstite, castigatorul luptei de concurenta nefiind cel mai bun, dar fiind in mod cert lipsit de scrupule.  Cu alte cuvinte, prejudiciul concurential (transferul clientelei de la un agent economic la altul) este licit, dar numai daca sunt respectate uzantele comerciale loiale[20].  

- libertate comertului implica libertatea pretului.  Astfel, un comerciant nu savarseste un act de concurenta neloiala atat timp cat vinde produsele sale la un pret inferior celui al concurentilor, cu conditia ca acest pret sa nu fie derizoriu sau contrar uzantelor comertului[21].

- in dreptul francez, nu exista un fundament juridic special al concurentei neloiale. Nu exista o reglementare speciala a faptelor de concurenta neloiala. De aceea, se considera ca actiunea in concurenta neloiala- ca instrument prin care se asigura se respectarea concurentei loiale- este o actiune bazata pe raspunderea delictuala pentru fapta proprie (art. 1382-1383 C.civ.fr.).  Acest fundament al actiunii in concurenta neloiala, chiar daca nu permite decat sanctionarea a posteriori (prin interventia instantie) a comportamentelor neloiale, este vazut ca un avantaj datorita supletii sale, articolele din C.civ. privind raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie putand fi folosite pentru a sanctiona o mare varietate de asemenea comportamente[22].  Dar, doctrina si jurisprudenta franceza au stabilit in timp ca actiunea in concurenta neloiala are o sfera mai larga decat actiunea in raspundere civila delictuala, deoarece sanctiunile pentru savarsirea faptelor de concurenta neloiala nu urmaresc numai sa repare un prejudiciu, ele sunt in aceeasi masura preventive (pot avea drept obiect incetarea unui fapt care distorsioneaza artificial concurenta loiala), protejand victima impotriva deturnarii eventuale a propriei clientele.  De asemenea, prejudiciul in materia concurentei neloiale are o anumita specificitate, fiind apreciat mai putin riguros decat in materie civila[23].  Evolutia  recenta a jurisprudentei franceze a fost in sensul de a recunoaste existenta unui prejudiciu in aceasta materie in lipsa oricarei pierderi de clientela.  Astfel, a fost admisa actiunea unei soc.com. care nu avea clientela (s-a admis chiar si actiunea introdusa de o asociatie fara scop lucrativ, care desfasura o activitate profesionala) sau care nu avea clientela comuna cu autorul faptei.  Notiunea de clientela comuna a autorului si victimei faptului de concurenta neloiala tinde sa fie inlocuita cu cea de “clientela finala identica”.  In consecinta, s-a afirmat in doctrina ca regulile concurentei neloiale protejeaza nu numai concurentii, dar si concurenta[24]. 

S-a mai afirmat ca actiunea in concurenta neloiala are drept scop sa moralizeze relatiile intre profesionisti (comercianti), sa asigure respectarea unei anume morale profesionale, fiind o actiune de tip disciplinar si avand ca obiectiv principal sa asigure respectarea uzantelor profesionale.  Astfel, actiunea in concurenta neloiala protejeaza nu numai concurentii direct lezati, dar si consumatorii.  O asemenea abordare exista in sistemul german, olandez si cel belgian, care combina functia deontologica a actiunii in concurenta neloiala cu dreptul (interesul general) consumatorilor si utilizatorilor finali de a face uz de actiunea in concurenta neloiala pentru a obliga agentii economici sa isi respecte obligatiile deontologice.  In consecinta, pot fi astfel sanctionate fapte care nu ar fi condamnabile intre concurenti.[25]  Alti autori, pornind de la observatia ca actiunea in concurenta neloiala este in principal de tip represiv si nu de tip indemnitar, considera totusi ca scopul actiunii nu este atat disciplinar, in sensul de a sanctiona incalcarea unor uzante profesioanle ale agentilor economici, ci este o actiune cu caracter represiv care ia in considerare o sfera mai larga de interese, atat interesul agentilor economici pentru a aavea un mediu concurential normal, cat si interesele consumatorilor.  In consecinta, exista o distinctie intre caracterul disciplinar si cel represiv, distinctie care justifica introducerea actiunii in concurenta neloiala si de catre alte persoane decat agentii economici (in speta, consumatorii)[26].  Mai mult chiar, s-ar putea distinge intre caracterul represiv si cel indemnitar al actiunii, desi actiunea represiva are in multe cazuri si un caracter indemnitar (de ex., publicarea hotararii de condamnare intr-un ziar)[27].    

                Autorii italieni au propus un alt fundament al actiunii in concurenta neloiala, si anume protectia unui drept, si anume dreptul de proprietate asupra clientelei.  Ideea a fost preluata in Franta si promovata de G. Ripert.  In acest sens, s-a afirmat ca actiunea in concurenta neloiala recunoaste un drept privativ asupra unei valori concurentiale care nu este protejata printr-o lege speciala.  Desigur, indepartand afirmatia cu privire la dreptul de proprietate asupra clientelei (in fond, comerciantul are un drept de proprietate cel mult asupra fondului de comert, fara ca aceasta sa presupuna insa si proprietatea asupra clientelei.  Comerciantul are dreptul de a propune clientelei anume bunuri/ servicii, individualizandu-le ca fiind ale sale, dar nu are siguranta ca clientela va raspunde avansurilor sale.  Cat priveste fundamentarea actiunii pe un drept privativ, nici acest lucru nu s-ar putea sustine, deoarece dreptul privativ presupune interdicitia oricarei concurente, in timp ce actiunea in concurenta neloiala exista tocmai pentru ca exista concurenta libera, in anumite limite.  In timp ce drepturile privative sunt aparate in general prin actiunea in contrafacere (care presupune atingerea adusa acestor drepturi), incalcarile aduse concurentei asigura repararea unui prejudiciu cauzat printr-un act ilicit[28].   Teoria a fost abandonata de jurisprudenta, deoarece se baza pe ideea ca autorul si victima a o clientela comuna[29]. 

                In fine, exista si opinia conform careia fundamentul actiunii consta in sanctionarea unui fapt ilicit. Aceast fundamentare a actiunii este cea mai potrivita, fiind in concordanta cu caracterul ei de actiune in raspundere civila delictuala.  Ilicitul consta in abuzul libertatii comertului care vine din partea agentului economic, si nu in incalcarea unei obligatii generale de a nu vatama pe altii (deoarece faptul de concurenta presupune prin definitie un “prejudiciu” adus concurentilor).  Este insa vorba de o fapta ilicita pentru a carui existenta nu se cere un element intentional[30].  

 

Reglementari  interne:

- L 11/ 1991 – diferentiaza faptele de concurenta neloiala in functie de gravitatea lor, ceea ce nu este prea rational (astfel, faptele de confuzie sunt considerate cele mai grave si sunt sanctionate penal, in timp ce alte fapte de concurenta neloiala sunt considerate contraventii si sanctionate cu amenda). L 11/ 1991 a transpus aproape ad-literam textele di Codul comercial Carol al II-lea, adoptat in 1938 dar care nu a intrat niciodata in vigoare.  L 11/ 1991 enumera fapte de concurenta neloiala, dar enumerarea este exemplificativa.  Pentru determinarea existentei unui fapt de concurenta neloiala (chiar si a unuia dintre cele enumerate in art. 4 si 5 ale L 11/ 1991), trebuie pornit intodeauna de la definitia generala a acestuia din art. 2 si anume faptul de concurenta neloiala este orice act sau fapt contrar uzantelor “cinstite” in activitatea comerciala (in sens larg).  Dupa cum voi arata in continuare, de regula buna credinta a autorului faptei nu are inlatura raspunderea autorului faptei odata ce aceasta a fost savarsita.  De unde rezulta ca toata arta este de a stabili care sunt uzantele cinstite incalcate de ag. ec. agresor (art. 4 si 5 nu fac decat sa prezinta o lista a unor asemenea fapte.  In anumite situatii insa, chiar savarsirea uneia din faptele enumerate nu constituie o incalcare a unei uzante cinstite).

 

Reglementari internationale:

- Conventia de la Paris din 20.03.1883 pentru protectia proprietatii intelectuale (art. 10 bis) si Actul aditional de la Bruxelles din 1900.  Romania a ratificat aceasta conventie prin L din 13.03.1924.  

 

Calificarea faptelor de concurenta neloiala (dupa Paul Roubier, Le droit de la propriete industrielle, tome I, Sirey 1952, p.504):

I              confuzia in detrimentul concurentului lezat

II            denigrarea in detrimentul concurentului lezat

III           actele de dezorganizare interna a intreprinderii concurente

IV           mijloace de dezorganizare generala a pietei (acapararea agresiva a clientelei)

 

Ripert, Roblot[31] clasifica astfel:

- denigrarea

- confuzia

- parazitismul economic

- dezorganizarea concurentului

                Dupa cum s-a remarcat (P. Roubier, op.cit., p. 504), exista aproapte tot atatea clasificari ale faptelor de concurenta neloiala, cati autori sunt.  Totusi, in Franta cel putin clasificarea lui Roubier a fost imbratisata de majoritatea docrtinei si a jurisprudentei, pana acolo incat s-a ajuns ca fapte care nu se incadreaza in una din cele 4 categorii, sa nu fie considerate fapte de concirenta neloiala[32].

 

                Nu ne vom ocupa aici de faptele de concurenta neloiala cu elemente de extraneitate (publicitatea mincinoasa trans-frontiera, dumpingul internationalde marfuri, subventiile la export, etc.), ci numai de faptele de concurenta neloiala desfasurate in cadrul unei piete relevante nationale.

 

                Legea nr.11/1990 defineste intr-un text general (art.1), ce este faptul de concurenta neloiala, iar in alte articole sunt furnizate exemple de asemenea fapte.  Din acest punct de vedere, se asemenea cu legea germana (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb, din 7 iunie 1909).  Dupa cum s-a demonstrat, tarile care au avut un concept legislativ atat de general asupra concurentei neloiale, au dezvoltat intial sistemul dreptului concurentei neloiale in scopul protejarii concurentilor, si numai ca efect secundar aplicarea legislatiei respective a dus si la protejarea altor agenti economici sau a consumatorilor.  Ulterior, jurisprudenta si amendamentele aduse legislatiei initiale au condus la luarea in considerare, tot mai frecvent, in procesul de aplicare al legislatiei concurentei neloiale, si efectele actelor respective asupra unor agenti economici neconcurenti si a consumatorilor[33].  In ceea ce priveste tarile care nu au avut in mod traditional conceptul de concurenta neloiala in dreptul lor privat, ele au adoptat dispozitii penale care sanctionau practicile care ducea in eroare sau erau neoneste (de ex., SUA, Australia si Canada)[34].  Principalul merit al unei clauze generale este ca permite ca legea sa fie aplicata si unor fapte nou aparute.  Pe de alta parte, este de dorit ca legea sa sanctioneze (sa descrie) si faptele de concurenta neloiala cele mai importante, pentru a oferi un anumit ghid de conduita agentilor economici si o anumita orientare instantelor[35].

 

1. CONFUZIA

 

                Confuzia este una dintre cele mai vechi si mai frecvente fapte de concurenta neloiala. 

                Prezinta frecventa maxima si in sistemul nostru cunoaste sanctiunile cele mai severe (in L 11/ 1991, aceste fapte sunt considerate infractiuni.  A se compara art. 5 din L 11/ 1991 cu art. 301 din Codul penal). 

                Concurenta loiala obliga un comerciant sa isi identifice produsele. Dar, el nu poate utiliza mijloace de identificare care sa creeze confuzie in randul clientelei intre intreprinderile concurente sau intre produsele acestora.

                In regula generala, confuzia rezulta din imitarea semnelor de identificare in jurul carora se raliaza clientela (nume comercial, emblema, publicitate) sau din imitarea produselor concurente.  Nu este necesar sa existe intentie pentru a exista confuzie, ea poate sa se bazeze numai pe confuzie sau neglijenta (ca element volitiv al faptei de concurenta neloiala sub forma confuziei).  De asemenea, nu intotdeauna este necesara imitatia, este suficienta si o simpla asemanare pentru a avea confuzie. Pentru a exista concurenta neloiala sub forma confuziei, este necesar ca autorul si victima sa se afle in concurenta directa, adresandu-se aceleasi clientele comune.  Pentru a determina daca exista confuzie, judecatorul va avea drept standard un client –standard, cu o vigilenta si atentie medii.

 Definitie – act de concurenta neloiala ce consta in disimularea credibila a propriei activitati a autorului sub aparenta unor semne distinctive fie ale concurentului lezat, fie ale unui colectiv bine determinat de concurenti.

                Are de obicei drept obiect un marcile de fabrica, comert, serviciu, dar si alte semne distinctive care nu sunt protejate ca drepturi de proprietate industriala. 

                Confuzia se creeaza fie cu privire la intreprinderea comerciala a concurentului lezat, fie cu privire la produsele sale.

 

Elementele definitorii ale confuziei:

1. a) material – consta in crearea artificiala de identitate sau de similitudine ci concurentul lezat prin diverse instrumente (imitatie, falsificare, alte tehnici inducere in eroare). O simpla asemanare intre subiectul activ si cel pasiv al raportului de concurenta nu este suficienta daca asemanarea este datorata naturii produsului/ serviciului in cauza.
2. b) intentional – credibilitatea confuziei in mintea clientului (“clientul sa se fi putut insela”).

                Credibilitatea este definita in functie de 4 criterii:

- un anumit standard de referinta, recte consumatorul cu atentie medie si cu pregatire intelectuala medie;

- sfera consumatorilor/ clientilor afectati (depinde de natura produsului/ serviciului);

- criteriul procentual – se tine seama de un lot de consumatori/ clienti in principiu considerabil, incluzand si consumatorii eventuali.  In practica, se fac testari de piata ce se adreseaza la peste 50% din consumatorii efectivi si potentiali ai produsului/ serviciului sau care au legatura cu intreprinderea care face obiectul confuziei;

- natura semnului distinctiv (recte, gradul de distinctivitate.  De ex., in domeniul marcilor exista marci puternice si marci slabe, marca puternica fiind un semn cu lunga tradditie si cu o larga raspandire –vz. Coca-Cola).  Cu cat semnul distinctiv este mai puternic, cu atat faptele care creeaza confuzie in legatura cu el sunt mai usor de detectat si sunt sanctionate (cu cat semnul distinctiv este mai slab, cu atat este mai greu de sanctionat fapta de confuzie in legatura cu acel semn).  In cazul in care marca tare, prin folosire frecventa intra in limbajul comun (vz. Xerox), nu mai putem vorbi de confuzie in cazul in care se foloseste ca substantiv comun, cu conditia ca sa nu fie alaturat acest substantiv –ca denumire pentru identificare- produselor unui concurent.  Marcile tari sunt protejate impotriva deprecierii lor chiar daca actul agersiv nu vine din partea unui concurent.

 

Clasificari ale confuziei:

1. a) dupa forma

- similitudini (confuzie imitativa) – elementul material consta in imitarea/ falsificarea elementelor de identificare a concurentului.  Ex. imitarea servila a aranjamentului unei vitrine apropiate de catre un concurent, casete audio “pirat”, etc.

- ratasare parazitara (confuzie relationista) – elmentul material consta in exploatarea de catre autorul confuziei a popularitatii concurentului lezat prin referire abuziva la acesta sau la produsele/ serviciile sale.  Este o forma de confuzie insidioasa, ea da impresia existentei unei legaturi intre cei doi concurenti. 

                Modalitati de ratasare (de referire la concurentul lezat):

subiectul activ foloseste calitatea de fost salariat, fost concesionar, fost actionar al concurentului lezat pentru a se prezenta in fata clientelei (aceasta fapta este diferita de cea din art. 4 lit. i din L 11/ 1991, deoarece ea nu presupune ca agresorul contacteaza clientii in mod secret, folosind lista acestora “furata” de la concurentul lezat, pentru a-i determina sa i se alature si sa paraseasca pe concurentul lezat);

- subiectul activ prezinta produsele sale prin referire la calitatea unor produse cunoscute ale unui concurent, fara insa a avea permisiunea acelui concurent. De ex. parfum “dupa “ Guerlain, posete “gen” Gucci

- ratasare functionala (are in vedere destinatia produselor) – nu are intotdeauna la baza un raport de concurenta directa intre cei doi ag.ec.  Se intalneste in materie de piese accesorii sau de schimb (piesele respective pot fi utilizate la produsele altor firme universal cunoscute).  Nu este condamnabila daca nu conduce in eroare clientul cu privire la provenienta acelor piese (daca orginea pieselor de schimb reiese din comunicarea adresata clientilor) si daca ratasarea este absolut necesara.

               

In dreptul francez, doctrina in general trateaza ratasarea parazitara ca o fapta  de concurenta neloiala, distincta de confuzie.  Conform ei, parazitismul economic consta in fapta unui agent economic de a se sprijini pe  eforturile altui agent economic, concurent sau nu, pentru a cuceri o clientela.  Parazitul are un comportament de “urmarire”, prin reluarea de maniera identica sau cvasi-identica a elementelor care contribuie la succesul economic al altui agent economic, fara a cheltuit resurse financiare, promotionale, intelectuale[36].  In Franta, teoria actiunii parazitare a fost elaborata pornind de la uzurparea marcii (Y. Saint-Gal, Concurrence parasitaire ou aggissements parasitaires, in Revue internationale de propriete intellectuelle et artistique, 1956, p. 37).  Aceeasi autori recunosc insa ca este dificil de a trasa o linie de demarcatie, chiar si numai teoretica, intre parazitismul economic si confuzie.  Astfel, ei declara ca “concurenta parazitara este o forma agravata a concurentei neloiale in sensul traditional al termenului (confuzie si deturnarea clientelei)[37]”.  Un alt autor sugereaza ca teoria actiunii parazitare a aparut din necesitatea de a depasi limitele clasice ale dreptului concurentei neloiale, care cereau existenta unui raport direct de concurenta (principiul specialitatii concurentei neloiale)[38].  Concurenta neloiala si actiunile parazitare nu sunt decat doua fatete ale raspunderii civile.  Actiunile parazitare falsifica jocul concurential normal si creeaza o neplacere comerciala celorlalti participanti pe piata.  Aceasta neplacere comerciala constituie un interes nascut si actual[39].

Autori francezi includ sub denumirea de “actiuni parazitare” toate activitatile contrare uzantelor comerciale care lipsesc de substanta munca altuia (uzurpa munca altuia), falsifica jocul liber al pietei si rup egalitatea intre diversi agenti economici.  Nu este necesar ca actul parazitar sa creeze riscul de confuzie intre agentii economici. Ei considera ca spre deosebire de confuzie, actiunea parazitara nu necesita un raport de concurenta directa si stransa intre autor si victima. [dar aceasta afirmatie nu surprinde deosebirea de substanta intre cele doua fapte de concurenta neloiala, ea priveste numai conditiile deosebite in care se pot exercita cele doua fapte]   In cazul parazitismului economic, actiunea in concurenta neloiala sanctioneaza uzurparea unei valori economice, produsa prin know-how si munca intelectuala, valoare care nu este protejata printr-un drept specific[40].  Un autor considera ca fapta parazitara poate imbraca o multitudine de forme (imaginatia umana fiind nelimitata), insa toate aceste forme pot fi reduse la doua mari categorii: uzurparea notorietatii altuia si uzurparea unei tehnici[41].

Imitarea, copia servila sau cvasi-servila creeaza indirect un risc de confuzie a carui gravitate rezida fie in faptul ca se profita de notorietatea si eforturile victimei, fie ca aduce atingere reputatiei produsului imitat datorita calitatii mediocre a produsele care imita, fie in profitul suplimentar obtinut de autor, fie in vointa acestuia de a obtine un avantaj si a dobandi in mod fraudulos o parte din piata[42]. 

                In ceea ce priveste uzurparea muncii altuia, ea se manifesta prin utilizarea valorii economice rezultate din munca unui tert, pentru a intra pe piata (desigur, aceasta utilizare nu are permisiunea tertului).  Sunt diverse forme in care se uzurpa munca altuia: copia servila sau quasi-servila a unui model (Cass.com. 10.06.1997; Paris, 27.09.1993, DS 1994, Somm.77; Paris, 22.02.1995, DS 1996, Somm.250); imitarea operei altuia (Versailles, 16.01.1997, Dalloz Affaires, 1997, 565; Versailles, 26.09.1991, DS 1992, Somm.344; Cass.com., 27.06.1995; Paris, 22.05.1990, DS 1990, IR 175); imitarea unei formule publicitare, a unui slogan publicitar, a unei idei publicitare, a conceptului unei emisiuni de televiziune (Paris, 26.6.1996, DS 1997, Somm.236; Paris, 25.05.1995, DS 1996, Somm. 252; TGI. Nanterre, 10.03.1993, DS 1994, Somm.89;Versailles, 11.03.1993, DS 1994, Somm.244????; Cass.com., 7.02.1995, DS 1997, Somm.83 ????; Paris, 29.09.1995, DS 1996, Somm.251); deturnarea de investitii in materie de cercetare si dezvoltare (Paris, 9.04.1992, Jurisclasseur periodique 1993, 1, 290)[43].    Mai general, se poate afirma ca exista actiune parazitara atunci cand se deturneaza investitiile altuia (ceea ce excede sfera simplei parazitari a notorietatii), acestea producand o valoarea economica agentului economic respectiv, prin care el dobandeste un avantaj concurential si o plus-valoare durabila[44].    Unii autori merg insa si mai departe si propun ca prin sanctionarea actiunii parazitare, sa fie protejate si ideile, insa numai acele idei care au o valoare economica (ele fiind de fapt majoritatea in lumea afacerilor, ideile pure, speculatiile intelectuale –care conform acestor autori pot circula liber- avand un caracter cu totul exceptional).  Iar protectia ideilor ar trebui sa intervina nu pentru ca exista un drept privativ asupra lor, ci pentru ca impiedica producerea unui prejudiciu altuia printr-o fapta culpabila[45]. 

                In ceea ce priveste uzurparea notorietatii altuia, rationamentul porneste de la faptul ca valoarea economica a muncii unei intreprinderi consta in know-how-ul ei.  Datorita acestui know-how, ea dobandeste un renume, de care parazitul incearca sa profite fara a participa la costurile necasre pentru atingerea renumelui.  Uzurparea notorietatii altuia apare in mod deosebit in ceea ce priveste marca notorie.  Astfel, poate fi vorba de reproducerea unei formule al carei renume a fost obtinut printr-un effort publicitar sustinut si datorita calitatii produselor vandute (TGI Lyon, 7.12.1989, DS 1993, Somm.116), de utilizarea unei marci intr-un slogan publicitar pentru un produs concurent (Versailles, 10.03.1995, DS 1996, 489), sau de imitarea ilicita a unei marci notorii (Paris, 21.02.1989, DS 1993, Somm.115).  O alta forma de uzurpare a marcii este depunerea unui depozit pentru o denumire similara celei unei marci notorii, dar acoperind produse diferite (Cass.com. 4.07.1995, DS 1995, IR 220 – marca Orient express). O alta forma de uzurpare a marcii consta in folosirea ilicita a unei marci (Cass.com. 4.07.1995; Paris, 20.11.1995, DS 1996, IR 6; Cass.com. 21.06.1994).  Notorietatea nu se limiteaza la marca.  Astfel, se poate utiliza notorietatea unei denumiri de origine controlata: Champagne.  In cazul respectiv, un creator (Yves Saint Laurent) a ales numele de Champagne pentru un nou parfum de lux.  El a prezentat parfumul intr-o sticla amintind de dopul caracteristic sticlelor de samapanie.  A fost acuzat ca in acest fel a creat un efect atragator, imprumutand prestigiul denumirii si deturnand astfel notorietatea ei, chiar daca autorul si produsele sale aveau o reputatie bine stabilita pe piata iar cei doi agenti economici nu se aflau in raporturi de concurenta (Paris, 15.12.1993, DS 1994, 145).[46]  Sanctionarea uzurparii notorietatii prelungeste protectia impotriva faptelor neconcurentilor (dar numai cei care urmaresc sa obtina un profit, un avantaj lucrativ, din notorietatea altuia), a titularilor unei marci, nume comercial, denumire de origine, slogan, sigla[47].

                Parazitismul creeaza o neplacere (trouble) comerciala, iar victima poate cere incetarea si/sau repararea acesteia.  Pentru a obtine condamnarea autorului, este necesar ca activitatea parazitara sa fie caracterizata (TGI Paris, 21.02.1996, Contrats Conc. Cons. 1996, nr.42).  O activitate caracterizata exista atunci cand parazitul urmareste sa se plaseze in urmarirea (sillage) altuia si sa profite, fara a plati, de investitiiile acestuia pentru a obtine o anumita notorietate (Paris, 22.02.1995, DS 1996, Somm. 250), deturnand astfel o parte din clientela (T.com.Paris, 6.02.1989, DS 1992, Somm.313) sau obtinand, cu putine costuri, fructele economice ale operatiunii tertului (Paris, 20.11.1995, DS 1996, IR 6).  Victima se poate plange de devalorizarea sau deprecierea propriului produs datorita actiunii parazitare (Paris, 27.03.1993, DS 1994, Somm. 77), de banalizarea operei sau marcii, acompaniata de o pierdere a rentabilitatii investitiei realizate (pierderea clientelei nefiind necesara pentru a caracteriza prejudiciul comercial) (Cass.com. 30.01.1996, DS 1997, 232 ????; Paris, 29.09.1995, DS 1996, Somm. 251; TGI Lyon, 7.12.1989, DS 1993, Somm. 116)[48].   Datorita costului scazut cu investitiile pe care il are parazitul, acesta poate practica preturi mai scazute dacat victima.  Acest lucru nu este condamnabil in sine (Paris, 25.09.1996, Dalloz Affaires, 1996, 1218), insa devine neloial atunci cand este rezultatul unui act parazitar (Cass.com. 21.06.1994; Paris, 26.06.1996, DS 1997, Somm. 236; T.com. Paris, 6.02.1989, DS 1992, Somm.313; Versailles, 27.09.1990, DS 1992, Somm.313)[49].  

                Considerarea parazitismului ca fapt de concurenta neloiala pune in discutie fundamentarea actiunii in concurenta neloiala.  Aceasta deoarece parazitul, in cazul in care isi constituie o clientela distincta de a victimei parazitate prin parazitarea acesteia, nu mai este in raporturi de concurenta cu aceasta din urma (situatie calificata in dreptul francez drept actiune parazitara).  Desigur, exista si situatia in care parazitul preia o parte din clientela victimei, dar in acest caz avem un caz “clasic” de concurenta neloiala, bazat pe existenta unei clientele comune (situatia calificata la francezi drept concurenta parazitara).  Este cazul activitatii parazitare care pune in discutie teoria actiunii in concurenta neloiala[50].  Prima speta care a deschis drum sactionarii actiunii parazitare in dreptul francez, a fost speta Pontiac, decisa de Curtea de Apel din Paris in 1962, prin care a fost sanctionat un producator de frigidere care a folosit o marca de automobil pentru a-si promova produsele.  Actiunea in contrafacere nu putea fi folosita, datorita existentei principiului specialitatii marcii.  Nu existau nici raporturi de concurenta intre cei doi  agenti economici, totusi instanta a considerat ca victima isi vede slabit caracterul distinctiv al marcii, in timp ce o alta intreprindere incearca sa profite de notorietatea sa.   Protejand eforturile agentului economic pentru a-si dezvolta activitatea economica, actiunea in concurenta neloiala sanctioneaza in acest caz refuzul autorului de a face ele aceste eforturi, in acelasi scop de dezvoltare.  Parazitismul este sanctionat pentru ca aduce atingere principiului insusi al concurentei.  In consecinta, ceea ce se apara in acest caz este nu atat agentul economic, cat concurenta in sine.  Prin actiunea sa, parazitul aduce o atingere concurentei atat pe piata unde opereaza victima (pe care o slabeste), cat si pe piata unde opereaza parazitul (care isi econmomiseste eforturile)[51].     Raspunderea pentru actiunea parazitara nu s-ar putea justifica insa pe imbogatirea fara justa cauza, deoarece o asemenea actiune are un caracter subsidiar oricaeri alte modalitatii de recuperare a unui prejudiciu.  Or, atata vreme cat prejudiciul poate fi recuperat prin raspunderea civila delictuala (a caror conditii de existenta sunt foarte suple in materia concurentei neloiale), care sanctioneaza caracterul neloial al mijloacelor folosite de autor (si din existenta caracterului neloial deduce si existenta prejudiciului si a legaturii de cauzalitate), nu poate fi folosita actio de in rem verso[52].  Facand parte din aceeasi categorie cu actiunea in concurenta neloiala (daca nu este chiar o alta forma a acesteia), actiunea in sanctionarea parazitului nu este admisibila decat atunci cand victima nu are la indemana o alta cale juridica specifica.  Deci, este o actiune subsidiara, care poate fi folosita concomitent cu actiunea in contrafacere, dar pentru alte motive decat aceasta (fara a fi insa complementara sau supletiva acesteia)[53]. 

               

1. b) dupa obiect

- imitarea sau falsificare semnelor distinctive folosite in raportul de concurenta (marci, embleme, nume comerciale, etc.) – de ex., vz. art. 5 alin.2 si 3 din L 11/ 1991.

                In dreptul francez, se considera ca prin imitarea semnelor distinctive prin fapta de confuzie, consumatorul este posibil sa se insele asupra identitatii agentului economic caruia i se adreseaza (clientul confunda concurentii).  Totusi, jurisprudenta este destul de stricta in aprecierea exeistentei confuziei.  Astfel, daca se are in vedere confuzia privind decoratia exterioara, aceasta din urma trebuie sa fie suficient de caracteristica – T.G.I. Paris, 21.02.1996, Contrats Concurrence. Consommation, 1996, nr.142) si sa nu rezulte din tendintele la moda (Paris, 7.05.1986, DS 1987, Somm. 263).  Similitudinea trebuie sa fie suficienta pentru a antrena un risc de confuzie.  De ex., arhitectura interioara poate distinge un grup de magazine in randul clientelei, insa nu este in general sediu permanentficienta, ci ea este asociata si cu alte semne distinctive sau alte elemente atractive (servicii pot-vanzare, etc.).  Daca insa magazinele concurente se afla situate in aceeasi zona (vad comercial), este suficienta numai asemanarea decoratiunilor interioare (– T.G.I. Paris, 21.02.1996, Contrats Concurrence. Consommation, 1996, nr.42)[54].  

                Cat priveste imitarea emblemei, ea poate face obiectul confuziei daca denumirea este specifica si nu generica.  Din acest punct de vedere, prioritatea de folosinta asigura dreptul unui comerciant de a impiedica alt comerciant sa foloseasca aceeasi emblema pentru un comert asemanator (Cass.com., 21.10.1997, DS 1997, IR 249; Paris, 20.12.1989, DS 1993, Somm. 115).  In functie de natura comertului si notorietatea emblemei, protectia se poate intinde asupra unui cartier sau oras sau pe intreg teritoriul national.  Exista concurenta neloiala numai daca utilizarea emblemei creeaza confuzie intre doua intreprinderi de acelasi gen, adresandu-se aceleiasi categorii de clienti.   Asemanarea trebuie sa fie suficienta (daca nu este pur si simplu o reproducere) pentru a antrena confuzia unui client mediu (Cass.com. 23.03.1993).  Daca emblema este insa notorie, atunci imitarea ei poate fi sanctionata in concurenta neloiala in lipsa unei clientele comune, insa nu pentru confuzie, ci pentru ratasare parazitara (la Ripert, fiind o distinctie intre cele doua categorii de fapte) (Cass.com., 16.06.1992; 7.04.1992)[55].   Protectia emblemei se realizeaza numai prin actiunea in concurenta neloiala si de regula are o raza teritoriala locala.  Datorita razei teritoriale limitate, se considera la francezi ca un depozit de marca ulterior nu poate fi anulata datorita existentei unei embleme anterioare asemanatoare (mai putin in cazul in care emblema a devenit notorie la nivel national)[56].

                Cat priveste numele comercial[57] (firma la noi?), exista unele asemanari cu marca, in sensul ca ambele sunt semne distinctive care contribuie la ralierea clientelei unui agent economic.  Insa marca desemneaza originea unui produs sau serviciu, in timp ce firma este denumirea sub care un comerciant isi exercita comertul.  Protectia lor se realizeaza prin tehnici diferite.  Incalcarea marcii se sanctioneaza prin actiunea in contrafacere, in timp ce incalcarea firmei se sanctioneaza prin actiunea in concurenta neloiala.  Un agent economic este liber sa isi aleaga firma pentru a se individualiza, sub conditia de a nu aduce atingere drepturilor dobandite ale altora.  In Franta, dreptul asupra firmei se obtine prin folosire publica si daca folosirea inceteaza, se pierde si dreptul[58].  Protectia firmei este conditionata de originalitatea denumirii in sectorul economic avut in vedere – principiul specialitatii (Versailles, 5.12.1991, DS 1993, Somm. 153).  Jurisprudenta franceza recunoaste principiul specialitatii chiar si cand numele comercial este notoriu (ceea ce inseamna ca el poate fi folosit de un comerciant din alt domeniu de activitate), insa a sanctionat aceasta folosire ca un abuz de drept[59].  In ceea ce priveste protectia teritoriala a numelui comercial, jurisprudenta franceza a stabilit relativ recent (Cass.com., 7.06.1988) ca el se bucura de o protectie nationala, indiferent de notorietate sau de intinderea folosirii sale (de ex., agentul economic are numai o clientela locala, cum ar fi un hotel.  Sunt 7 “Hotel de la Gare”, 11 “Hotels de l’Europe”, 4 patiserii “aux delices” in Paris)[60].   Atunci cand firma este compusa din mai multe cuvinte, este suficient ca unul sa aiba un sens special, deosebit, care distinge intreprinderea in ochii publicului,  pentru ca intreaga denumire a firmei sa fie protejata (Paris, 28.03.1997, DS 1997, IR 124).  Cel care uzurpa sau imita o firma si care creeaza riscul de confuzie in sanul clientelei comune a doi agenti economic concurenti, savarseste o fapta de concurenta neloiala.  Nu are importanta ca imitarea este voita sau nu, suficient este ca exista un risc real de confuzie in randul clientelei (Cass.com. 8.07.1997; Paris, 17.11.1995, DS 1996, Somm.248; Rouen, 4.09.1997 – risc de confuzie datorat folosirii unei perioade indelungate de timp a doua denumiri similare).  Inlaturarea riscului de confuzie priveste orice mod de utilizare si orice suport (de ex., nu poti continua sa utilizezi firma asemanatoare pe Internet)[61]. 

                Uzurparea sau alta atingere adusa numelui comercial se poate face prin reproducere pur si simplu sau prin imitatie (ca modalitati concrete, ele pot consta in prin folosirea numelui altuia pe hartii comerciale, facturi, publicitate, prospecte, camioane care livreaza marfa, oral, etc.)[62].  In ceea ce priveste reproducerea, ea se poate face cu privire la tot numele comercial sau numai la o parte (cuvantul “vedeta”, partea esentiala).  Chiar daca la partea uzurpata sunt adaugate noi elemente, aceasta nu suprima intotdeauna fapte de concurenta neloiala (de ex., in Franta la numele “ECA”, uzurpatorul a adaugat “ ECA electronics corporation of America, fiind totusi condamnat; uzurpare quasi-servila: numele original “Promo 2000”, numele uzurpat “Promotion 2001”).  Daca nu este uzurpat elementul distinctiv, nu avem concurenta neloiala (de ex., “Caviar Astara” si “Caviar Volga”, cuvantul “caviar” fiind pur descriptiv)[63].  In ceea ce priveste fabricantii de accesorii, daca folosirea numelui comercial al producatorului este necesara pentru a indica publicului destinatia acestor produse, uzajul este licit, cu conditia sa ia masuri pentru a evita sa fie confundati cu distribuitori exclusivi sau reprezentanti ai firmei producatoare[64].  In ceea ce priveste imitarea, ea consta in a alege un nume comercial care creaza confuzie cu un alt nume comercial, cu o marca sau o emblema existenta deja in acelasi sector sau intr-un sector similar (aprecierea pericolului de confuzie fiind o chestiune de fapt – de ex., Vetements Charles si Vetements Charly, Mobidecor si Le meuble décor, Tu vois li cinema si Tivoli cinema, etc.) Totusi, cand numele comercial este “slab”, apropiat de banal, jurisprudenta a considerat ca nu exista pericol de confuzie- hotelul Bourbon si “Grand hotel de Bourbon Conde”, etc.[65]  In cazul in care apare un conflict (datorita riscului de confuzie)  intre un nume comercial (sau o denumire sociala) si un depozit de marca ulterior, jurisprudenta franceza si ulterior legiuitorul au decis ca numele comercial antreneaza anularea depozitului de marca ulterior[66].

Daca este vorba de numele comercial al unui comerciant localizat in alta tara, conform art. 8 al Conventiei de la Paris din 1883, el va fi protejat in toate tarile uniunii fara a fi necesara inregistrarea lui, indiferent va face parte sau nu dintr-o marca.  Desigur, numele comercial trebuie sa se constituie valabil conform tarii de origine.  In Franta, el este protejat numai daca este exploatat in Franta.  Daca este notoriu, atunci trebuie sa fie notoriu si in Franta (chiar daca nu este folosit aici) pentru a fi protejat[67].  In cazul denumirii sociale, instantele franceze au acordat protectie denumirii sociale, chiar in lipsa riscului de deturnare a clientelei, ori de catre ori, datoritatii notorietatii sale, firma uzurpatoare creeaza un risc de confuzie sau il paraziteaza sau exista riscul de a-l vulgariza[68].   

Situatia este deosebita atunci cand firma consta in numele patronimic al unei persoane.  Fiecare persoana are dreptul de a-si utiliza numele ca semn distinctiv pentru activitatea sa economica, mai ales sub forma unei firme.  Numele patronimic are un caracter inalienabil si imprescriptibil, insa atunci cand este folosit ca marca (si, prin analogie, ca nume comercial) isi schimba functia in mod radical: nu mai este un element al statutului personal, ci un simplu semn distinctiv destinat sa atraga clientela, astfel ca numele trebuie sa se plieze acum exigentelor comertului[69].  Acest drept de folosire in scopuri comerciale exista chiar daca exista o marca anterioara cu o denumire asemanatoare (Paris, 11.10.1995).  Aceasta folosinta trebuie sa excluda insa orice frauda si sa nu antreneze confuzie in sanul clientelei, cu un omonim notoriu care este deja utilizat intr-o activitate similara (Cass.com. 15.06.1993).  In cazul in care posibilitatea de distingere se poate realiza prin intermediul unui prenume diferit si/sau prin indicarea unui comert diferit in interiorul denumirii  firmei (Cass.com. 5.11.1985, DS 1987, 22; Paris, 11.10.1990, DS 1993, Somm. 116).  Pentru cazul in care folosirea numelui de familie ca firma a fost sanctionata in concurenta neloiala, a se vedea Paris, 12.07.1993, DS 1993, IR 192; Aix-en-Provence, 19.05.1994, DS 1995, Somm. 212.  Este permisa folosirea numelui patronimic ca nume comercial, in cazul in care un alt comerciant exercita un comert de aceeasi natura si are acelasi nume (in Franta, pentru a inlatura confuzia, judecatorii cer adaugarea prenumelui, locul unde trebuie inserat acesta iar daca si prenumele este identic, atunci judecatorul poate decide mentionarea tuturor prenumelor in numele comercial; precizarea datei cand a fost constituit fondul de comert; precizarea calitatii de junior, succesor, adaugarea numelui unul asociat, etc.), dar este considerata concurenta neloiala atunci cand folosirea nu a fost autorizata (in Franta, de catre judecator)[70] sau cand comerciantul cu nume omonim nu introduce in numele sau comercial un element care sa indice publicului ca este diferit de comerciantul cu un nume identic si care exercita acelasi fel de comert[71]. S-a propus insa in doctrina si o solutie radicala, in sensul de a se interzice in acest caz folosirea de catre un comerciant ulterior a numelui sau civil ca nume comercial, pe motivul ca acesta are libertatea de a alege numele sub care exercita comertul sau [ ceea ce la noi nu se verifica, comerciantul pers.fizica poate include in firma numai numele patronimic] iar insistenta de a folosi numele sau patronimic ca nume comercial cand un nume identic este folosit de un concurent deja stabilit pe piata, duce in mod inevitabil la o situatie parazitara[72].   O persoana fizica nu se poate opune la folosirea numelui sau ori a unei denumiri in care este inclus numele sau, in scopuri comerciale, decat numai daca persoana respectiva are o anumita reputatie si folosirea numelui ei reprezinta o atingere deliberata adusa acestuia (Aix-en-Provence, 23.05.1991, DS 1994, 149, Paris civ., 3.01.1986, DS 1987, 115)[73]. 

Conform jurisprudentei si doctrinei franceze, atunci cand un nume patronimic este utilizat in scopuri comerciale sau publicitare, reclamantul care cere incetarea folosintei trebuie sa justifice o confuzie posibila pe piata[74] si interesul sau de a-i pune capat.  Pentru a aprecia confuzia prejudiciabila, jurisprudenta franceza se bazeaza pe doua considerente: pe de o parte, confuzia intre numele patronimic si denumirea comerciala trebuie sa fie efectiva si inevitabila in randul publicului si pe de alta parte, alaturarea astfel efectuata aduce atinge grava demnitatii sau prestigiului numelui[75].   In ceea ce priveste primul considerent, riscul de a crea in randul publicului impresia ca titularul numelui patronimic participa sau autoriza folosirea numelui in scopuri comerciale, este mare atunci cand numele este celebru, rar sau reprezentand o valoare istorica[76].  Astfel, este celebra speta in care un  nepot al pictorului Paul Cezanne a obtinut in justitie interzicerea folosirii numelui pictorului de catre o societate comerciala care exploata o galerie de tablouri in Paris, sub denumirea de “Galerie Paul Cezanne”.  In final, reclamantul si societatea parata au convenit ca denumirea galeriei de tablouri sai fie “Galerie de la rue Paul Cezanne”, dat fiind ca orice comerciant are dreptul sa atraga atentia publicului asupra amplasamentului fondului sau de comert.  Dar, pentru a se evita orice posibilitate de confuzie, instanta a obligat parata sa imprime intreg numele galeriei cu caractere de acelasi tip si marime si sa excluda orice tip de scriere care ar putea semana cu scrisul pictorului sau imita semnatura sa (in caz contrar, denumirea galeriei s-ar ratasa din nou de numele pictorului, si nu de cel al strazii[77].   Au existat si decizii izolate, cand interdictia folosirii numelui patronimic al altei persoane in scopuri comerciale a privit nu un nume celebru, ci un nume original (de ex., numele de “Epuran”, considerat unic in Paris)[78].   Din contra, atunci cand numele folosit este banal sau comun, instantele au respins actiunile prin care se cerea interzicerea utilizarea numelui in scopuri comerciale, acordand astfel prevalenta interesului comercial in raport cu interesul protectiei dreptului la nume.  S-a pornit de la prezumtia ca, in lipsa unor circumstante particulare, nu exista riscul de confuzie in randul publicului datorita folosirii numelui banal in scopuri comerciale.  Deci, nu mai exista uzurpare de nume, ci utilizarea unei denumiri inventate din franturi de nume comune sau imprumutata din limbajul curent, totul fiind o pura intamplare[79].  Este demna de mentionat in acest context speta prin care scriitorul Pierre Daninos a cerut instantei sa oblige societatea Danone sa inceteze campania publicitara privind pentru un produs (“pret a glacer”) sub denumirea “Danino”, motivand asemanarea care exista intre numele patronimic si denumirea produsului din punct de vedere fonetic si identitate ortografica in cazul in care denumirea “Danino” este folosita la plural.  Celebrul scriitor a sustinut ca in acest fel, reputatia si cariera sa literara sunt afectate.  Instanta insa a hotarat ca nici forma de publicitate incriminata, nici  natura produsului nu sunt de natura sa conduca la o apropiere care ar putea impresia ca Pierre Daninos sustine campania publicitara a societatii Danone. Astfel, pentru a exista impresia de patronaj a autorului numelui, ar trebui ca publicul sa fie condus fara ambiguitate la concluzia ca activitatea principala sau o trasatura a persoanei celebre al carui nume este folosit, sunt legate de produsul incriminat.  Or, in speta era vorba de un produs alimentar inghetat, astfel ca legatura dintre persoana celebra si produs s-ar fi produs daca persoana era un campion de schi,conducatorul unei expeditii polare, si nu atunci cand persoana reclamanta este un celebru umorist[80].  Unii autori considera insa ca nu este suficienta numai existenta confuziei pentru a sanctiona utilizarea comerciala a numelui patronimic, trebuie in acelasi timp sa existe si un prejudiciu real si de o anumita gravitate adus titularului numelui.  Astfel, reclamantul nu poate invoca numai ranirea amorului propriu pentru a cere incetarea folosirii numelui in scop comercial[81].  

In ceea ce priveste posibilitatea ca demnitatea sau prestigiul numelui patronimic sa fie afectate prin folosirea lor comerciala, principala acuza este ca datorita metodele agresive de publicitate, numele sufera in mod inevitabil o anumita vulgarizare.  Acest lucru se verifica mai ales atunci cand numele folosit este ilustru si vechi, astfel ca simpla lor utilizare fara permisiune creeaza titularului un prejudiciu moral de netagaduit (fie pentru ca numele figureaza in cadrul firmei unei societati comerciale, supusa riscurilor comertului si mai ales celui de faliment, fie pentru ca folosirea prestigiului istoric al numelui in scop publicitar duce la desconsiderarea acestuia)[82].   De exemplu, s-a considerat ca este adus un prejudiciu moral grav numelui de “Neuville” de catre un ziar de mare tiraj care anunta intr-o pagina logodna unei membre a acestei familii si in pagina urmatoare anunta ca buticul “Monsieur de Neuville” a inceput perioada de soldari[83]. 

In ceea ce priveste dovada existentei unei culpe pentru a atrage raspunderea delictuala a autorului, simplul fapt ca numele este utilizat de o asemenea maniera incat in randul publicului se creeaza asocierea spontana intre purtatorul numelui si produsul sau intreprinderea astfel desemnate, este o proba suficienta ca paratul a incercat sa profite de prestigiul numelui patronimic, desi nu avea nici un drept in acest sens[84].  Dovada culpei este necesara atunci cand se pretind despagubiri, dar nu este ceruta atunci cand se cere numai incetarea folosirii numelui patronimic[85].

Dat fiind ca dreptul asupra numelui poarta asupra tuturor elementelor sale, protectia numelui trebuie admisa chiar daca uzurparea nu este totala.  Totusi, unele instante au respins actiunea purtatorului numelui atunci cand folosirea comerciala viza numai o parte a numelui (de regula, in cazul numelor compuse), motivand gresit ca numele formand o unitate indivizibila, folosirea numai a unei parti nu constituie o uzurpare.  In realitate, este vorba de analiza facuta celebritatii partilor numelui in randul publicului.  Daca este folosita comercial partea mai putin cunoscuta de catre public, atunci riscul de confuzie nu exista[86]. 

Faptul ca purtatorul numelui este pasiv si nu intervine o lunga perioada de timp pentru a stopa folosirea lui in scop comercial, nu conduce la pierderea dreptului la actiune, dat fiind ca dreptul la nume este imprescriptibil.  Totusi, instantele tind sa respinga actiunea daca inactivitatea apare ca o acceptare tacita a folosintei in scopuri comerciale (iarasi, interesul prioritar este cel al comertului).  Astfel, in anul 1942, sotia intemeitorului celebrului hotel “Negresco” din Nisa a cerut unui comerciant de cafea sa inceteze sa mai foloseasca numele Negresco in cadrul firmei sale.  Acesta a refuzat si doamna nu a continuat actiunea.  18 ani mai tarziu, fiica sa a cerut instantei sa interzica folosirea numelui Negresco de catre acel comerciant.  Instanta a respins actiunea, considerand ca inactiunea doamnei Negresco-mama echivaleaza cu o acceptare tacita a folosirii numelui in scopuri comerciale[87]. 

In cazul in care numele patronimic este identic cu a unui loc geografic si acesta din urma nu este o indicatie geografica (“appelation d’origine”), instantele analizeaza modul in care publicul recepteaza numele: ca identificand o persoana sau un loc.  Daca publicul considera ca numele este in principal legat de un anume loc, utilizarea lui evocand in primul rand imaginea unui anume loc istoric sau turisitic, atunci folosirea lui in scopuri comerciale nu este interzisa (dat fiind ca orice comerciant are dreptul de a atrage atentia publicului cu privire la localizarea fondului sau de comert –v. exemplul cu Paul Cezanne si rue Paul Cezanne)[88] (de exemplu, o doamna Bonneville de Marsagny a intentat in anii ’50 o actiune impotriva unui comerciant de sampanie care, nascut in Marsagny, a adoptat numele satului sau natal insotiti de prenumele sau ca marca pentru sampania vanduta.  Actiunea a fost respinsa, publicului avand reprezentarea mai putin a familiei decat a satului respectiv). Aceasta deoarece se considera ca prin asimilarea sa cu un loc geografic, numele a cazut cumva in domeniul public[89].

Pentru a putea folosi in scopuri comerciale numele patronimic al altei persoane, este nevoie de acordul prealabil al persoanei afectate.  Acordul trebuie cerut nu numai celor care poarta efectiv numele, dar si tuturor celor care au un interes legitim de a cere protectia sa.[90]  Daca este indiscutabil ca autorizarea trebuie ceruta in cazul numelor celebre, nu acelasi lucru se poate spune despre numele comune sau banale.  Totusi, faptul de a nu cere permisiunea folosirii in scopuri comerciale si a unui nume banal apare ca o discriminare si o incalcare a insasi naturii dreptului asupra numelui[91].  In ceea ce priveste valabilitatea contractului prin care se permite folosirea numelui patronimic in scop comercial, nu poate fi invocat caracterul inalienabil al numelui patronimic pentru a interzice o asemenea conventie.  Aceasta deoarece numele nu este cedat pentru a fi folosit in scop de identificare a altui individ, iar cedentul nu isi pierde drepturile pe care le are in baza dreptului aplicabil statului personal[92].  

Sintetizand, deosebirile dintre numele civil (patronimic) si numele comercial sunt urmatoarele: primul este un atribut al persoanei fizice, fiind imprescriptibil, incesibil si nu poate fi modificat decat in cazuri speciale, in timp ce al doilea este un element incorporal al fondului de comert care are o valoare de ordin patrimonial, putand fi cedat o data cu fondul de comert, se poate pierde prin nefolosire.  In cazul in care o persoana fizica decide sa adopte numele sau ca nume comercial, acesta devine element al fondului de comert si lui ii este aplicabil dreptul bunurilor si nu dreptul persoanelor[93].    

                In ceea ce priveste protejarea titlului unei publicatii prin actiunea in concurenta neloiala, aceasta constituie mijlocul de protectie de drept comun.  Daca exista riscul confuziei, proprietarul titlului care a fost folosit mai intai poate obtine interdictia folosirii titlului mai recent. Riscul confuziei este un element de fapt, depinde de notorietatea publicatiei si este lasat la aprecierea instantei (France-Soir si France-Sud,  Fou-rire si Pour-rire, les informations industrielles et commerciales si les informations artisanales et commerciales, etc.).  Este suficient pentru uzurparea titlului sa existe un singur numar din publicatie incriminata (de ex., revista “Guerir” a obtinut condamnarea revistei “Medecine 52” pentru ca aceasta si-a intitulat un numar special, cu litere mari, “Guerir”)[94].  

 

- imitarea sau falsificarea continutului mesajului publicitar – imitarea/ falsificarea nu se refera la ideea publicitara (“ideile nu sunt brevetabile”), ci la mijlocul prin care se materializeaza. Mesajul publicitar poate face obiectul confuziei deoarece el reprezinta un mijloc prin care agentul economic retine atentia clientelei-tinta[95].  In acest context, trebuie incluse si tehnologiile moderne de comunicatie (Internet), care deschid noi posibilitati de captare a clientelei.  S-a decis in Franta ca un “chiosc telematic”, care nu este nici semn distinctiv, nici marca protejata, nici denumire sociala, reprezinta un mijloc de exploatare a unei activitati comerciale.  In consecinta, cel care il adopta este protejat prin actiunea in concurenta neloiala, de utilizarea unui cod asemanator de catre un concurent (codul de acces fiind un mijloc de a intra in contact direct cu cel care organizeaza chioscul – Paris, 20.09.1991.)[96]  In ceea ce priveste Internet-ul propriu-zis, ceea ce poate genera confuzie este radicalul din denumirea domeniului (care se compune din elementele urmatoare: http://radicalul.com (org.sau alt domeniu generic), respectiv .fr (.ro, etc. pentru domeniile locale).  Acest radical este unic si permite identificarea titularului adresei de Internet (este posibil ca acelasi agent economic sa aiba mai multe adrese, cu denumiri de domenii diferite).  In cazul in care denumirea unei adrese creaza confuzie, persoana care se considera afectata poate introduce fi o actiune in contrafacerea marcii (daca ea este titulara unei marci anterior inregistrate si un alt agent economic a deschis o adresa pe Internet care contine un radical identic cu marca respectiva –speta decisa in Franta, cand titularului adresei pe Internet a fost obligat sa retraga adresa), fie o actiune in concurenta neloiala (daca numele domeniului reproduce un semn distinctiv neprotejat, dar prin reproducerea respectiva se savarseste un parazitism sau este afectata imaginea titularului semnului distinctiv)[97].    

 pentru mai multe detalii privind publicitatea si confuzia, v. lucrarea mea doctorat

Problema cea mai dezbatuta in acest context: disocierea intre elementele banale si cele originale (a caror imitare este sanctionata) ale mesajului publicitare.  Mai mult, chiar elementele banale pot deveni elemente de identificare a produsului/ ag.ec. prin repetare si traditie.

- substituirea de produse/ falsificarea de produse (vz. si art. 5 alin.1 din L 11/ 1991) – subiectul activ isi plaseaza propria marfa (sau marfa altui concurent cu care are o intelegere in acest sens) pretinzand ca nu mai are marfa concurentului (mai ales in cazul bauturilor si produselor farmaceutice.  De ex., desi la intrarea in magazin exista un semn Coca-Cola, vanzatorul ofera produse Pepsi, afirmand celor carte il intreaba ca nu mai are stoc de produse Coca-Cola).  Subiectul activ nu va fi sanctionat daca demonstreaza in mod neechivoc ca nu mai avea marfa concurentului lezat atunci cand a facut substituirea.     

                Ripert, Roblot considera ca confuzia prin intermediul produselor are loc mai ales prin imitarea ambalajului, prezentarii, etichetelor produselor concurente, in general prezentarea exterioara a acestora (Cass.com. 12.07.1993, DS 1994, Somm 74 ????; Paris 27.09.1993, DS 1994, Somm. 77).  De asemenea, deturnarea clientelei se poate realiza prin prezentarea inselatoare a produsului, lasandu-se impresia clientelei ca produsul autorului este mai avantajos decat produsul concurentului.  De asemenea, prin promovarea in mod constant de preturi inferioare celui ale concurentului, produsele concurente fiind oferite in acelasi loc si fiind identice (autorul prezinta astfel produsele sale ca fiind mai avantajoase decat cele ale concurentului)- imitare cvasi-servila a preturilor concurentului (Paris, 17.01.1991).  Imitatia nu poate antrena confuzie decat daca produsul imitat este original.  Nimic nu impiedica, in principiu, fabricarea de produse identice (Paris, 4.10.1995, DS 1996, Somm. 285).  In consecinta, imitarea servila a unui model banal nu este in sine un fapt de concurenta neloiala[98].  Reproducerea identica a unui produs este interzisa numai in masura in care ea este realizata cu scopul de a insela clientela cu privire la originea produselor si astfel a o deturna (Paris, 15.01.1997; Cass.com. 29.11.1994). In cazul in care politica comerciala a unui agent economic este indreptata spre standardizarea unui din produsele sale, aceasta nu constituie concurenta neloiala (Cass.com., 7.03.1989, DS 1990, Somm.  76).  Un fabricant are dreptul de a-si concepe produsele astfel incat sa poata fi utilizate intersanjabil cu cele ale unui concurent[99].  La fel, daca un fabricant utilizeaza dispozitive identice cu ale unui concurent pentru a asambla acelasi tip de produse, acest lucru nu este prejudiciabil daca nu exista nici o referinta susceptibila sa creeze in mintea consumatorului mediu o confuzie cu privire la originea produselor (Cass.com. 29.03.1994, DS 1995, Somm., 209; Paris 15..01.1997)[100].      

                Confuzia poate fi generata si prin imitarea desenelor si modelelor industriale.  Insa, titularul acestuia poate obtine condamnarea autorului faptei atat pe baza actiunii in contrafacere, cat si pe baza actiunii in concurenta neloiala, cu conditia ca in cazul celei din urma sa dovedeasca existenta unor fapte distincte de cele invocate in sprijinul actiunii in contrafacere (de ex., copierea mulajului unui model protejat –ceea ce reprezinta o copie servila- este un fapt de concurenta neloiala distinct de actiunea in contrafacere, deoarece permite autorului sa economiseasca resurse cu cercetarea si pregatirea mulajului si in consecinta el poate vinde la un pret mai scazut decat creatorul modelului original)[101].  In Franta, jurisprudenta este constanta in condamnarea in concurenta neloiala a celor care copie modele, pentru simplul fapt ca le vand la un pret inferior originalului (vanzarea la pret inferior fiind cea care distinge intre contrafacere si concurenta neloiala)[102].  In cazul in care modelul copiat nu dispune de protectie conform dreptului proprietatii intelectuale (de ex., ii lipseste noutatea sau a cazut in domeniul public), autorul care copie acest model poate in continuare fi condamnat pentru concurenta neloiala, daca se dovedeste ca in acest fel a creat confuzie in randul publicului intre cele doua produse sau chiar daca exista numai riscul de a crea confuzie[103].  De asemenea, si daca nu exista riscul de confuzie, cel care a copiat modelul neprotejat poate fi condamnat pentru concurenta neloiala (cel mai probabil, in baza teoriei actiunii parazitare) daca prin copiere a economisit resurse privind lansarea si perfectionarea produsului (de ex., o agentie de voiaj a  reprodus in catalogul sau, prin fotocopiere, un planiglob care figura in catalogul unei societati rivale – CA Paris, 26.10.1987, D. 1988, Somm. 396)[104].  Insa, jurisprudenta franceza nu condamna agentii economici care copie un model neprotejat, daca aceasta copiere/ imitatie este dictata de necesitati functionale (de ex., a fost considerat licita copierea unui model de robinet, dati fiind ca forma lui era determinata de anumite constrangeri: normele de standardizare, necesitatile de fabricatie determinate de materialele folosite, materialele componente erau ele insele produse standard existente in comert- CA Paris, 16.04.1989)[105].  Nu este considerata fapta de concurenta neloiala punerea in garda de catre titularul unui desen sau model industrial a clientilor sai, ca un concurent al sau vinde produse contrafacute, insa este concurenta neloiala faptul de a scrie clientilor prevenindu-i ca o actiune in concurenta neloiala a fost introdusa si anticipand solutia de condamnare instantei[106] [mi se pare discutabila permisiunea de a preveni clientii si de a acuza un concurent ca copiaza, poate fi totusi o denigrare?]

                Confuzia intre doua produse poate fi generata si prin imitarea marcii.  Chiar daca marca este protejata prin actiunea in contrafacere, poate fi utilizata si actiunea in concurenta neloiala datorita caracterului ei subsidiar (cumulativ sau alternativ cu contrafacerea).  In cazul in care nu exista imitarea marcii, nu este posibil, folosind aceleasi fapte, sa obtii condamnarea in concurenta neloiala (dar daca  sunt dovedite alte mijloace de confuzie decat cele care nu au fost admise in legatura cu imitarea, actiunea in concurenta neloiala poate fi admisa)[107]. Prin imitarea marcii, se creeaza in acelasi timp confuzie in randul clientelei in legatura cu originea unui produs sau serviciu.  In cazul in care marca este complexa, toate elementele sale sunt protejate prin intermediul actiunii in concurenta neloiala, chiar daca unele din acestea nu au fost depozitate (Cass.com. 24.01.1995; Cass.com. 23.11.1993).  Pentru a putea fi folosita actiunea in concurenta neloiala, trebuie sa existe o asemanare intre produsele oferite spre vanzare, care a fost creata in mod voluntar pentru a atrage clientela (Cass.com. 12.07.1993).  De asemenea, pentru a avea obiect pentru actiunea in concurenta neloiala distinct de obiectul actiunii in contrafacere, trebuie sa existe o fapta specifica de concurenta neloiala (de exemplu, produsele a caror marca este imitata sunt vandute la un pret mult mai mic fata de produsele originale, ceea ce creeaza confuzie in randul clientelei – nu sunt de acord pentru produsele de marca reputata.  Tocmai cand pretul este prea scazut, incepi sa te gandesti ca ai in fata un fals – Cass.com. 21.04.1992; Colmar, 13.05.1994, DS 1995, 96)[108].  In asemenea cazuri ca cel din exemplul anterior, fapta de concurenta neloiala consta, in Franta, nu in confuzie, ci in actiune parazitara[109]. Un procedeu de creare a confuziei intre produse prin incalcarea dreptului la marca este cel numit “marca de apel”, care se desfasoara astfel: un comerciant face publicitate la un produs de marca, anuntand preturi foarte interesante.  Atunci cand consumatorii sosesc in magazin, el ii orienteaza catre alte produse.  Doctrina considera ca ne aflam in fata unei actiuni parazitare, atingerea nefiind adusa unui drept (nu exista uzurparea unui caracter distinctiv pentru a-l aplica la alte produse datorita unei confuzii intretinute).  Jurisprudenta franceza il califica insa in genere ca fapte de folosinta ilicita a marcii[110].    Pentru unele drepturi, ca cel asupra numelui comercial, emblema sau titlul unui ziar/ reviste, care sunt protejate si ca marci, jurisprudenta si doctrina franceza considera ca protectia prin marca este subsidiara, protectia normala si obisnuita fiind asigurata prin actiunea in concurenta neloiala.  Prin urmare, protectia prin actiunea in concurenta neloiala trebuie sa ramana posibila, chiar daca a fost introdusa si actiunea in contrafacerea marcii[111].

- acte normative care reglementeaza anumite forme de confuzie (drepturi de proprietate intelectuala): O.G. 45/2000 privind producerea si comercializarea fonogramelor; Legea 64/ 1991 privind brevetele de inventii; Legea 84/1998 privind marcile

- confuzia din punct de vedere al protectiei consumatorilor (O.G. 21/1992, modificata prin O.G. 58/2000) – interzicerea de la comercializare a produselor contrafacute sau falsificate

 

II            DENIGRAREA

 

                L 11/ 1991 nu foloseste expresia de “denigrare”, ci pe acea de “afirmatii mincinoase” (care este insuficienta, deoarece uneori afirmatiile denigratoare sunt adevarate dar cu toate acestea ele sunt sanctionate ca fapte de concurenta neloiala).  In l1/ 1991 sunt fapte de denigrare cele descrise in art. 4 lit. g.

Definitie – fapt de concurenta neloiala ce consta in raspandirea de catre un agent economic, in public, de afirmatii depreciative sau comparative contra reputatiei pe piata ag.ec. lezat, in scop de discreditare a acestuia (discreditarea priveste reputatia ag.ec. lezat si/sau produsele sale).   Alta definitie (la francezi)- a discredita un produs sau o persoana[112] 

 

Deosebirea dintre denigrare si critica:

                - critica este permisa daca este obiectiva, neutra si daca nu este facuta in scopul de a promova interesele unui concurent in dauna concurentului criticat.  Exista un drept la libera critica, ce trebuie insa exercitat in anumite limite.  De ex., o scrisoare care contine critici cu privire la un fabricant poate fi difuzata in reteaua de revanzatori ai unei societati comerciale, atat timp cat ramane confidentiala si nu este nici denigratoare, nici destinata a deturna clientela – Paris, 3.07.1991, DS 1992, Somm. 341).  Critica nu trebuie sa fie excesiva sau abuziva, context in care trebuie evaluata critica umorisitica sau caricaturala.  De exemplu, emisiunea “Guignols de l’info” a Canal Plus a caricaturizat un fabricant de automobile.  Actiunea in concurenta neloiala a acestuia a fost respinsa, deoarece caricatura este un mijloc de exprimare, reflecta libertatea de expresie, si ea nu este luata in serios de nimeni, chiar daca are un continut ireverentios.  Caricatura nu trebuie insa sa depaseasca limitele genului – Paris, 14.03.1995, DS 1996, Somm. 252.  Insa, Curtea de Casatie a considerat ca pentru existenta denigrarii nu este necesara intentia de a rani, dar datorita caracterului excesiv, repetat si provocator, emisiunea de televiziune era denigratoare – Cass. 2e civ., 2.04.1997)[113].    

                Denigrarea trebuie distinsa si de calomnie.  In materie de denigrare, nu se admite proba veritatii.  Astfel, aprecierile negative asupra unui concurent, exacte fiind, pot fi considerate denigratoare, datorita lipsei lor de obiectivitate[114].

 

Deosebirea intre denigrare si informare:

- informarea trebuie sa fie obiectiva, in scopul de a asigura transparenta pietei.  Informarea se realizeaza in principal sub forma testarilor de marfuri.

                Testarile de marfuri au un caracter denigrator daca informarea privind rezultatele lor se face numai in sens negativ, fara a arata si calitatile marfii descoperite in urma testarii.  Pentru a nu a fi asimilate denigrarii, testarile de marfuri trebuie sa fie facute de experti independenti, impartiali, foarte calificati, testarea sa fie obiectiva iar metodele si rezultatele publicate sa fie exacte.  In multe tari dezvoltate, testarile de marfuri se fac de organizatii non-profit (asociatii pentru protectia consumatorilor, etc.) iar rezultatele lor sunt in general acceptate de ag.ec. producatori/ prestatori de servicii, chiar daca sunt defavorabile acestora.  Aceste testari de marfuri au de regula rolul de a informa consumatorii, de a asigura transparenta pietei.   

 

                Dezvoltarea practicii testelor comparative ridica o problematica noua, deoarece nici o forma de critica aduse produselor nu a influentat intr-o asemenea masura consumatorii si nu a avut consecinte atat de importante asupra fabricantilor de produse.  Acest impact deosebit are trei explicatii: (i) testele comparative apar ca o noua alternativa, mult mai credibila, la publicitate si la critica produselor emanand de la concurenti; (ii) testele se bazeaza pe un demers cu caracter stiintific, care inspira incredere; (iii) testele fac posibila o comparatie directa intre produsele de acelasi tip oferite pe piata, ceea ce nu este posibil in cadrul formelor traditionale de informare asupra produselor, care obliga consumatorii sa compare informatiile provenind din surse diverse[115]. 

                Autorii testelor comparative trebuie deosebiti de institutele de incercare (analize).  Autorii de teste comparative sunt cei care elaboreaza, finanteaza si publica testele comparative.  Cel mai adesea, este vorba de organizatii pentru protectia si informarea consumatorilor (de ex., Asociation for Consumer Research in Marea Britanie, Stiftung Warentest sau Allgemeiner Deutscher Autmobilclub –pentru teste in domeniul automobilelor- in Germania, Stiftung fuer Konsumentenschutz in Elevetia, Consumentenbond in Olanda).  Ele stabilesc programe de testare, criteriile de testare, nivelul de exigenta care trebuie cerut produselor si publica rezultatele testarilor pe raspunderea lor.  Institutele de incercari (analize) sunt acele institutii care examineaza tehnic produsele.  In cazul in care nu dispun de laboratoare proprii, autorii de teste comparative le incredinteaza acestora efectuarea testelor[116].  Autorii de testari comparative se finanteaza in mod exclusiv din vanzarea publicatiilor proprii si din subventii guvernamentale si nu accepta anunturi publicitare in paginile publicatiilor proprii.  Majoritatea organizatii nationale de teste comparative din Europa de vest au constituit in anul 1990 au constituit o societate anonima, inmatriculata in Anglia, numita “International Testing”.  Un numar de patru organizatii membre ale acestei societati efectueaza teste comparative comune (membri de categoria A), alte organizatii membre pot participa financiar la aceste teste si la elaborarea lor (membri de categoria B) in timp ce membri de categoria C primesc informatii asupra testelor realizate si le pot publica contra unor tarife modice[117].  Exista numeroase ghiduri pentru efectuarea testelor comparative, publicate fie de organizatii pentru protectia consumatorilor (de ex., International Organization of Consumer Union – IOCU), fie de organizatii internationale de standardizare (de ex., International Organization for Standardization -ISO).

                Cat priveste anatomia realizarii unui test comparativ, ea cuprinde urmatoarele etape:

- alegerea obiectului testarii.  Obiectul testarii consta intr-o categorie de produse/ servicii substituibile.  Alegerea depinde in primul rand de nevoia de informare a consumatorilor, care poate fi determinata pe baza de sondaje, scrisori de la consumatori, importanta cererii pentru anumite numere ale revistei autorului de teste[118].   

- selectarea produselor care vor fi testate si acizitionarea esantioanelor (faza economica).  Se stabileste mai intai care din produsele care fac obiectul testarii sunt efectiv pe piata.  Fiecare organizatie are propria procedura, de regula complexa, pentru selectarea produselor, dar scopul urmarit este intotdeauna acelasi: stabilirea unui numar de produse semnificative pentru oferta pe piata.  Deoarece nu este posibil, de regula, testarea tuturor produselor existente pe piata, se aleg un numar de produse (in medie, 20), in functie de doua criterii: criterii tehnice (in baza carora piata este segmentata) si cota de piata detinuta de diferitele produse (astfel, nu trebuie omise produsele care ocupa o cota superioara mediei).  Dupa selectarea produselor/ serviciilor, se trece la achizitionarea esantioanelor, in mod anonim.  Inainte de a fi transmise la laborator, sunt indepartate semnele de identificare a produselor si inlocuite cu coduri, corespondenta dintre cod si marca produsului fiind cunoscuta numai de autorul de test[119]. 

- elaborarea programului de analize (faza tehnica).  In aceasta etapa se stabiles criteriile de testare si metodele de testare.  In ce priveste criteriile de testare, ele sunt stabilite in functie de interesele consumatorilor (de regula, este vorba de posibilitatea de utilizare, securitatea si usurinta in exploatare, pretul, consumul de energie, durabilitate, intretinerea).  Este foarte important de stabilit in ce masura produsul poate sa indeplineasca functia sa de baza.  Odata stabilit programul de analize, el este trimis la un institut de incercari specializat si care este independent de agentii economici ale caror produse sunt testate[120].

- executarea testarii, a carei durata poate varia in functie de amploarea testarii si dificultatile tehnice.  Daca alaturi de analize tehnice sunt necesare si testari practice, acestea din urma sunt planificate astfel incat rezultatele lor sa poata fi interpretate in acelasi timp cu rezultatele analizelor tehnice[121]. La sfarsitul acestei etape se redacteaza un raport, care este transmis autorului testarii.

- interpretarea si ponderarea rezultatelor testarii.  Rolul acestei etape este de a “converti” rezultatele testarii (de regula, prezentate sub forma de cifre), intr-un limbaj accesibil consumatorului. In general, autorul testarii stabileste o scara de notare cu 5 note si incearca sa converteasca fiecare rezultat al testarii intr-una din aceste note.  La fel, aprecierea globala se face conform aceleiasi scari, ponderand fiecare nota conform unor coeficienti stabiliti in prealabil, in functie de importanta fiecarui criteriu de testare in functionabilitatea produsului[122].

                Dupa finalizarea testarii si inainte de publicarea rezultatelor, fiecare fabricant este contactat si i se prezinta rezultatele testarii pentru produsul sau (mai putin aprecierile si comentariile autorului), astfel ca acesta sa testeze produsul in laboratoarele sale si sa formuleze intr-un anumit termen eventuale obiectiuni, care vor fi luate in considerare de autorul testarii daca sunt considerate justificate.  Urmeaza apoi publicarea raportului testarii de catre autor (inainte de publicare, autorul se consulta cu laboratorul de analiza pentru ca aprecierile si comentariile sale sa nu fie gresite sau sa induca in eroare).  Autorul testarii doreste ca timpul scurs intre achizitionarea esantioanelor si publicarea raportului sa fie cat mai scurt[123].    

                Principala problema juridica in legatura cu raportul provond testarea de produse/ servicii este liceitatea lor, astfel spus in ce conditii publicarea raportului nu incalca drepturile agentilor economici testati.

In dreptul englez, problema liceitatii este abordata din perspectiva raspunderii delictuale. Exista trei tipuri de actiuni delictuale care ar putea fi folosite impotriva autorului testarii.  Prima este actiunea in defaimare, care are insa un sfera foarte limitata in acest caz, deoarece ea nu permite sanctionarea decat daca interesele economice ale agentului testat sunt afectate datorita atingerii reputatiei intreprinderii, prin intermediul criticarii produselor (lucru greu de intalnit, deoarece rapoartele privind testarile de marfuri nu contin nici o insinuare care sa aduca atnigere reputatiei ag.ec.).  Totusi, aceasta actiune poate fi folosita daca raportul contine o critica excesiva a produselor analizate, in masura in care aceasta critica sugereaza o lipsa de calificare, de competenta, de cunostinte sau se afirma ca publicitatea produsului este mincinoasa sau ca produsul pune in pericol sanatatea publica.  Autorul testarii se poate insa apara invocand fie proba veritatii (daca declaratia este o afirmatie de fapt), fie faptul ca, in baza rezultatelor testarii, comentariul sau este onest[124].   A doua actiune este cea in fals prejudiciabil (injurious falsehood) si ofera concurentilor testati o protectie mai buna, deoarece ea poate fi folosita ori de cate ori afirmatiile relativ la un produs sunt inexacte si susceptibile de a aduce atingere intereselor economice ale agentului economic.  Reclamantul trebuie totusi sa probeze atat ca afirmatia este inexacta, cat si ca a fost publicata cu rea credinta (care include lipsa de preocupare a paratului pentru a verifica daca afirmatia este exacta), ultimul element fiind greu de probat, mai ales in contextul in care afirmatiile facute au caracter apreciativ[125].  A treia actiune este cea in neglijenta, care este cea mai favorabila agentilor economici, deoarece le permite sa actioneze si numai daca autorul testarii a dat dovada de neglijenta cand a afirmat anumite lucruri despre produsul testat, pe baza unor fapte inexacte.  Totusi, instantele engleze nu au admis aceasta actiune impotriva autorilor de teste comparative decat daca informatia publicata a fost folosita de un tert care a produs astfel un prejudiciu agentului economic “analizat”.  Din aceasta perspectiva, actiunea in neglijenta nu aduce o protectie suplimentara in raport cu celelalte doua[126].  Concluzionand, dreptul englez ofera o protectie redusa impotriva afirmatiilor autorilor de teste comparative. 

                In ceea ce priveste dreptul german, acesta are o jurisprudenta dezvoltata in materiea testelor comparative, fara a avea o legislatie speciala aplicabila lor.  Insa, in aprecierea liceitatii testelor comparative jurisprudenta s-a bazat si pe trei texte de lege, anume art. 823 alin.1 si art. 824 din Codul civil german (Buergerliches Gesetzbuch) si art.1 din Legea privind concurenta neloiala din anul 1909.  Art. 824 Cod.civil german sanctioneaza atingerile aduse intereselor economice ale unei persoane si poate fi invocat atunci cand are loc publicarea unor afirmatii de fapt inexacte, cu stiinta autorului testarii (chiar si in cazul in care autorul este nesigur cu privire la exactitatea afirmatiei).  Din aceasta perspectiva, el are o importanta limitata in ceea ce priveste testele comparative, deoarece conform jurisprudentei numai afirmatiile de fapt care au in cadrul testului o pozitiei autonoma, fiind capabile sa influenteze consumatorul mediu in formarea opiniei asupra produsului, pot face obiectul aplicarii acestui articol.  Din contra, afirmatiile de fapt care sunt subordonate (inglobate) unei judecati de valoare, in  calitate de elemente de apreciere, nu cad sub incidenta art. 824 Cod civil german[127].  Art. 824 ofera protectie numai agentilor economici care au suferit o atingere imediata a intereselor lor.  Daca afirmatia este foarte favorabila (in mod nejustificat) produsului unui agent economic, ceilalti agenti economici ale caror produse au fost testate nu pot invoca art. 824 (si nici art. 823 alin.1, de altfel), deoarece prejudiciul suferit nu este rezultatul unei atingeri immediate, o actiune indreptata in mod specific impotriva intreprinderii lor[128].   Textul legal care reprezinta pilonul jurisprudentei germane in materie este art. 823 alin.1 care prevede ca “cel care aduce atingere de o maniera ilicita, fie in mod intentionat, fie din neglijenta, vietii, integritatii corporale, sanatatii, proprietatii sau unui altui drept al altuia, este tinut sa repare prejudiciul cauzat” [traducera autorului].  Conform doctrinei si jurisprudentei, acest text permite si apararea dreptului la intreprindere (drept consacrat de jurisprudenta pornind de la art. 823 alin.1), ca un “un alt drept”. Jurisprudenta care a stabilit criteriile de evaluare a liceitatii testelor comparative este o hotarare a Curtii Federale de Justitie (Bundesgerichtshof) din 9.12.1975 , cunoscuta sub numele de “decizia Warentest II”.   Conform acestei decizii, rezultatele unui test comparativ au natura unor judecati de valoare si drept urmare nu cad sub incidenta art. 824, ci sub incidenta dreptului la intreprindere protejat de art. 823 alin.1 BGB.  Publicarea rezultatelor unui test comparativ este beneficiaza de o prezumtie de liceitate (publicarea rezultatelor fiind o forma a libertatii de expresie) daca autorul testarii satisface trei conditii fundamentale: neutralitate, obiectivitate si competenta.  Obiectivitatea presupune nu ca rezultatele testarii trebuie sa fie exacte in mod obiectiv, ci ca intregul proces de testare trebuie sa fie marcat de grija pentru obiectivitate.  Limitele libertatii de apreciere a autorului testarii sunt incalcate atunci cand modul de testare si concluziile trase in urma testarii nu mai apar ca fiind sustenabile (de ex., judecati in mod constient eronate, distorsionarea deliberata a procesului de testare).  Dintre cele trei conditii, cea mai importanta – si care determina sfera celorlalte- este cerinta neutralitatii[129].  In cazul in care cerinta neutralitatii este incalcata, agentul economic afectat poate invoca concurenta neloiala, BGB incetand sa mai fie aplicabil.  Pentru consumatori, publicarea rezultatelor testului in acest caz apare ca o inducere in eroare.  Pentru agentii economici afectati, actiunea autorului testarii trebuie apreciata conform criteriilor folosite in cadrul publicitatii comparative[130].   

                In dreptul elvetian, solutiile sunt asemenanatoare cu cele din dreptul gereman, numai ca ele sunt consacrate legislativ, prin prevederile Legii privind concurenta neloiala din 1986.  Spre deosebirea de legea similara germana, legea elevetiana are un obiectiv mai larg, protejand atat intreprinderea individuala, cat si interesul social (al consumatorilor si al pietei in general).  Astfel, chiar daca rezultatele testarii se prezinta ca judecatii de valoare, ele vor incalca legea concurentei neloiale daca autorul lor le publica in intentia de a savarsi un act de concurenta.  Din contra, ele sunt permise daca sunt publicate in scopul de a informarii consumatorului si al asigurarii transparentei pietei.  Prin urmare, si in dreptul elvetian cerinta neutralitatii este foarte importanta.  Pentru a exista prezumtia de liceitate, autorul testarii trebuie sa fie strict neutru in raport cu agentii economici ale caror produse le-a testat.  Daca neutralitatea este incalcata, independent de justetea rezultatelor, autorul testarii este raspunzator pentru inducerea publicului in eroare, procurandu-si un avantaj in mod fraudulos.  Daca autorul testarii respecta cerinta neutralitatii, el poate raspunde in concurenta neloiala daca nu respecta cerinta obiectivitatii,  care consta in grija de a obtine rezultate pertinente in urma unui demers stiintific (lipsa obiectivitatii raportului testarii falsifica jocul concurentei).  Daca cele doua cerinte sunt respectate, atunci autorul testarii are o libertate mare de apreciere.  Prin urmare, legea elevetiana, ca si dreptul german, protejeaza agentii economici atat impotriva afirmatiilor de fap inexacte, cat si impotriva publicarii unor judecati de valoare care nu respecta cerinta obiectivitatii[131].       

               

 

Denigrarea poate purta asupra persoanei concurentului, asupra intreprinderii sale (in practica este dificil sa diferentiezi intre denigrarea persoanei si denigrarea intreprinderii sale), asupra produselor si serviciilor concurente.

                Cel mai frecvent este atacata reputatia concurentului lezat, prin referiri in scop de discreditare la nationalitatea, religia sau opiniile politice ale concurentului, la (in)competenta sa profesionala sau onorabilitatea sa, prin afirmatii pesimiste la situatia economica sau creditul comercial al concurentului.

 

Elementele denigrarii

1. a) actiunea de denigrare sa favorizeze activitatea comerciala a autorului denigrarii. Este totusi posibil ca actiunea de denigrare sa nu favorizeze pe moment pe autorul ei, dar sa aiba potentialul de a-l favoriza pe termen mediu sau lung;
2. b) ag.ec. denigrat trebuie sa fie suficient individualizat (chiar daca nu este nominalizat). Se considera ca exista suficienta individualizare si atunci cand exista un numar limitat de concurenti care pot fi lesne delimitati de persoana care recepteaza afirmatia denigratoare. Cand denigrarea este colectiva si vizeaza un numar mare de concurenti, nu poate fi sanctionata decat daca cuprinde o critica excesiva si neonesta (de ex., afirmatiile false ale conducatorilor unui supermarket ca produsele din carne ale fermierilor dintr-o anume regiune au un continut anormal de mare de substante chimice, de aceea supermarket-ul nu se mai aprovizioneaza de la acestia).

                In unele cazuri este necesar sa fie individualizat si produsul criticat.

                Problema: publicarea de un ag.ec. a unei hotarari judecatoresti de condamnare a unui concurent este un act de denigrare? Raspunsul este afirmativ daca hotararea nu este definitiva.  De asemenea, este un act de denigrare daca publicarea hotararii –chiar definitive- are in vedere numai aspectele negative si este insotita de comentarii rau-voitoare sau publicarea hotararii se face la foarte mult timp de la data la care a devenit definitiva.

1. c) credibilitatea denigrarii – credibilitatea depinde de subiectul caruia ii este adresata afirmatia (se foloseste acelasi standard al consumatorului mediu ca cel analizat la confuzie) dar este independenta de veracitatea continutului afirmatiei (in acest domeniu, exceptio veritatis nu joaca nici un rol, spre deosebire de calomnie).
2. d) publicitatea denigrarii (afirmatia denigratoare trebuie facuta public, altminteri nu avem denigrare) – depinde de nr. de destinatari ai afirmatiei denigratoare. Important este cate persoane ar putea recepta mesajul denigrator. Comunicarile confidentiale ale comerciantului catre subordonatii sai prin care se refera la concurenta sunt licite chiar daca in continutul lor sunt denigratoare, cu conditia ca autorul comunicarii sa creada in adevarul afirmatiilor sale (ceea ce explica alin.2 al art.4 lit.g din L 11/ 1991).  Daca aceste comunicari sunt dezvaluite publicului de autorul lor, fapta este sanctionata ca un act de denigrare (fapta ar putea fi sanctionata ca denigrare, chiar daca autorul a facut o comunicare confidentiala, dar stia sau in mod rezonabil trebuia sa stie ca ascultatorii sai vor dezvalui aceasta comunicare in public).

 

                In doctrina franceza, se considera ca denigrarea contine urmatoarele elemente[132]:

15. a) existenta unei informatii rautacioase sau peiorative cu privire la un produs sau un serviciu, ori cu privire la o intreprindere. Informatia excesiva, emfatica, chiar daca agentii economici sunt identificabili, nu este denigratoare atunci cand ea nu este de natura sa induca in eroare publicul. La fel, in cazul unei comparatii fanteziste (Versailles, 15.03.1991, DS 1992, Somm. 56).  Informatia devine denigratoare atunci cand aprecierile au un caracter tendentios.  De exemplu, daca un concurent, chiar indirect, critica procedeele de distributie ale unui agent economic, fara a comenta critic propriile metode Paris, 20.02.1992, DS 1993, Somm, 155); faptul de a acuza actiunile delictuale ale unui concurent (Paris, 3.04.1995, DS 1996, Somm 254- desemnarea unui concurent ca falsificator; Paris, 29.03.1993 – acuzarea unui concurent de practici ilicite).  Afirmatiile mincinoase cu privire la un agent economic sau produsele/ serviciile sale – la fel, denigratoare (Versailles, 30.01.1997 – mesaj care atribuie unui compot proaspat calitatile de conserva; Paris, 27.05.1992, DS 1992, Somm. 155- informatiile false transmise pe baza documentelor unui concurent).  Denigratoare este si luarea in deradere, chiar sub o forma  umoristica, a unui concurent, deoarece tinde sa-l discrediteze fata de propria clientela – Cass.com., 21.05.1996, DS 1997, Somm. 85) [133].         
16. b) persoana denigrata sa fie identificata sau identificabila (adica, sa poata fi recunoscuta usor sau sa fie identificabila fara dubiu). Denigrarea poate purta asupra unui concurent sau asupra oricarui agent economic, nefiind necesar un raport de concurenta direct si strans intre autor si victima. Este suficient sa existe o clientela finala identica.  Cat priveste victima, ea este fie un agent economic individual, fie ansamblul unei profesii determinate[134]. 

                Obiectul denigrarii il poate constitui nu numai o persoana (intreprindere), cat si un produsele sau serviciile unui agent economic (acesta fiind de fapt cazul cel mai frecvent in practica).  Sub pretextul informarii sau al comparatiei, un agent economic denigreaza produsele sau serviciile altui agent economic, concurent sau nu, pentru a-i deturna clientela.  Deturnarea clientelei are insa un sens particular, adica nu inseamna neaparat de a captura clientela victimei de catre autorul denigrarii, ci poate consta si numai in indepartarea ei, in lipsa oricarui raport de concurenta intre victima si autor.  De ex., in Franta s-a considera ca exista denigrare atunci cand un fabricant de tigarete a difuzat un mesaj acreditand ideea ca a consuma un biscuit este mai nociv decat a inhala fumul de tigara (s-a considerat ca in acest fel s-a devalorizat imaginea pozitiva a biscuitului nu era vorba de un biscuit anume, deci toti fabricanti au fost afectati, fara a fi indentificati individual – Paris, 24.09.1996, D.S. 1997, Somm., 235).  Sau, tot in Franta, a fost considerata denigratoare afirmatia –facuta de cine?- ca “lessive” – innalbitori? detergenti? - fara fosfati otravesc raurile, ceea ce a alterat imaginea acestui produs in ochii consumatorului (Versailles, 12.02.1990, D.S. 1990, 264; alta speta – Paris, 28.10.1996, D.S. 1996, I.R. 258)   In multe cazuri, denigrarea poarta asupra calitatii sau pretului produsului ori serviciului vizat. De exemplu, afirmatii de genul “produse mai mult sau mai putin bune”- produsele unui alt agent economic, “primul compot proaspat de pe piata”-societate care pretinde ca este singura producatoare a compotului pe piata, “servicii mai scumpe si mai putin eficiente”- este vorba de serviciile unui alt agent economic- au fost considerate afirmatii denigratoare.  Denigrarea se poate realiza si prin imagini, nu numai prin afirmatii (Franta- spot publicitar prezentand o masina a carei teava de esapament explodeaza, ceea ce trezeste indoiala in mintea publicului cu privire la calitatea automobilului Paris, 25.09.1991) [135]    

17. c) difuzarea publica a informatiei rautacioase sau peiorative. Difuzarea confidentiala a informatiei denigratoare nu aduce atingere imaginii, reputatiei, produselor sau serviciilor unui agent economic. Totusi, documentele interne ale unui agent economic pierd caracterul confidential atunci cand sunt difuzate salariatilor cu scopul ca sa ajunga la cunostinta clientelei informatiile denigratoare continute in documentele interne (Versailles, 17.10.1996)[136].

                Informatiile denigratoare pot fi aduse la cunostinta publicului pe diverse cai: intervieuri, anunturi in presa, newsletter, communicate, videocasete.  Suportul cel mai des utilizat este campania publicitara.  Prin publicitate se intelege adresarea unui destinatar tinta, a unui mesaj in orice forma si natura, cu scopul de a valoriza persoana sau intreprinderea in contul careia este facuta aceasta comunicare.  Astfel, este denigratoare publicitatea care exagreaza numarul de abonati ai unei reviste, ceea ce ii permite sa obtina mai multi abonati decat o revista concurenta, publicitatea care sugereaza ca un concurent l-a copiat pe autorul reclamei (Paris, 26.09.1991, DS 1992, Somm.  , 341), precum si cea care ridiculizeaza sloganul publicitar al unui concurent (Paris, 19.05.1994, DS 1995, Somm. 214 sau care discrediteaza calitatea produselor sau serviciilor unui concurent (Paris, 15.12.1994, DS 1995, Somm. 261).   

 

                Nu are importanta ce mijloace foloseste ag.ec. agresor pentru a denigra, ceea ce conteaza este impactul acestor afirmatii asupra clientelei ag.ec. lezat, si anume discreditarea sa (discreditarea presupune sentimente de dispret, de neincredere sau chiar de ura).  Denigrarea poate fi directa sau indirecta (reclama comparativa)

                Reclama comparativa – reclama destinata sa convinga clientela (actuala sau potentiala) a autorului ei de avantajele produselor/ serviciilor acestuia fata de cele ale concurentului la care face trimitere reclama.  In cazul reclamei comparative, ceea ce este ilicit este critica adusa concurentului sub forma discreditarii si nu efectuarea comparatiei.  Daca este facuta sub forma discreditarii, trebuie ca ag.ec. lezat sa fie cel putin identificabil.  Daca acesta nu este identificabil, atunci comparatia este permisa chiar daca nu este obiectiva.

                In Europa (spre deosebire de SUA), reclama comparativa este nepermisa.  Cea mai periculoasa forma de reclama comparativa este cea aparent obiectiva, dar cu reticente in a dezvalui toate elementele de diferentiere (de ex., se afirma ca preturile concurentului sunt mai mari decat cele ale autorului reclamei –ceea ce este adevarat-, fara a arata insa si ce elemente conduc la aceste diferente de pret).

                Reclama comparativa este licita daca apare ca o riposta la o agresiune din partea unui concurent, cu conditia ca agresiunea sa fie actuala si ilicita iar riposta sa fie necesara (riposta nu este necesara daca se poate contracara actiunea agresorului prin apelul la instanta sau la un organ administrativ).

                Spre deosebire de reclama comparativa, reclama superlativa este totdeauna permisa (“produsul meu este cel mai bun si desfide orice concurenta”).  De asemenea, este permisa si reclama prin care se pun in valoare progresele tehnice, comerciale, relatiile cu publicul ale autorului reclamei, evitandu-se orice referinta inutila la un concurent.

 

III           DEZORGANIZAREA PRODUCTIEI [SAU A INTREPRINDERII CONCURENTE?]

- contine un conglomerat de fapte care au aceeasi finalitate: organizarea interna a ag.ec. lezat este afectata datorita mijloacelor neoneste folosite de concurentul agresor.  Prin asemenea fapte se intervine in modul de functionare a intreprinderii comerciale a concurentului lezat fara permisiune ag.ec. lezat, ceea ce reprezinta o incalcare a libertatii comerciale a concurentului lezat. 

                Ex., boicotul, deturnarea de comenzi, spionajul economic, distrugerea reclamelor concurentului lezat, impiedicarea aprovizionarii acestuia, etc.  Pentru alte fapte din aceasta categorie, a se vedea art. 4 lit.b, c, h-j.

 

                In dreptul francez, se distinge intre dezorganizarea intreprinderii (atragerea de salariati; furtul sau divulgarea de secrete, know-how, metode comerciale; dezorganizarea circuitelor comerciale; crearea unei intrerpinderi noi in conditii susceptibile de a deturna clientela) , care vizeaza un operator economic in particular, si dezorganizarea pietei (vanzarea in pierdere, pretul de apel, paracomercialism), care vizeaza un ansamblu de agenti economici care produc marfuri identice sau similare (aceasta forma de dezorganizare este in general sanctionata pe baza unor altor temeiuri juridice – acte juridice cum sunt Ordonanta din 1986, care interzice practicile paracomerciale, vanzarea in pierdere, etc.).  Ultima categorie de acte nu este tratata de Ripert ca acte de concurenta neloiala[137] [nu ar merge la noi, deoarece noi avem o reglementare a concurentei neloiale, care acopera si unele acte incriminate de Ordonanta din 1986] 

                In ceea ce priveste crearea unei intreprinderi concurente, se porneste de la premiza libertatii comertului si a concurentei, astfel incat este licita concurenta pentru cucerirea aceleiasi clientele sau a aceleiasi portiuni din piata (Paris, 17.04.1996, DS 1997, Somm.99).  Libertatea comertului implica libertatea de a constituie intreprinderi comerciale, astfel ca salariatii pot participa la sau la constituirea unei intreprinderi concurente cu a fostului patron, aceasta nu este un act condamnabil in sine (Paris, 24.02.1994, DS 1995, Somm. 206; Cass.com. 6.03.1990, DS 1990, Somm. 333).  La expirarea contractului sau de munca, salariatul se bucura de o deplina libertate de a-si concura patronul.  Mai mult, pe perioada contractului de munca salariatul isi poate organiza viitoarea activitate concurenta cu a patronului, daca exercitiul efectiv al acesteia are loc numai dupa incetarea contractului de munca[138].   Libertatea concurentei nu este fara limite.  Constituirea intreprinderii poate fi un act de concurenta neloiala, daca ea se face in conditii suscpetibile de a deturna clientela fostului patron (Cass.com. 27.02.1996, DS 1997, Somm.99; Cass.soc. 27.05.1992, DS 1992, IR 177)[139].

                Reprosul cel mai frecvent adus intreprinderii nou create este atragerea (demarchage) clientelei.  Acesta nu este un act neloial in sine, decat in cazul in care se folosesc mijloace dolozive pentru a atrage clientela (Cass.com.6.03.1990, DS 1990, Somm.333). Atragerea clientelei fostului patron prin intreprinderea creata de fostul salariat este condamnabil daca este facut sistematic (Cass.com. 27.02.1996, DS 1997, Somm.99; Cass.com. 18.06.1991)[140].  Nu este permisa folosirea in cadrul noii intreprinderi a unor mijloace dobandite de la fostul sau actualul patron, cu scopul de a deturna clientela acestuia, de a-si apropria secrete de fabrica sau de a sustrage in mod sistematic informatii, proiecte si documente de la intreprinderea victima  (Versailles, 24.11.1994, DS 1995, Somm. 258).  Nu este permis ca noua intreprindere sa se pretinda drept intreprinderea concurenta sau sa intretina confuzie in sanul clientelei (Cass.com.28.04.1980; Cass.com.11.02.1992; Paris, 15.11.1995, DS 1996, Somm.248), sau se denigreze fostul patron (Paris, 27.03.1996, DS 1997, Somm.99) sau sa practice atragere salariatilor fostului patron (Versailles, 31.03.1994, DS 1995, Somm.207; Paris, 15.11.1995, DS 1996, Somm.248), cu scopul de a-si apropria know-how-ul acestuia si sa reconstituie fosta forta de vanzare (Cass.com. 12.12.1995).[141]

                In cazul in care a fost incheiata o clauza de ne-concurenta si aceasta este valabila (sunt conditii stricte de validitate, deoarece o asemenea clauza infrange principiul libertatii comertului), daca ea este incalcata va fi sanctionata pe temeiul concurentei neloiale [temei delictual cand incalcarea este contractuala?], cel mai adesea ca dezorganizare[142].

                Clauze de ne-concurenta in contractul de munca, contractul de vanzare/ inchiriere a fondului de comert, in contractele de distributie comerciala – vezi fotocopii.

 

                In ceea ce priveste preluarea salariatilor unui concurent (debauchage), nu exista o obiectiune de principiu.  Aceasta posibilitate decurge din libertatea comertului si libertatea muncii.  Libertatea muncii permite unui salariat sa inceteze activitatea/ contractul cu angajatorul sau, pentru a se pune in slujba unui concurent.  Agentului economic respectiv nu ii este interzis sa negocieze si sa agreeze clauzele contractului de munca cu un salariat al concurentului, atat timp cat salariatul a anunta fostul patron ca intentioneaza sa inceteze contractul de munca (Versailles, 31.031994, DS 1995, Somm. 207).  In schimb, un agent economic comite o fapta de concurenta neloiala atunci cand angajeaza o persoana inca legata prin contract de munca cu un alt agent economic [concurent?] (Cass.com. 8.11.1988) sau care este supusa unei clauze de ne-concurenta (Paris, 10.04.1995, DS 1996, Somm. 248)[143].

                Preluarea salariatilor unei intreprinderi concurente este neloiala atunci cand ofertele de munca adresate salariatilor unui concurent sunt repetate in mod sistematic si acompaniate de manevre care in mod manifest au scopul de a deghiza preluarea.  In adevar, preluarea salariatilor este un mod de dezorganizare a intreprinderii, fapt de concurenta neloiala, in masura in care personalul constituie un element esential al luptei concurentiale, prin intermediul caruia se obtine accesul la la know-how-ul intreprinderii si la relatiile acesteia cu clientii (Paris, 10.04.1995, DS 1996, Somm.248).  In acest context, atat tentativa de preluare, cat si preluarea sunt condamnabile (Versailles, 2.03.1989, DS 1990, Somm. 76).  Prezumtiile de preluare a personalului sunt insuficiente, trebuie sa existe un fapt ilicit (Cass.com. 7.11.1984).  In jurisprudenta franceza exista trei categorii de preluare condamnabila: preluarea masiva sau sistematica a salariatilor concurentului (Paris, 29.09.1994, DS 1995, Somm.210) sau unui concurent potential; preluarea in scopul deturnarii know-how-ului concurentului (Paris, 29.09.1994, DS 1995, Somm.210; Cass.com. 12.12.1995); preluarea concertata, evidentiata prin plecarea simultana a mai multor salariati (Paris, 17.02.1993, DS 1994, Somm.223).[144]                   

 

                In ceea ce priveste dezorganizarea productiei si activitatii comerciale, exista mai multe categorii de fapte: aproprierea know-how si a secretelor de fabrica, afectarea activitatii comerciale, [practica pretului de apel, circuitul comercial, captarea clientelei- vezi lucrarea de doctorat]

                Aproprierea know-how si secrete de fabrica rupe egalitatea in utilizarea mijloacelor de concurenta, dezorganizand productia unei intreprinderi.  Secretele de fabrica pot fi definite ca procedee de fabricatie care ofera un interes comercial[145], avand un caracter industrial si secret (dar caracterul secret este relativ, in sensul ca nu este liber accesibil publicului, secretul de fabrica fiind un procedeu tehnic brevetabil sau nu)[146].  In plus, pentru a fi protejat, secretul de fabrica trebuie sa aiba o anumita originalitate[147].  In Franta, Codul muncii incrimineaza in art. L.152-7 dezvaluirea sau tentativa oricarui membru al personalului unei intreprinderi, de a furniza secrete de fabrica unui tert.  In cazul in care nu sunt intrunite elementele infractiunii, fapta de a dezvalui aceste secrete este un fapt de concurenta neloiala.[148] 

Know-how-ul nu este un secret de fabrica, este un ansamblu de informatii, de cunostinte tehnice rezultand din experienta intreprinderii[149]. Intr-o alta definitie, mai elaborata, know-how-ul este definit ca o cunostinta tehnica transmisibila, care nu este insa accesibila publicului si ne este brevetata[150].  El constituie fructul muncii altuia si apropierea lui este neloiala (Cass.com. 8.01.1979, DS 1979, IR 248).  Sunt diverse procedee care permit detunarea know-how-ului unui concurent: preluarea salariatilor unui concurent; constituirea unei intreprinderi concurente de catre fostii salariati (T.com. Paris, 6.02.1989, DS 1992, Somm.313; Versailles, 19.01.1995, DS 1995, Somm. 259) sau spionajul comercial (Paris, 19.11.1976, DS 1977, IR 279) .  Alte mijloace folsite: contractul de de distributie si reprezentare comerciala, contractul de distributie exclusiva (Cass.com. 29.06.1993, DS 1995, Somm.211; Cass.com. 3.06.1986), contractele care se bazeaza pe comunicare savoir-faire (licenta, franciza).  In cazul contractului de franciza, beneficiarul este tinut de obligatia de confidentialitate pe perioada contractului.  In cazul in care isi incalca aceasta obligatie, el raspunde contractual iar tertul complice raspunde delictual (Amiens, 18.07.1974, DS 1976, 703).  La expirarea contarctului, daca beneficiarul nu este tinut de o clauza de ne-concurenta, el poate utiliza know-how primit cu conditia de a nu savarsi un fapt de concurenta neloiala (de ex., sub forma confuziei – Paris, 22.07.1992; Cass.com. 29.04.1997).[151]  Detinatorul know-how-ului se poate apara impotriva actelor de incalcare a acestora invocand incalcarea interdictiei de divulgare a secretelor de fabrica, invocarea furtului de informatii, prin actiunea in concurenta neloiala (impotriva concurentilor) sau prin actiunea in raspundere civila delictuala (contra persoanelor care nu ii sunt concurente)[152].  In cazul in care apeleaza la actiunea in concurenta neloiala, detinatorul know-how trebuie sa demonstreze fapta ilicita, prejudiciul si legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.  Fapta ilicita consta in incalcarea unei uzante comerciale, dar trebuie stabilit daca detinatorul nu trebuia sa ia anumite masuri de precautie (daca nu au fost luate, fapta nu mai este ilicita – Amiens, 18.07.1974, D. 1976. 703). Prejudiciul consta in pierderea unei situatii privilegiate, care confera detinatorului exclusivitatea asupra cunostintei respective[153].  Astfel, un agent economic care, cu ocazia unor negocieri cu un potential detinator de brevet, a folosit in interes propriu si fara a fi autorizat anumite indicatii tehnice dezvaluite de acesta din urma, trebuie sa fie considerat ca savarsind o fapta de concurenta neloiala[154].  La fel, agentul economic care comanda unui sub-furnizor fabricarea unor piese, conform planurilor transmise de un alt partener contractual (instanta considerand ca exista o fapta delictuala disitncta de raspunderea contractuala – Rouen, 13.01.1981, D. 1982 IR 233).  La fel, un salariat care foloseste know-how dobandit de la angajatorul sau, in interes propriu sau il dezvaluie unui nou angajator (Cass.com. 24.11.1970, D. 1971, Somm.58); insa salariatul nu savarseste o fapta ilicita daca nu foloseste in mod abuziv asemenea cunostinte, lucru greu de distins in practica.  S-a decis chiar, in Franta, ca un salariat are obligatia de a pune la dispozitia noului angajator, cunostintele sale tehnice si experienta dobandita anterior, primind pentru aceasta un salariu, dar fara a avea dreptul la o redeventa suplimentara[155].  In orice caz, nu ar putea fi folosita actiunea in imbogatire fara justa cauza atunci cand detinatorul de know-how nu beneficiaza de un drept privativ (cazul celui care este titularul uni know-how de notorietate publica), deoarece odata cazuta in domeniul public, tehnica poate fi folosita de oricine, deci imbogatirea este legitima[156].

 

                Cu privire la faptele care dezorganizeaza activitatea comerciala, in Franta intra in categoria faptelor de concurenta neloiala numai cele care nu sunt incriminate printr-un text de lege. Astfel, mascarea panourilor publicitare ale unui concurent, deturnarea comenzilor (Cass.civ.2e 23.01.1967), preluarea masiva a produselor unui concurent (Cass.com. 5.10.1976, DS 1977, IR 5), utilizarea fisierelor unei intreprinderi (Cass.com.28.01.1980), vanzarea unui software care permite duplicarea cu usurinta a software-ului elaborat de fabricant si facand ineficace dispozitivul anti-piraterie (Cass.com. 22.05.1991, DS 1991, IR 233)[157]  

                Nerespectarea unei reglementari poate fi un act de concurenta neloiala sub forma dezorganizarii deoarece confera celui care incalca reglementarea unui avantaj concurential.  Astfel, o persoana care afectueaza acte de comert fara a respecata formalitatile administrative si fiscale care incumba comerciantilor din categoria sa, este favorizat in raport cu concurentii sai (Cass.com. 16.05.1984; T.com.Aubenas, Petites Affiches, 5.12.1994)[158]

 

IV           ACAPARAREA AGRESIVA A CLIENTELEI

- alt conglomerat de fapte prin care se depasesc limitele normale ale raportului juridic de concurenta.  De data aceasta, “atacul” nu se mai desfasoara direct impotriva concurentului lezat, ci impotriva clientelei acestuia (tinta directa este clientela.  La celelalte categorii de fapte de concurenta neloiala, clientela era tinta indirecta).   Multe din aceste fapte sunt considerate ca agresiuni si impotriva consumatorilor, fiind sanctionate ca atare (definitie a practicilor comerciale abuzive in art.2 din interdictie generala in art. O.G. 21/1992, modificat prin O.G. 58/2000; interdictie a lor in art.9, aceeasi lege- v. si art.46 lit.a pentru amenda).

                Modalitatile cel mai des intalnite de acaparare agresiva a clientelei:

- publicitatea mincinoasa (vz. art. 4 lit.f din L 11/ 1991) – are drept scop inducerea in eroare a publicului pentru a crea o situatie de favoare a ag.ec. agresor in detrimentul celui lezat.  In cazul publicitatii mincinoase asistam la interferenta dintre dreptul concurentei si protectia consumatorilor, deoarece consumatorii se bucura de mijloace speciale de protectia impotriva publicitatii mincinoase.  Ceea ce inseamna insa ca ag.ec. agresor poate fi sanctionat atat pt. incalcarea dreptului concurentei, cat si pentru incalcarea protectiei consumatorilor (dpdv al dreptului consumatorilor, a se vedea art.24 din O.G. 21/1992, modificat prin O.G. 58/2000). 

- contracte ilicite (vz. L 11/ 1991 art. 4 lit. d – vanzarea “bulgare de zapada”- si lit. e –vanzarea cu premiu).  La vanzarea “bulgare de zapada”, ceea ce nu este permis este conditionarea vanzarii de aducerea unor noi clienti de catre cumparator, dar o vanzare cu prima (cu reducere de pret) si fara alte conditionari este perfect permisa, cel putin in sistemul nostru de drept (in Franta, soldarea marfurilor este permisa numai daca marfurile au fost oferite cu pretul initial cel putin o perioada de timp prescrisa de lege, de regula o luna). La vanzarea cu premiu, ceea ce nu se permite este inducerea in mintea cumparatorului a ideei de castig prin hazard cu conditia sa cumpare in prealabil produsul respectiv, cu alte cuvinte cumpararea produsului reprezinta “biletul de intrare” la loterie (daca insa cumparatorul participa la o loterie sau un concurs unde se acorda premii in produse sau servicii, nu mai avem vanzare cu premiu deoarece concurentul nu este “fortat” sa cumpere produsul in prealabil, ci produsul reprezinta chiar castigul sau). 

Vanzarea bulgare de zapada

Vanzarea “bulgare de zapada” consta in a propune unui cumparator sa o reducere a pretului pentru produsul cumparat daca el aduce alti clienti care accepta sa cumpere produsul la acelasi pret, cu posibiliatea de a beneficia de aceeasi reducere de pret daca aduc alti clienti s.a.m.d. Principala critica adusa acestei vanzari este caracterul ei inselator.  De ex., daca unui cumparator i se cere da aduca 10 noi cumparatori pentru a beneficia de reducerea de pret, la nivelul al 10-lea aceasta 10 miliarde de persoane.  Inainte chiar de a exista un text specific care sa interzica aceasta practica, jurisprudenta franceza l-a condamnat ca infractiune de escrocherie[159].  In momentul de fata, vanzarea bulgare de zapada este interzisa in baza art. L 122-6 din Codul consumatorului.

                In cazul in care vanzarea bulgare de zapada priveste vanzarea de marfuri, trei elemente trebuie intrunite: (i) trebuie sa existe o oferta de marfuri catre public, propusa in cadrul unui contract de vanzare; (ii) trebuie sa existe speranta pentru cumparator de a obtine o reducere de pret sau chiar un produs gratuit; (iii) pentru a obtine reducerea de pret, cumparatorula are obligatia de a aduce noi cumparatori, care cumpara produsul la acelasi pret sau care pot beneficia de un pret redus daca aduc la randul lor alti clienti[160].   In cazul in care vanzarea bulgare de zapada priveste prestarea de servicii, legea franceza sanctioneaza constituirea de lanturi in care prestatia consta in recrutarea de candidati, facandu-i sa spere ca vor obtine un castig financiar in proportie geometrica, in functie de numarul de clienti pe care ii vor aduce si care la randul lor vor aduce alti clienti (fara a exista  conditia ca mai intai sa cumpere ei produsele respective, caz in care am fi in prezenta unei vanzari piramidale).  Cu alte cuvinte, castigul lor financiar (remuneratia lor) este proportional cu cifra de afaceri realizata de persoanele racolate si aflate in “subordinea” sa.  Este greu de trasat in acest caz o linie de demarcatie intre vanzarea bulgare de zapada si vanzarea piramidala[161].  Pe langa sanctiuni penale, legea franceza prevede si sanctiuni civile, constand in obligatia vanzatorului de a rambursa clientii care nu au putut fi satisfacuti, datorita anularii contractului, dar nu pot cumpara marfa de la cumparator, deoarece nulitatea functioneaza numai in avantajul consumatorului[162].

Vanzarea “buy back”

Este o forma de vanzare la francezi care consta in obligatia vanzatorului de a rascumpara bunul la pretul de cumparare intr-un anumit termen.  Vanzarea poate fi analizata ca o vanzare sub conditie rezolutorie, deoarece cel care declanseaza operatiunea de rascumparare este consumatorul, remitand bunul.  El insa poate sa nu faca acest lucru, ceea ce inseamna ca exista un element aleatoriu al rascumpararii[163]  [mai corect ar fi termen rezolutoriu, daca vanzatorul are obligatia si nu numai simpla optiune de  a rascumpara bunul].   Jursiprudenta franceza a condamant aceasta practica drept publicitate inselatoare.  Conform unor autori, o asemenea practica ar fi permisa numai daca oferta vanzatorului este clara si nu contine elemente de natura a induce in eroare consumatorul iar consumatorul primeste la returnarea produsului, un produs nou din care se scade pretul produsului vechi[164]. 

Vanzarea legata (jumelata)

In Franta, vanzarea legata este interzisa si angajeaza raspunderea autorului atat fata de consumatori (art.30 din Ordonanta din1 .12.1986), cat si fata de concurenti (art. 36.3 din Ordonanta din 1.12.1986).  Prin aceasta forma de vanzare, vanzatorul grupeaza in acelasi lot mai multe produse diverse si conditioneaza vanzarea unuia de achizitionarea altui produs, sau vinde un produs la un pret redus cu conditia ca cumparatorul sa cumpere si un serviciu sau un alt produs.  Datorita reducerii pretului, cumparatorul este tentat sa cumpere tot ansamblul, desi la inceput era interesat numai de unul din elemente.  In  ceea ce priveste natura acestei operatiuni, ea acopera nu numai promovarea vanzarilor unui produs, legandu-l de altul mai atractiv pentru consumator, dar si orice operatiune economica care leaga doua operatiuni cu titlu oneros[165].  De exe., jurisprudenta franceza a condamnat practica unei societati mutuale de asigurari, care a obligat membrii sai care au subscris o polita de asigurare “pentru caz de boala si interventii chirurgicale”, sa subscrie si o polita “accident si incendiu” pentru a putea sa beneficieze de polita pentru caz de boala[166].  Dupa cum am aratat deja, in Franta acest tip de vanzare este interzisa si in relatiile dintre agenti economici.  

                Pentru a fi aplicat interdictia, trebuie intrunite anumite conditii privind constituirea lotului de produse/ sevicii si privind pretul. 

                In ceea ce priveste lotul de produse/ servicii, exista mai multe situatii.  Una din ele priveste conditionarea vanzarii unor produse sau servicii de achizitionarea altora (de exemplu, o societate de bai termale conditioneaza admiterea unui client de acceptarea de catre acesta a prestatiilor medicale ale clinicii aferente)[167].  O alta situatie priveste vanzarea aceluiasi produs, dar in cantitati impuse (in mod normal, cumparatorul ar trebui sa fie capabil sa achizitioneze un produs in mod individual).  Dupa unele ezitari, jurisprudenta si practica administrativa franceza au decis ca mai multe produse grupate impreuna constituie un singur produs si nu un lot, daca acest lucru este in acord cu practicile stabilite in interesul consumatorilor (de ex., consumatorii doresc sa cumpere mai multe sticle de bere in aceeasi cutie, pentru a beneficia de pretul mai scazut pe sticla).  In fond, o asemenea solutie da expresie libertatii comertului, deoarece fiecare vanzator va grupa mai mjlte sau mai putine produse intr-o singura unitate, in functie de cererea si oferta pe piata[168].  In ceea ce priveste interesul consumatorilor, el se apreciza in functie de standardul clientului obisnuit al vanzatorului, care doreste sa cumpere la pret redus mai multe produse[169].  In fine, o a treia situatie priveste vanzarea unui produs/ serviciu legata de achizitionarea altui produs/ serviciu.  Cel mai adesea, produsele/ serviciile se prezinta sub forma unui lot cu pret unic.  Operatiunea este interzisa atunci cand consumatorul nu are libertatea de a cumpara in mod separat produsul care il intereseaza.  Totusi, operatiunea este permisa daca daca exista complementaritate intre diferitele produse/ servicii si ele contribuie impreuna la realizarea aceleiasi functii (de ex., lenjerie de pat, serviciu de masa, mobila de sufragerie, o revista si suplimentul ei, etc.)[170]

                In ceea ce priveste conditiile de pret, trebuie ca pretul fiecarui produs care constituie lotul sa apara in mod clar pe ambalaj, alaturi de pretul care constituie lotul (aceasta cerinta exista in dreptul francez deoarece legea obliga in mod expres la indicarea pretului pe lot si pe produs).  Este suficient sa existe numai pretul pe lot si nu si pe produs, atunci cand produsele sunt identice.  Aceasta cerinta se justifica prin posibilitatea acordata consumatorului de a alege in cunostinta de cauza.  Nu este obligatoriu insa ca pretul pe lot sa fie mai mic decat suma preturilor pe produs, pentru a avea vanzare jumelata.  Daca insa pretul pe lot este mai mic decat suma adunata a preturilor, putem fi in prezenta unei vanzari in pierdere[171].

                In Franta, in cazul in care vanzarea legata se adreseaza consumatorilor, sanctiunile sutn penale si civile, in timp ce atunci cand se adreseaza numai agentilor economici, sanctiunea este numai civila (actiunea in concurenta neloiala).  Este posibil, in cazul in care vanzarea legata induce in eroare consumatorul, sa fie sanctionata ca publicitate mincinoasa[172].

 

Vanzarea cu prima (ventes avec primes)

                Printre tehnicile de promovare destinate a ameliora vanzarile detailistului, vanzarea cu prima este printre cele mai vechi.  Daca intial prima consta in mai multe produse pentru acelasi pret, pe masura accentuarii concurentei ea a imbracat si alte forme: servicii suplimentare, produse diferite, reducerea pretului in cazul unei cumparari suplimentare, etc.[173]  In Franta, aceasta vanzare este reglementata prin ordonanta din 1.12.1 986 (art.29).  Explicatia reglementarii acestui tip de vanzare se poate justifica prin trei considerente:

- vanzarea cu prima are un caracter inselator.  Vanzatorul atrage consumatorul prin oferirea unui cadou, desi consumatorul va plati cadoul, sub o forma sau alta (argumentul cel mai puternic);

- aspectul inflationist.  Pretul produsului principal creste cu pretul cadoului (???);

- aspectul concurential.  Nu toti comerciantii au resursele necesare pentru a investi in acest tip de promovare[174] (argument stupid: inseamna ca ar trebui interzisa si reclama la TV, deoarece nu toti agentii economici si-o pot permite)

Conditiile de existenta ale acestui tip de vanzare

1. a) Nu exista nici o limitare in ceea ce priveste persoanele care pot acorda prima, in Franta. De aceea, s-a considerat ca reglementarea vanzarii cu prima se aplica si agricultorilor, profesiunilor liberale[175].

                Beneficiarul vanzarii cu prima poate fi numai consumatorul. Aceasta deoarece prima are un caracter inselator, consumatorul fiind atras de prima acorda mai putina atentie elementelor care sunt determinante pentru alegerea unui produs sau serviciu.  Prin urmare, vanzarea cu prima este licita daca beneficiarul este un revanzator, exceptand cazul in care incalca alte reguli ale concurentei loiale/ licite[176].  Vanzarea cu prima este licita si atunci cand ea are loc intre doi agenti economici, insa cu scopul de a permite revanzatorului sa ofere consumatorului un pret mai bun (in Franta, pe motiv ca textul penal trebuie interpretat restrictiv).  In schimb, in cazul in care cumparatorul este un o persoana fizica (si juridica?) care in activitatea sa este considerat un agent economic (de ex., un avocat, comerciant persoana fizica), dar in alte activitati este un consumator, vanzarea cu prima catre acesta ar trebui sa atraga aplicarea legislatiei specifice[177] (Cass.com., 10.05.1994, Cass.1er civ. 24.01.1995).

1. b) Conform unor autori francezi, legea sanctioneaza atat vanzarea cu prima directa, cat si oferirea unei prime chiar daca vanzarea sau prestarea serviciului nu s-a realizat inca. Trebuie sa intelegem ca poate exista o vanzare cu prima directa care sa nu fie precedata de o publicitate care sa o anunte? Acesti autori raspund afirmativ, considerand ca nu ar putea fi incriminata oferirea unui cadou (unui avantaj suplimentar) in timpul unor negocieri, fara a exista o vanzare cu prima (cred ca este buna solutia, deoarece in acest caz pretul se reduce si nu include costul cadoului).  Ceea ce inseamna ca, pentru a se aplica, legea trebuie sa se refere la o oferta publicitara (pozitie care nu a fost confirmata de instante sau de administratie)[178].   Ceea ce s-a decis de catre instantele franceze este ca interdictia exista, chiar daca oferta de prima este rezervata numai unei anumite categorii de consumatori (de ex., primii o suta de cumparatori ai unei baterii de bucatarie primesc un ceas).[179]    
2. c) Trebuie sa existe o operatiune suport (un contract de vanzare de produse sau servicii, ori o oferta de vanzare de produse/ servicii). In Franta, abordare este diferita deoarece legea lor face referire la vanzare de produse sau prestare de servicii (cred ca si la noi legea se refera de fapt la prestarea de servicii, dat fiind ca nu este consacrat termenul de “vanzare de servicii”, in schimb prestarea oricarui serviciu presupune o plata contra dobandirii de catre beneficiar a satisfacerii unei trebuinte, ceea –intr-un sens material, economic cel putin- este similar operatiunii vanzarii.  Dilema este insa aceeasi si in Romania: cat de larga este sfera serviciilor?   In Franta, s-a spus ca prestarile de servicii includ orice serviciu care este prestat in baza unui contract sinalagmatic cu titlu oneros (indiferent ca este vorba de un contract numit sau nenumit), mai putin acele servicii excluse expres de lege (de ex., serviciile bancare)[180].
3. d) Trebuie sa existe o legatura juridica intre operatiunea suport si prima. Astfel, acordarea unui cadou fara a avea legatura cu o operatiune comerciala , nu constituie vanzare cu prima.  Un producator care ofera un cadou clientilor sai (consumatori) propunandu-le sa comande produsele sale, nu reprezinta o vanzare cu prima- in fond, unii clienti pot sa comande iar altii nu, pastrand  cadoul[181].  Din aceeasi perspectiva se pune problema aprecierii practicii unui supermagazin care ofera transport gratuit   clientilor sai, pentru a-i aduce la magazin, fara ca acesti clienti sa aiba nici o obligatie de a cumpara.  Desi o instanta franceza de apel a considerat ca exista o vanzare cu prima, Curtea de casatie a decis ca este vorba de o liberalitate si de o vanzare cu prima, aratand ca “beneficiarul transportului nu are obligatia de a cumpara si in conescinta nu exista nici o legatura intre prestarea transportului si vanzarea sau o prestatie oarecare cu titlu oneros”[182].  

                Insa, acordarea unui cadou de catre o prima societate cu scopul ca consumatorul sa incheie un contract oneros cu a doua societatea, reprezinta o vanzare cu prima realizata de a doua societate. Astfel, o societate care vindea mobila oferea unor clienti “preselectionati”, acordandu-le bilete de avion, fara a creea insa nici o legatura intre vanzarea mobilei si biletele de avion.  Totusi, acordarea acestor biletela date fixe presupunea cumpararea unui sejur, organizat de agentia de turism emitenta a biletului de avion.  Instanta franceza a decis ca in acest caz este vorba de o vanzare cu prima realizata de agentia de turism, societatea vanzatoare de mobila avand rolul de a incita consumatorul sa cumpere biletul de avion de la agentia de turism[183]. 

1. e) Trebuie sa existe o legatura intre aceleasi persoane, respectiv persoanele care incheie operatiunea suport trebuie sa fie aceleasi cu persoanele care acorda, respectiv primesc prima. Intrebarea care se pune in doctrina franceza este daca prima poata fi acordata altei persoane decat cea care achizitioneaza bunul/ beneficiaza de serviciu.  In raport cu reglementarea recenta a vanzarii cu prima (art. 29 din ordonanta din 1.12.1986), s-a afirmat ca o asemenea operatiune (cand prima este acordata altei persoane) este valabila, daca beneficiarul primei este o persoana care introduce agentului economic consumatorul cu care acesta va incheia contractul.  Aceasta deoarece prima acordata beneficiarului nu este cu titlu gratuit (cum cer legea franceza si cea romana pentru ca operatiunea sa fie ilicita), ci reprezinta o remuneratie a beneficiarului pentru serviciul facut prin introducerea clientului.  Notiunea de prima trebuie analizata in contextul unui singur contract, care leaga agentul economic de consumatorul-cumparator, in timp ce operatiunile care stimuleaza vanzarile facute de agenti comerciali (intermediari) presupun doua contracte, unul incheiat intre vanzator si agentii comerciali si altul incheiat intre vanzator si consumator[184].   Astfel, o instanta franceza a considerat (este drept, pe baza unui  text de lege anterior Ordonantei din 1986) ca practica unei societati comerciale de a acorda obiecte (cadouri) revanzatorilor ei in functie de numarul de puncte obtinute de acestia in urma vanzarii anumitor produse, constituie remunerarea unui serviciu special prestat de beneficiari si care consta in promovarea acestor produse. Chiar daca valoarea cadoului se regaseste in final in pretul platit de consumator, conditia aparentei gratuitatii se apreciaza in functie de consumatorul care cumpara produsul principal si nu in functie de persoana unui tert fata de acest raport juridic[185]. 

                Din contra, daca atribuirea primei se face cu titlu gratuit unei terte persoane (de ex., anuntul publicitar ar suna astfel: “cumparati de la noi si vom face un cadou unei persoane, la alegerea dvs.”), vanzarea este cu prima.

Exista si opinii in doctrina franceza, care sustin ca si in cazul in care acordarea primei unui tert se face cu titlu gratuit, nu suntem in prezenta unei vanzari cu prima deoarece aceasta presupune acordarea unor produse sau servicii cu titlu gratuit numai persoanei care dobandeste produsul principal (care incheie contractul principal cu agentul economic ce ofera prima), acordarea primei fiind asociata unui contract cu titlu oneros[186].

1. f) Trebuie sa existe o prima. Prima reprezinta elementul de atractie si se bucura de o reglementare speciala in Franta (art. 23, 24 si 25 din decretul din 29 decembrie 1986).  Exista trei categorii de prime: prima in marfuri, prima in prestari de servicii si prima in bani (espece).

f.1)         Prima in marfuri

f.1.1)      O varianta a ei este prima in marfuri identice cu produsul principal.  In legea franceza ca si in cea romana, vanzarea nu este ilicita daca prima consta in produse identice cu produsul principal.  Ratiunea pentru care aceasta forma de prima este permisa rezida in aceea ca, in acest mod, se ajunge la o reducere efectiva a pretului de vanzare, fara a mai exista elementul de atractie dat de un cadou diferit[187]. Exista insa anumite interdictii si in acest caz: (1) prin acordarea unei asemenea prime, sa nu se ajunga la o vanzare in pierdere, determinata conform legii; (2) prin acordarea unei asemenea prime sa nu fie indus in eroare consumatorul.  Daca in timpul promotiei, agentul economic majoreaza pretul produsului principal, dispare avantajul cadoului si atunci consumatorul este indus in eroare[188] [este putin ciudat.  Daca prima consta intr-un produs identic, atunci consumatorul primeste un produs gratuit de o valoare mai mare.  Dpdv economic, totusi consumatorul nu se afla intr-o situatie mai buna, deoarece a platit mai mult decat se astepta   produsul principal]. In ceea ce priveste aprecierea caracterului identic al primei, instantele franceze il apreciaza intr-un sens strict.  De ex., acordarea drept cadou a unui televizor cu diagonala de 36 cm daca se cumpara unul cu diagonala mai mare, nu este considerata prima intr-o marfa identica, deoarece identitatea presupune nu numai aceeasi natura si gen, dar si aceleasi caracteristici tehnice. La fel, nu a fost considerat produs identic o lanseta de pescuit de 500  franci drept prima pentru cumpararea de articole de pescuit; o bucatarie integrata drept prima pentru cumpararea unei vile; acordarea drept prima a unei somiere (sommier) pentru cumpararea unui “matelas”[189].           

                In schimb, o alta instanta, intr-un caz izolat, a considerat ca prima constand intr-o fusta sau pantalon este o marfa identica cu bluza (“blouson”), pe motiv ca desi cele doua produse nu sunt identice, ele sunt complementare, deoarece ele constituie un ansamblu armonios si au aceeasi natura [in sensul ca indeplinesc aceeasi functie].  Aceasta abordare a fost insa criticata pe motiv de extindere abuziva a notiunii de “identic”[190].              

 

f.1.2)      O alta varianta a primei in marfuri exista atunci cand produsul principal este diferit de produsul-premiu.  In Franta, o asemenea prima este permisa daca anumite conditii prevazute strict de lege, cu privire la valoare sau la marcaj[191] [noi nu avem o asemenea reglementare si nu cred ca ar putea fi adoptata, fara a se adauga la lege].

                In Franta, ca si in Romania, este permisa acordarea unei prime care consta in produse diferite, numai daca produsele respective se incadreaza in exceptiile prevazute de lege.  Astfel, nu sunt considerate prime:

(i)            ambalajul produsului principal.  Este vorba insa de amabalajul obisnuit care insoteste produsele respective (de ex., dulceata si borcanul, acesta din urma avand o forma care ii permite sa fie convertit in pahar de baut).  Caracterul obisnuit al ambalajului se apreciaza in functie de ceea ce utilizeaza in mod obisnuit concurenta, de progresul tehnic si inovatiile care apar pe piata.  Esential insa in analiza caracterului obisnuit sau neobisnuit este capacitatea sa de a indeplini functia de ambalaj, in mod strict[192].

(ii)           produsele complementare indispensabile [noi nu avem cuvantul “complementar” in textul legal].  In Franta, caracterul indispensabil se apreciaza exclusiv in functie de criterii tehnice.  Produsele/ serviciile respective asigura fie functionarea normala a produsului principal (baterii pentru jucarii, benzina pentru automobil, lucrari de racordare la reteaua electrica a unei case, etc.), fie compun in mod obisnuit produsul principal (robinet pentru instalatiile sanitare, etc.).  Caracterul indispensabil trebuie apreciat intr-un sens strict.  Astfel, pentru cumpararea unui casetofon este necesara o singura caseta, nu mai multe[193].    

                Jurisprudenta franceza a considerat ca nu sunt indispensabile (chiar daca sunt complementare) saltelele si somierele (somiera fiind prima, cand de obicei somiera este produsul principal care este insotit de o saltea), aratandu-se ca un consumator obisnuit nu considera necesar sa cumpere intotdeauna o saltea impreuna cu o somiera.  Mai mult, tinand cont de diversitatea constructiva si decorativa a somierelor, este de neacceptat obligarea consumatorului de a primi o somiera care nu ii este de folos sau nu ii place[194].

                De asemenea, nu au fost considerate indispensabile bucatariile incorporate in vile, chiar daca ele au calitatea de imobil prin destinatie, ele avand un caracter accesoriu iar consumatorului nu ar trebui sa-i fie limitata libertatea de a alege bucataria care ii convine [ma intreb daca solutia este aceeasi in cazul in care bucataria nu este prezentata ca o prima].  La fel, nu sunt indispensabile aparatele de uz menajer (hote, frigidere, placa de incalzit, etc.) in legatura cu mobila de bucatarie- produsul principal-, chiar daca cele doua produse sunt in mod natural complementare[195]. 

(iii)          esantioanele. Ele trebuie acordate insa numai in cantitatile minime necesare utilizarii si sa fie inscriptionate cu mentiunea (vezi art. 57 lit.c) legea romana).  In Franta, exista si alte conditii: nu pot depasi o valoare maxima si trebuie sa indeplineasca anumite conditii de marcare.  Nu se cere insa sa fie realizate de cel care produce si produsul principal[196].  

 

f.2)         Prima in servicii

f.2.1)      Prima in servicii identice.  Conditia “identic” se apreciaza la fel de strict ca in cazul primei in marfuri.  In schimb, nu mai exista limitarea legata de vanzare in pierdere (dar este valabil in Franta, unde vanzarea in pierdere nu este sanctionata cand este vorba de servicii)[197].         

 

f.2.2)      Prima in servicii diferite.  In Franta (dar nu la noi), o conditie priveste limita maxima a pretului serviciului care constituie prima, stabilita prin lege.  Alte conditii (pentru ca prima sa fie licita) se intalnesc si in legea noastra, si anume:

(i)            Serviciile sunt indispensabile prestarii serviciului principal.  Ca si la marfuri, caracterul “indispensabil” este interpretat in mod strict. 

(ii)           Servicii post-vanzare.  In primul rand, intra in categoria acestor servicii cele datorate in perioada de garantie legala sau de garantie contractuala.  Prelungirea duratei de garantiei si implicit posibilitatea de a primi servicii gratuite pe o perioada mai lunga, nu transforma vanzarea intr-o vanzare cu prima[198].

                In al doilea rand, in categoria de servicii postvanzare intra toate serviciile care pot fi oferite de vanzator dupa vanzarea marfii/ prestarea serviciului principal.  In legatura cu aceasta categorie s-au nascut unele dispute in Franta.  Astfel, instantele au considerat ca este un serviciu postvanzare imprumutarea de catre vanzator a unui vehicul cumparatorului, pentru ca acesta din urma sa isi asigure livrarea materialului (contractul de vanzare prevazand ca livrarea este in sarcina cumparatorului).  In schimb, un organ al administratiei (Directia de Concurenta si Comert) a considerat in sens contrar, rationand ca este o vorba de o facilitate facuta consumatorului de catre vanzator, dat fiind ca obligatia de livrare era in sarcina cumparatorului[199]. Livrarea marfurilor la domiciliul clientului (cand livrarea este obligatia vanzatorului) este considerata un serviciu post-vanzare, in timp ce asigurarea produselor impotriva distrugerii sau pierderii nu apare ca un serviciu post-vanzare[200].

(iii)          Facilitati de stationare, indiferent ca este vorba de un parking gratuit sau cu plata.

(iv)          Prestatii fara valoare comerciala (de ex., controlul presiunii pneurilor sau spalarea parbrizului, in timp ce se face plinul de benzina).  Noi nu avem aceasta exceptie in lege, dar s-ar incadra la alte exceptii?

 

f.3)         Prima in bani

                Nici la noi, nici la francezi nu este prevazuta expres dar in Franta se considera ca ea este permisa prin interpretarea per a contrario a precizarii primei numai cu privire la produse/ servicii[201].  De principiu, o asemenea prima insemnand o reducere efectiva a pretului, ea este intotdeauna permisa.  Trebuie doar ca in acest fel sa nu se ajunga la o vanzare in pierdere.  Poate fi asimilata unei prime in bani si obligatia asumata de vanzator de a prelua produsele uzate sau depasite (avand in vedere costurile cu depozitarea sau predarea unui centru de deseuri a acestor produse), insa consumatorului trebuie sa-i fie precizat cu claritate acest lucru, pentru a nu fi vorba de o publicitate mincinoasa. 

                Reducerea pretului poate avea loc cu privire la produsul/ serviciul principal, sau cu privire la alt produs/ serviciu.  In primul caz, reducerea poate avea loc imediat (si poate sa fie mentionata atat pe produs, cat si prin publicitate), sau la un termen ulterior.  In aceasta ultima situatie, pentru a fideliza clientul in legatura cu un anumit produs/ serviciu, vanzatorul ii acorda consumatorului un bon de reducere care poate fi insa folosit numai la a n-a achizitie/ prestare a unui produs/ serviciu identic.  Si o asemenea prima este considerata valabila[202].

                In ceea ce priveste reducerea pretului unui alt produs/ serviciu, ea permite vanzatorului sa promoveze produse noi si incita consumatorul sa le cumpere, datorita pretului lor redus in urma cumpararii primului produs.  Daca produsul este comercializat de catre promotor, trebuie facuta distinctia dupa cum acesta este un producator sau distribuitor.  In ambele cazuri, prima este posibila, insa produsul asupra caruia poarta reducerea trebuie sa fie produs/ distribuit tot de promotor.  In orice caz, trebuie respectate conditiile privind vanzarea legata.  Nu are importanta ca produsul-prima este concurent cu cel cumparat.  S-a acceptat sistemul chiar si cand promotorul era asociat in operatiunea de prima cu un producator concurent[203].  Este acceptabil ca prima sa constea in reducerea pretului la produse care nu sunt desemnate expres, dar care sunt comercializate de catre promotor (de ex., bonuri de cumparare cu reducere, valabile pentru achizitiile facute in celelalte raioane ale magazinului) sau in carti de fidelitate (care dau dreptul la reduceri la cumpararile ulterioare).  Intrebarea care s-a ridicat este daca aceste bonuri de reducere / carti de fidelitate reprezinta prima in bani sau prima in natura (in ultimul caz, pentru a fi valabila trebuie ca sa fie identica cu produsul principal, ceea ce prin ipoteza nu este cazul)[204].   

                Daca produsul la care se aplica reducerea (altul decat produsul cumparat) nu este comercializat de promotor, operatiunea este discutabila.  Daca, de ex., este vorba de reducerea pretului biletului de cinema, oferita de un supermagazin, administratia franceza considera ca oferta este ilicita, mai putin in cazul in care consumatorul are optiunea de a primi o plata in bani, echivalenta avantajului propus[205].  

 

In ceea ce priveste sanctiunile civile pentru incalcarea interdicitiilor privind vanzarea cu prima, se poate introduce actiunea in raspundere civila delictuala de catre consumatori sau de catre agenti economici[206].

 

Promovarea vanzarilor prin joc

 

Promovarea produselor prin intermediul vanzarilor autorizate

                In dreptul francez, vanzarile autorizate sunt vanzarea in afara spatiilor comerciale obisnuite ale agentului economic (“deballage”), vanzarea de lichidare si vanzarea de soldare. 

Conditii comune de validitate pentru cele trei forme de vanzari

1. a) conditii de forma

                In Franta, este necesara obtinerea in prealabil a unei autorizatii de vanzare de la autoritatile locale, pe baza unor documente care justifica necesitatea acestui tip de vanzare si incadrarea lui in conditiile legale[207].  La noi, este suficienta o notificare a organelor locale ale administratiei publice.  In perioada in care se desfasoara respectivul tip de vanzare, agentul economic nu are voie de a isi reface stocul de produse anuntat ca fiind disponibil pentru acea vanzare, in caz contrar fiind incalcate conditiile de validitate ale vanzarii[208].

1. b) conditii de fond

                Marfa vanduta trebuie sa fie noua (este o cerinta expresa a legii franceze, respectiv art.2 din legea din 25 iunie 1841).  Conform jurisprudentei franceze, o marfa noua este o marfa care nu a intrat inca in posesia consumatorului, prin orice fel de act cu titlu oneros sau gratuit. Astfel, chiar bunuri care sunt depasite, demodate sau partial distruse (cum ar fi mobilierul partial distrus in urma unui incendiu) pot face obiectul unei vanzari de soldare[209].

                In Franta, nu este necesar ca vanzarea sa fie prezentata ca de soldare sau lichidare pentru a se putea desfasura in mod valabil.  Insa, daca ea este prezentata publicului sub o denumire care nu are caracteristicile acelui tip de vanzare, ea poate fi sanctionata ca publicitate mincinoasa[210].  

                In Franta, pretul in sine nu este un element definitoriu pentru vanzarile autorizate[211].  Insa, el trebuie sa respecte prevederile legale privind pretul, adica: (1) afisarea pretului; (2) publicitatea lui (reducerea de pret  trebuie anuntata prin raportare la un pret de referinta, care nu poate fi mai mic decat cel mai mic pret practicat efectiv de anuntator in acelasi magazin, pentru un articol sau prestatie similara.  Publicitatea pretului nu este permisa asupra unor articole care nu sunt in stocul disponibil pentru vanzarea respectiva)[212]; (3) in cazul preturilor pentru soldari si lichidari, pretul fixat trebuie sa fie inferior pretului practicat pentru aceleasi produse in cursul ultimelor trei luni.  Chiar daca nu este un element definitoriu pentru calificarea vanzarilor autorizate, jurisprudenta franceza cere in mod constant ca pretul anuntat sa fie inferior celui practicat in mod uzual, altminteri anuntul privind vanzare de soldare sau lichidare risca sa fie calificat drept publicitate mincinoasa (deoarece consumatorul se asteapta sa obtina un avantaj din acest tip de vanzare)[213].  Pretul vanzarii autorizate, ca pret de revanzare,  poate fi chiar inferior pretului de cumparare, fara a fi ilicit, daca se incadreaza in situatiile de exceptie prevazute de lege pentru revanzarea in pierdere[214].   Curtea de apel din Toulouse a condamnat un comerciant pentru revanzare in pierdere, constatand ca acesta, sub anuntul “solduri exceptionale – 50% privind jucariile”, a vandut jucarii la un pret in pierdere.  Comerciantul nu a putut demonstra insa ca vanzarea practicata era o soldare si deci nu putea justifica o revanzare in pierdere, instanta constatand ca, si in ipoteza in care jucariile ar fi calificate ca marfuri sezoniere, ele au punctul maxim de vanzare in perioada de sfarsit de an, 3 zile inainte de Craciun si 9 zile inainte 1 ianuarie, iar magazinul respectiv era deschis si duminica in acea perioada, tocmai datorita vanzarilor numeroase[215]. 

                In ceea ce priveste vinovatia ceruta pentru existenta infractiunii, in prezent jurisprudenta franceza cere demonstrarea intentiei frauduloase a autorului, insa intentia este dedusa din lipsa autorizatiei administrative pentru vanzarea respectiva[216].

Vanzarea de soldare

                Prin definitie, vanzarea de soldare are un caracter ocazional (in Franta).  Ea se deosebeste de soldarea sezoniera, care este organizata in mod regulat pentru a vinde accelerat la sfarsit de sezon, marfurile demodate sau capat de serie.  Legea noastra, din contra, prevede ca soldarea are drept scop reinnoirea sezoniera a marfurilor.  Caracterul ocazional inseamna “caracter neobisnuit” si presupune ca vanzatorul poate demonstra acest lucru, schimband unele semne exterioare ale marfii, ca pretul afisat, aranjarea produselor, prezentarea lor, in general efectuand o modificare a marfurilor in vederea soldarii lor, chiar daca soldarea are numai aparent un caracter ocazional[217].                  

                Soldarea presupune numai o vanzare, nu este necesara o revanzare a unei marfi cumparate anterior.  Prin urmare, fabricantul poate realiza o soldare in aceleasi conditii legale ca si un distribuitor[218]. Legea romana prevede insa expres ca vanzarea de soldare se face numai pentru marfuri dintr-o structura de vanzare cu amanuntul.

Operatiunea de soldare presupune o publicitate care o acompaniza sau o preceda.  Legea franceza cere ca mesajul publicitar trebuie sa contina termenul “soldare”.  Daca operatiunea priveste toate produsele aflate la un punct de vanzare, o singura mentiune “soldare” lizibila este suficienta[219].  Chiar daca termenul “soldare” lipseste din mesajul publicitar (agentul economic prezentand operatiunea ca o vanzare promotionala), operatiunea va fi calificata ca atare in functie de continutul ei, astfel incat lipsa autorizarilor administrative va atrage sanctiunile legale[220].  Astfel, o instanta franceza a condamnat un agent economic pentru desfasurarea, sub masca unei vanzari promotionale, a unei vanzari de soldare cu incalcarea conditiilor legale. Instanta a constatat ca vanzarea privea produse de imbracaminte de lux iar magazinul respectiv era situat intr-o zona comerciala unde era concentrat un asemenea tip de comert (ceea ce arata caracterul neobisnuit al operatiunii).  Anunturile privind vanzarea respectiva (in presa, prin afisaj) erau agresive iar vanzarea se desfasura in plin sezon pentru articolele de imbracaminte respective (sezonul toamna-iarna) (vanzarea promotionala ar fi trebuit sa se desfasoare inainte de inceperea sezonului respectiv), ceea ce era pagubitor pentru comertul localitatii[221].  Daca insa se foloseste termenul de soldare pentru a prezenta o operatiune comerciala care are alt caracter, atunci suntem in prezenta unei publicitati mincinoase[222].

                O alta conditie care trebuie indeplinita de vanzarea de soldare consta in miscarea accelerata a stocului.   Aceasta presupune existenta unui stoc de marfuri care trebuie lichidat si intentia agentului economic de a accelera miscarea acelui stoc.  Aceasta intentie poata reiesi din mesaje publicitare de genul “in limita stocului disponibil”, din modul de prezentare a magazinului, din perioada in care se desfasoara operatiunea[223].  Cat priveste stocul de marfuri, el trebuie sa ramana stabil pe perioada vanzarii, cea ce presupune indeplinirea a doua conditii:

- stocul trebuie determinat (agentul economic trebuie sa prezinte inventarul detaliat al marfurilor, precizand pretul lor si perioada necesara pentru a fi vandute in mod obisnuit).  Nu are relevanta marimea stocului, soldarea fiind permisa si cand pruveste numai o parte din stocul de marfuri existent intr-un magazin[224].

- stocul nu poate fi reinnoit. Aceasta interdictie se aplica chiar daca marfurile din alte magazine ale aceluiasi agent economic si chiar daca a fost obtinuta autorizatia de soldare si pentru aceste magazine.  Nu se poate califica o operatiune ca soldare atunci cand ea se deruleaza la inceputul sezonului, cu privire la modele a caror vanzare urmeaza sa se faca ulterior, atunci cand autorul prevede reaprovizionarea stocului si nu manifesta nici o graba in a se debarasa de marfurile a caror perioada de vanzare a trecut[225].  Astfel, societatea Ets Buchara a organizat prin intermediul publicitatii, o operatiune comerciala intitulata “7 zile traznet, toata Buchara la –20%”.  Din modul de desfasurare a operatiunii reiesea caracterul exceptional al vanzarii,  pe o perioada de o saptamana, vanzarea aplicandu-se la toate articolele din stoc, cu un rabat uniform de 20%.  Insa, nefiind demonstrata existenta unui stoc predeterminat si care sa nu fie reinnoibil, calificarea de vanzare de soldare facuta de instantele anterioare era eronata[226].

                Conditia ca stocul sa nu poata fi reinnoit permite a se distinge intre vanzarea de soldare si vanzarea promotionala.  Pentru vanzarea promotionala, nu exista conditia stabilitatii stocului si, conform legii franceze (hotararea 77-105 P), presupune in mod obligatoriu o reaprovizionare in cazul in care marfurile promovate lipsesc la un moment dat din stocul agentului.  In schimb, vanzarea de soldare inceteaza odata cu epuizarea stocului declarat[227].

Vanzarea de lichidare

                In primul rand, o asemenea forma de vanzare presupune indeplinirea unei publicitati.  Mesajul publicitar poate fi si sub forma de imprimate introduse in cutiile postale ale consumatorilor.

La fel, a fost considerat mesaj publicitar invitatia trimisa la 3000 de persoane pentru a participa la o lichidare (a fost considerata o forma de comunicare publica)[228]. Cat priveste continutul mesajului publicitar, nu este necesar ca termenul de “lichidare” sa fie inserat in mesajul publicitar, pentru ca vanzarea sa fie considerata de lichidare[229]. 

                O alta conditie, in Franta, este caracterul ocazional sau exceptional (aparent sau real) al vanzarii.  Caracterul exceptional este usor de demonstrat in cazul in care are loc inchiderea definitiva a unui magazin.  Conform legii franceze, nu este permis insa ca aceeasi autorizatie administrativa sa fie folosita pentru doua lichidari succesive, daca nu au trecut cel putin 2 ani de la terminarea primei lichidari, exceptand situatiile exceptionale, cand poate fi redus. noi nu avem aceasta conditie, neexistand cerinta autorizarii administrative. 

                O a treia conditie este ca prin vanzarea de lichidare, sa aiba loc o accelerare  a miscarii marfurilor.  Explicatiile de la vanzarea de soldare sunt aplicabile si aici.

                In fine, este necesara incetarea comertului sau modificarea unei intreprinderi comerciale.  Incetarea comertului (in sens larg) poate fi voluntara sau involuntara (in caz de faliment, rezilirea inchirierii fondului de comert, etc.).  Operatiunea de lichidare trebuie sa aiba loc inainte de radierea comerciantului din registrul comertului[230].   In ceea ce priveste modificarea structurii intreprinderii comerciale, aceasta poate avea fie un sens material (de ex., reamenajarea magazinului, ceea ce presupune inchiderea sa pe o perioada mai lunga si lichidarea stocului de marfa), fie un sens juridic (de ex., schimbarea controlului asupra intreprinderii, care poate presupune reformularea politicii comerciale si lichidarea vechiului stoc de marfuri)[231].  Intr-o speta franceza, un magazin de bijuterii si-a schimbat proprietarul.  Anterior, magazinul facea parte dintr-un grup numit “CODHOR”, acesta din urma avand anumite dificultati financiare in trecut care au atras procedura redresarii judiciare. Proprietarul magazinului a decis sa se ralieze unui alt grup, “Nouveaux Bijoutieres”.  Dar aceasta schimbare impunea lichidarea stocului precedent si constituirea unui stoc, corespunzator gamei “Nouveaux Bijuotiers”.   Instanta a considerat ca schimbarea relatiilor juridice poate fi asimilata cu o modificare a structurii intreprinderii, care ligitimeaza vanzarea de lichidare[232].   De asemenea, o modificare a modului de exploatare a unui raion (de ex., prin suprimarea lui sau schimbarea profilului) poate justifica o vanzare de lichidare[233].

 

Vanzarea in afara spatiilor comerciale obisnuite ale agentului economic (au deballage)

                Unii autori considera ca aceste vanzari sunt diferite de vanzarile la domiciliu (demarchage) , pentru ca nu s-ar putea concepe sa se aplice debalajului regulile privind perioada de reflectie si posibilitatea de renuntare la contract in perioada de reflectie[234].

                Pentru a exista in mod valabil un asemenea tip de vanzare, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

- sa existe o publicitate care precede sau acompaniaza vanzarea.  Spre deosebire de soldare sau lichidare, nu este necesar sa se faca referire la un pret de referinta[235];

- vanzarea trebuie sa aiba un caracter exceptional sau ocazional (real sau aparent). Acest caracter se apreciaza in functie de modul de achizitionare a marfurilor, de importanta stocului pus in vanzare, etc.[236];

- trebuie sa aiba loc intr-un amplasament care nu este cel destinat in mod obisnuit comertului acelui agent economic.  Agentul economic se instaleaza intr-un loc neobisnuit pentru a atrage consumatorul (de ex., vanzarea de masini de spalat intr-o cafenea dupa ce produsul a fost prezentat locuitorilor cartierului, vanzarea in detaliu a vinului pe peronul unei gari, etc.)[237].  Jurisprudenta franceza a considerat ca si vanzarea de catre un supermagazin in exteriorul acestuia, chiar daca este vorba de parking-ul sau, este tot o vanzare intr-un amplasament neuzual[238];

- marfurile trebuie sa fie “deballes” (de ex., direct din camion).

Vanzarea prin magazin sau prin depozit de fabrica (ventes d’usine)

                Si acest tip de vanzare este o forma de vanzare promotionala.  Ea atrage consumatorii deoarece aparent implica o reducere de pret, datoria lipsei costurilor de distributie[239].  Daca sunt indeplinite conditiile de existenta, in Franta aceasta vanzare trebuie autorizata in prealabil de organele administratiei locale (primar).  La noi este cu totul alt regim: vanzarea nici nu trebuie macar notificata, insa producatorul trebuie sa aiba autorizatie de comert cu amanuntul pentru magazin/ depozit.  In plus, producatorul este obligat sa vanda la un pret redus. 

                Conditii de existenta:

- vanzarea trebuie sa fie directa catre consumator, ceea ce exclude orice intermediar (nu se considera intermediar o sucursala a vanzatorului).  Vanzatorul trebuie sa fie un producator inscris in registrul comertului (si nu un artizan, legea franceza acordandu-le acestora din urma un regim special)[240].   Ce inseamna la noi “producator”?

- vanzarea trebuie sa fie de detail;

- nu are relevanta locul vanzarii;

- nu are relevanta publicitatea (daca vanzarea este sau nu acompaniata de publicitate)[241];

- vanzarea trebuie sa duca la accelerarea miscarii stocului de marfa [conditie care nu exista la noi], deci trebuie sa aiba caracter exceptional.

                Conform legii franceze, exista patru tipuri de vanzari “de uzina” care nu sunt supuse procedurii autorizarii administrative: vanzarea in magazinele producatorului [ceea ce ar fi echivalent legii romane].  Conditia este ca magazinul sa fie special amenajat pentru vanzare directa (ceea ce presupune si personal propriu de vanzare).  Daca magazinul nu este special amenajat, daca nu este deschis in mod regulat, daca nu creeaza aparenta unui comert traditional, el trebuie autorizat de primar pentru a putea functiona[242] [se mai aplica aceste conditii la noi, cand magazinul trebuie oricum autorizat?]; vanzarile prin corespondenta si cele la domiciliu; vanzarile rezervate personalului producatorului (locurile de vanzare nu trebuie, in acest caz, sa fie deschise in nici un fel publicului; vanzarile facute in contul producatorului de comercianti sau agenti de comert.   

 

- practici ilicite – de ex., racolajul de clienti (acostarea trecatorilor pe strada dar nu in scop de inmanare a unui mesaj publicitar, ci in scopul de a-l “trage” spre locul unde se vinde produsul si a-l determina sa-l cumpere; vizitarea clientilor acasa, daca persoana vizitata se opune la aceasta); expeditia fortata de marfuri (trimiterea de marfuri necomandate la clientii concurentului lezat, lista acestora fiind obtinuta prin frauda de la acesta).

Vanzarea fortata

O tehnica de promovare care consta in expedierea catre consumator a unui bun oarecare, cerandu-i acesta sa-l plateasca sau sa-l restituie.  In Franta, o asemenea practica este sanctionata penal si civil (printr-un text special de lege, precum si pe dreptul comun, dat fiind ca aceasta tehnica impune consumatorului-debitor sa execute o obligatia la care nu si-a data acordul)[243]. Vanzarea fortata are doua forme de manifestare: trimiterea fortata si plata fortata.

                Pentru a exista trimiterea fortata, trebuie sa existe un obiect oarecare trimis destinatarului, insotit (in acelasi pachet sau ulterior) de o corespondenta indicand acestuia ce obligatii are.  De asemenea, trimiterea trebuie sa fie nesolicitata.  In acest domeniu nu joaca principiul “tacerea valoreaza consimtamant”, astfel incat trimiterea obiectului ramane nesolicitata chiar daca destinatarul nu a trimis nici un raspuns transmitatorului[244].    

                Pentru a exista plata fortata, trebuie sa existe mai intai o livrare sau prestarea unui serviciu care nu a fost cerut in prealabil si in mod expres de catre consumator.  Trebuie ca consumatorul sa nu fi consimtit expres la livrare sau prestarea de serviciu [daca a comandat livrarea, nu mai poate ulterior sa o refuze, spunand ca nu a consimtit la ea, exceptand cazul in care legea sau intelegerea partilor spune altfel. Invers, daca nu a comandat dar o accepta in mod expres, prima “culpa” a expeditorului este acoperita]   . Contrariul este greu de dovedit de catre expeditor, in lipsa unei dovezi scrise (in ceea ce priveste corespondentele prin Internet, simplul fapt ca mesajul a ajuns la destinatar nu constituie o proba ca acesta a acceptat prestatia la care face referire mesajul). In fine, trebuie ca consumatorul sa plateasca livrarea sau prestarea serviciului (daca nu plateste, nu exista plata fortata)[245].  In acest caz, daca plateste fara a consimti la livrare/ prestatie, suntem in prezenta unei plati nedatorate?

Refuzul de a vinde

                In cazul in care produsul nu vandut in cadrul unei retele de distributie selectiva, refuzul de a vinde nu este permis decat daca se justifica prin cererea “anormala” a cumparatorului (revanzare in pierdere, practici discriminatorii fata de clientii sai, etc.).  Interdictia refuzuluo de vanzare nu ar putea fi ocolita prin propunerea de a vinde produsul nemarcat (chiar daca exista dreptul de a folosi marca in mod facultativ), atunci cand alti cumparatori il primesc marcat[246]. 

 

 

[1] C. Hilti, Zum Anwendungsbereich des neuen Bundesgesetzes gegen den unlauteren Wettbewerb (UWG), in “Schweizerische Juristen-Zeitung”, Zurich, nr.85/ 15.04.1989, p.129-130; 133-134. In acelasi sens se pronunta si Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 22.  Autorul arata ca noua modificare nu a inlocuit notiunea de concurenta, insa i-a largit sfera, ingloband si relatiile verticale de piata, care includ clientii si consumatorii.  

[2]  C. Hilti, op.cit., p. 133

[3] C. Hilti, op.cit., p. 134

[4] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 22

[5] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 23

[6] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 23-24

[7] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p.25

[8] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 26-27

[9] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 27

[10] Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 27-28

[11] David J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social environment: fair trade, market law and the consumer interest, in “Unfair advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-Scientia, Bruxelles, 1988, p. 16

[12] David J. Harland, op.cit., p. 26

[13] David J. Harland, op.cit., p. 26-27

[14] David J. Harland, op.cit., p. 26

[15] David J. Harland, op.cit., p. 28

[16] David J. Harland, op.cit., p. 31-32

[17] David J. Harland, op.cit., p. 21

[18] M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence et droit des contrats, in “Recueil Dalloz-Sirey”, Chronique, 1995, p. 51

[19] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.506.

[20] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, in “Revue trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, ed. Dalloz, Paris, vol.51, nr.1/ 1998, p. 17-18

[21] G. Ripert, R. Roblot, op.cit., p. 506

[22] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 18

[23] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 507

[24] G.Ripert, R.Roblot, op.cit., p. 507-508

[25] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 508

[26] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.28-30

[27] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.28

[28] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 30-34

[29] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.508

[30] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.34-36

[31] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 519

[32] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 24-25.

[33] David J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social environment: fair trade, market law and the consumer interest, in “Unfair advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-Scientia, Bruxelles, 1988, p. 17

[34] David J. Harland, op.cit., p. 18

[35] David J. Harland, op.cit., p. 19

[36] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 533; M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 18-19

[37] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 534 (“la concurrence parasitaire est une forme aggravee de la concurrence deloyale au sens traditionnel du terme (confusion et detournement de clientele)” )

[38] Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p.310  

[39] Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 310

[40] G. Ripert, R. Roblot, op.cit., tome 1, p. 534-535.  In acelasi sens, Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 310 (actiunea parazitara uzurpa in mod semnificativ o valoare economica apartinand altuia, chiar daca acesta nu este un concurent, permitand autorului sa castige timp)

[41] Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 311

[42] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 534-535

[43] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.536

[44] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.44-45; Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 88 si in Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p.312 (oricine care, cu titlu lucrativ si in mod nejustificat, se inspira in mod semnificativ din sau copie o valoare economica a altuia, individualizata, si isi procura un avantaj concurential, comite o actiune parazitara).  

[45] Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 312-313

[46] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.536-537; M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.42-43; Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, in “Revue trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, vol.51/ 1998, nr.1, p. 87.

[47] Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 311

[48] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.537-538

[49] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.538-539

[50] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.40-42

[51] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.45

[52] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.48-52

[53] Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 311.  Autorul arata ca in realitate, nu pot fi gasite elemente care sa distinga concurenta neloiala de concurenta parazitara (op.cit., p. 313)

[54] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.528

[55] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.528-529

[56] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 842-843

[57] Dreptul francez defineste numele comercial (“nom commercial”) ca termenul care distinge un fond de comert de altul (ceea ce in dreptul roman ar fi firma).  In jurul numelui comercial se raliaza clientela (A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 805; Ripert, Roblot, p. 182-183; 420-421).  Spre deosebire de numele comercial, denumirea sociala (“raison social”) este numele care identifica  persoana juridica si sub care aceasta se semneaza (ceea ce in dreptul roman ar fi denumirea persoanei juridice).  O societate comerciala poate avea denumirea sociala comuna cu numele comercial, insa cele doua categorii sunt totusi distincte, deoarece numele comercial poate fi transmis odata cu fondul de comert, in timp ce denumirea sociala este netransmisibila. Aceasta face ca denumirea sociala sa fie un element incorporal nepatrimonial, protectia ei fiind protectia persoanei morale, pe cand numele comercial este o valoare incorporala patrimoniala.   Daca denumirea sociala este folosita ca nume comercial, atunci ea este devine un  obiect de proprietate incorporala   (A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 806-807; Ripert, Roblot, p. 182-183; 894-895)

[58] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 529; A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 806

[59] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.818

[60] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 817-818

[61] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.529

[62] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 824

[63] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.825

[64] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 825

[65] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.825-826

[66] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 826-827; 840

[67] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 830-831

[68] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 840

[69] M.-A. Perot-Morel, L’usage de nom patronimique d’autrui a titre de marque, in “Hommage a Henri Debois. Etudes de propriete intelectuelle”, ed. Dalloz, Paris, 1974, p. 182

[70] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.809-811

[71] Ripert, Roblot, p. 182

[72] P. Roubier, Le droit de la propriete industrielle, 1952, tome II, p. 685  (citat de A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.811)

[73] Ripert, Roblot, p. 529-530; A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.805-806

[74] M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 185-186 (care afirma ca in acest fel este protejat si consumatorul)

[75] Ph. Nerac, La protection du nom patronymique en droit civil, ed. Presses Universitaires de France, Paris, f.a., p. 91-92 ; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 202

[76] Ph. Nerac, op.cit., p. 92

[77] Ph. Nerac, op.cit., p. 93

[78] Ph. Nerac, op.cit., p. 94

[79] Ph. Nerac, op.cit., p. 94 si 105; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 198-199

[80] Ph. Nerac, op.cit., p. 96-97

[81] M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 204 (care invoca speta “Dop”, cand firma L’Oreal a lansat un cantec publicitar privind marca unui sampon, identica cu numele Dop, mesajul publicitar bazandu-se pe repetarea obsesiva a cuvantului “Dop”.  Un invatator francez purtator al acestui nume a invocat depresia nervoasa pe care a suferit-o datorita repetarii continue a acestui refren ce cuprindea numele sau si  a faptului ca elevii sai fredonau refrenul in mod repetat in prezenta lui.  Totusi, desi agresiunea publicitara asupra numelui era evidenta, instanta a respins actiunea deoarece nu s-a demonstrat existenta unui prejudiciu generat de confuzia intre marca produsului si numele patronimic).   

[82] Ph. Nerac, op.cit., p. 97; M.-A. Perot-Morel, L’usage de nom patronimique d’autrui a titre de marque, in “Hommage a Henri Debois. Etudes de propriete intelectuelle”, ed. Dalloz, Paris, 1974, p. 185

[83] Ph. Nerac, op.cit., p. 98

[84] Ph. Nerac, op.cit., p. 99

[85] Ph. Nerac, op.cit., p. 99

[86] Ph. Nerac, op.cit., p. 103; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 190-191

[87] Ph. Nerac, op.cit., p.103-104

[88] Ph. Nerac, op.cit., p. 101; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p.189

[89] M.-A. Perot-Morel, op.cit., p.189

[90] M.-A. Perot-Morel, op.cit., p.187

[91] M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 190

[92] M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 192

[93] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 805-806

[94] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 849

[95] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.527

[96] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.527-528

[97] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 797-801

[98] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 86

[99] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p.86

[100] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 531

[101] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 411

[102] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 411

[103] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 411-412

[104] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 412

[105] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 413

[106] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 413

[107] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 722

[108] Ripert, Roblot, p.532

[109] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 722

[110] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 733

[111] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 722

[112] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 519

[113] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 519-520

 

[114] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 520

[115] B. Albrecht, op.cit., p.261-262

[116] B. Albrecht, La liceite des tests comparatifs.  Etude comparee des droits anglais et ecossais, allemand et suisse, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1995, p. 18-19

[117] B. Albrecht, op.cit., p. 22-23

[118] B. Albrecht, op.cit., p. 27-28

[119] B. Albrecht, op.cit., p. 28-29

[120] B. Albrecht, op.cit., p. 29-30

[121] B. Albrecht, op.cit., p. 30

[122] B. Albrecht, op.cit., p. 31

[123] B. Albrecht, op.cit., p. 31-32

[124] B. Albrecht, op.cit., p. 37-55

[125] B. Albrecht, op.cit., p.57-66

[126] B. Albrecht, op.cit., p. 67-82

[127] B. Albrecht, op.cit., p. 121-127

[128] B. Albrecht, op.cit., p. 113; 122; 249-250

[129] B. Albrecht, op.cit., p. 107-120

[130] B. Albrecht, op.cit., p. 99; 101; 249

[131] B. Albrecht, op.cit., p.177-207; 251-253

[132] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.519

3[133] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 521-522

[134] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 520-521

[135] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 521

[136] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 522-523

[137] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 539-540

[138] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 540-541

[139] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 541

[140] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 541

[141] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 541-542

[142] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 542

[143] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 547

[144] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.547-548

[145] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 548

[146] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 362

[147] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 362

[148] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 548-549

[149] Ripert, Roblot, p. 549

[150] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 347-348

[151] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 549-550

[152] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 350-351

[153] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.351

[154] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 325

[155] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 352

[156] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.352-353

[157] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 550

[158] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.554

[159] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.184

[160] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.185

[161] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 185-186

[162] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 187

[163] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 195

[164] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 195-196

[165] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 199

[166] Citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 199

[167] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 200

[168] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.201-202

[169] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.202-203

[170] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.203

[171] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 203-204

[172] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 204-205

[173] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 205

[174] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.206

[175] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 207

[176] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 208

[177] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 208

[178] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.208-209

[179] Curtea de apel din Paris, decizia din 10.03.1994, citata de R. Fabre, p. 209

[180] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.209-210

[181] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 210

[182] Cass.crim., 14.03.1979, in Recuiell Dalloz, 1979, Informations rapides, p.439

[183] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 211

[184] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.212-213

[185] Curtea de apel din Amiens, decizia din 15.04.1985, citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.213

[186] Decoq, Pedamon, L’Ordonnance du 1er decembre 1986, in Jurisclasseur Contrats Consommation, numar special pe anul 1987, nr.72

[187] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.214

[188] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 214-215

[189] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 215-216

[190] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.216

[191] Pentru detalii, a se vedea R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 216-219

[192] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 220

[193] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 220-221

[194] Speta inedita, citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 222

[195] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 221-222

[196] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 222-223

[197] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.223

[198] R. Fabre Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 225

[199] R. Fabre Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 225

[200] R. Fabre Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 225-226

[201] R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 226

[202] R. Fabre Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 227

[203] R. Fabre Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 228-229

[204] R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 229 (autorul impartaseste opinia ca in acest caz este totusi vorba de o prima in bani, dar citeaza si o jurisprudenta care a decis contrariul)

[205] R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 230

[206] R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 231

[207] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 266-268

[208] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 267

[209] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 269

[210] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 270

[211] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 270

[212] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.271

[213] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 271

[214] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.272

[215] Curtea de apel din Toulouse, decizia din 21.10.1993, citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.272-273

[216] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.273

[217] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 274-275

[218] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.274

[219] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 276

 

[220] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.276;278

[221] Tribunalul de comert din Villefranche-sur-Saone, sentinta din 26.10.1990, citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 277

[222] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.281-282

[223] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.278-279

[224] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 279

[225] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 280

[226] Cass.com., decizia din 19.01.1993

[227] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 281

[228] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.282-283

[229] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 283

[230] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 284-285

[231] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 285

[232] Curtea de apel din Rennes, decizia din 1.04.1993, citata de R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.285

[233] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 285-286

[234] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 286

[235] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 287

[236] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 288

[237] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 289

[238] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 289-290

[239] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.301

[240] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 302

[241] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.303

[242] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 304

[243] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 231

[244] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.232-233

[245] R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 234

[246] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 675-676