Orice activitate comercială implică utilizarea unor bunuri şi drepturi adecvate operaţiunilor respective.
Legislaţia în vigoare conţine dispoziţii privind anumite operaţiuni şi acte care privesc acest ansamblu de bunuri (spre exemplu, prevederile art. 21 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, potrivit cărora sunt supuse înregistrării menţiunile privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală imobiliară asupra fondului de comerţ).
În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care comerciantul le afectează desfăşurării activităţii comerciale, în scopul atragerii clientelei şi al obţinerii de profit; jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept universalitate de fapt de bunuri corporale şi incorporale.
Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu patrimoniul (totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică); întrucât nu conţine creanţele şi datoriile comerciantului. De asemenea, există deosebiri de esenţă între fondul de comerţ şi întreprindere, care reprezintă o organizare sistematică a tuturor factorilor de producţie (inclusiv capitalul şi munca), nu numai a bunurilor din patrimoniul comerciantului.
Fondul de comerţ nu are un conţinut unitar, ci variabil, în funcţie de specificul activităţii comerciantului respectiv. Totodată, conţinutul său nu este stabil, elementele componente putând suferi modificări sau înlocuiri, în funcţie de necesităţile comerţului.
Elementele fondului de comerţ sunt:
- corporale, cum ar fi: imobilul în care se exercită comerţul, dacă el este obiect al dreptului de proprietate al comerciantului; maşini, unelte, instalaţii, mărfurile şi ambalajele împreună cu dotările care sunt destinate să le păstreze sau să le prezinte, inclusiv mobilierul, materiile prime, materialele etc.;
- incorporale, cum sunt: drepturile asupra numelui comercial (firma), asupra emblemei sau a altor semne distinctive, drepturile asupra mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu, asupra brevetelor de invenţii, a denumirilor de origine, a indicaţiilor de provenienţă; drepturile asupra contractelor de locaţiune pentru spaţiile destinate activităţii de comerţ; clientela şi vadul comercial; drepturile de autor etc.
Firma
Este un element de identificare a comerciantului în câmpul activităţii comerciale. Ea constă, potrivit Legii nr. 26/1990, în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
În cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele comerciantului, scris în întregime, adică numele de familie şi prenumele (sau numele şi iniţiala prenumelui). Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului, fiind admise, însă, menţiunile care sunt menite să arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului.
În cazul societăţilor comerciale, conţinutul firmei diferă, în funcţie de forma juridică de societate.
Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului comerţului, înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, a modificării firmei.
Prin înregistrarea unei firme (care se realizează prin înmatricularea în registrul comerţului), comerciantul dobândeşte un drept de folosinţă exclusivă asupra ei.
Ca element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată, dar numai o dată cu fondul de comerţ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 26/1990.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti, cerând radierea înmatriculării în cauză, în condiţiile Legii nr. 26/1990, iar pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun.
Emblema
Emblema este un alt atribut de identificare a comerciantului în activitatea comercială, definită de Legea nr. 26/1990 ca fiind semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Emblema asigură un supliment de individualizare între comercianţii care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu. Spre deosebire de firmă, emblema are un caracter facultativ.
Prin înregistrare în registrul comerţului, emblema devine obiect al protecţiei legii, iar comerciantul dobândeşte un drept de folosinţă exclusivă asupra acesteia.
Ca element al fondului de comerţ, emblema, spre deosebire de firmă, poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de comerţ ci, şi separat.
În cazul înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea folosi emblema numai cu consimţământul transmiţătorului.
Clientela şi vadul comercial
Clientela este definită în doctrină ca fiind totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii. Clientela constituie o valoare economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care apelează la el pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor.
Clientela se află în strânsă legătură cu vadul comercial, definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul, fiind rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant, cum sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportamentul personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună cu clientela.
Drepturile de proprietate industrială
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în: creaţii noi (invenţiile, desenele şi modelele industriale; modelele de utilitate); semne noi (mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă).
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii. Ca titlu de protecţie al invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.
Marca poate fi constituită din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief, reprezentaţii sonore etc.