În dreptul internaţional privat al României coexistă două categorii de izvoare: interne şi internaţionale.
1. Izvoarele interne
În ce priveşte izvoarele interne, distingem între izvoarele materiale ale dreptului în general şi ale dreptului internaţional privat în special, determinate de condiţiile materiale de existenţă sociale şi izvoarele formale, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele dreptului internaţional privat. Numai aspectul din urmă ne interesează în acest curs.
- Legile în sens restrâns[1]
Constituţia României (1991) reglementează principiile fundamentale ale politicii internaţionale a statului român şi cuprinde norme care interesează dreptul internaţional privat[2].
Legile ordinare, care sunt legi adoptate de Parlamentul României şi promulgate de preşedintele României. Cu excepţia Legii nr. 105/1992 celelalte legi interesează alte materii, dar conţin şi norme de drept internaţional privat.
– Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (M. Of. nr. 241/1.10.1992);
– Codul civil (art. 885, art.1773, art.1789);
– Codul de procedură civilă (Cartea IV, capitolul X privind arbitrajul internaţional şi capitolul XI privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine);
– Codul de procedură penală (art. 522 care se referă la executarea dispoziţiilor civile din hotărârile penale străine);
- Codul aerian (O.G. nr.29/1997 privind Codul aerian, modificată prin Legea nr.130/2000 şi prin Legea nr.399/2005).
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (republicată);
– Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare;
– Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar cu modificările şi completările ulterioare (republicată)
– Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, cu modificările ulterioare (republicată);
– Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere în România (republicată);
– Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, modificată succesiv;
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, modificată;
B. Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele Guvernului
– H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, modificată;
– H.G. nr. 288/1993 privind şcolarizarea în România a cetăţenilor din alte ţări, modificată;
– O.G. nr. 194/1992 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin Legea nr.357/2003 şi modificată succesiv;
- O.G. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea numelui pe cale administrativă, succesiv modificată.
2. Izvoare internaţionale
A. Convenţiile internaţionale[3]
Din această categorie fac parte convenţiile internaţionale bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează probleme de drept internaţional privat şi la care ţara noastră este parte. În sens larg, referindu-ne la convenţii internaţionale, vom avea în vedere tratatele, protocoalele, pactele şi acordurile internaţionale care includ norme de drept internaţional privat[4].
S-a arătat în literatura de specialitate[5] că, din punct de vedere al dreptului internaţional privat, aceste izvoare se clasifică în două categorii: convenţii care conţin norme conflictuale şi tratate care conţin norme materiale uniforme.
- a) Convenţii internaţionale care conţin norme conflictuale. Această categorie cunoaşte două sudiviziuni: convenţii care conţin exclusiv norme conflictuale şi convenţii care conţin numai în secundar norme conflictuale, întrucât includ, în principal, norme materiale, în respectivul domeniu de reglementare[6].
Reţinem, dintre convenţiile semnificative, care conţin exclusiv norme conflictuale, Convenţia care reglementează conflictul de lege în materie de căsătorie şi Convenţia care reglementează conflictul de lege în materie de despărţenie şi separaţiune de corp, ratificată de România prin Decretul-Lege nr. 873/1994; Convenţia cu privire la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţiilor în raporturile lor personale şi asupra averilor soţiilor, ratificată de România prin Decretul-Lege nr. 1007/28 februarie 1912[7].
Din cea de-a doua subcategorie, menţionăm Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980), la care ţara noastră a aderat prin Legea nr.24/1991.
- b) Convenţii internaţionale care conţin norme materiale uniforme. Această categorie este obiect al controverselor doctrinare. Împărtăşim opinia[8] potrivit căreia normele uniforme cuprinse în aceste tratate nu aparţin, în principiu, dreptului internaţional privat, ci ramurilor de drept de care sunt legate prin conţinutul lor (drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.). Prin excepţie, pot constitui izvoare ale dreptului internaţional privat convenţiile internaţionale care reglementează instituţii juridice cum sunt procesul civil internaţional sau condiţia juridică a străinului sau a cetăţeanului român în dreptul internaţional privat.
Enumerăm, cu titlu exemplificativ, câteva asemenea convenţii: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie (semnată la Roma în 1950, ratificată de România prin Legea nr.30/1994); Convenţia de la Haga din 1 martie 1954 privind procedura civilă, ratificată de România prin Decretul nr. 81/1971; Convenţia Europeană în domeniul informării asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional la această convenţie semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, la care România a aderat în 1991; Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care România a aderat în 1993; Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr.18/1990 pentru ratificare); Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptată la Strasbourg în 1996 (ratificat de România prin Legea nr.33/1999); Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga în 1961 (România a aderat la convenţie prin O.G. nr.66/1999, aprobată prin Legea nr.52/2000).
B. Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale
În literatura de specialitate română se face diferenţă între cutuma internaţională şi uzanţa internaţională. Cutuma[9] este o „regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie”[10]. Spre deosebire de cutumă, arată acelaşi autor, care reuneşte cumulativ două elemente – cel obiectiv (conduita ca deprindere) şi cel subiectiv (convingerea că respectiva conduită este obligatorie) – uzanţa internaţională[11] presupune doar elementul obiectiv. Cutuma internaţională şi uzanţa internaţională interesează dreptul internaţional privat în măsura în care completează sau interpretează normele juridice de drept internaţional privat, constituind izvoare distincte în această situaţie[12].
[1] Termenul „lege” are şi un sens larg, care desemnează orice act normativ: lege, Decret-lege, Hotărâre a Guvernului ş.a.
[2] De exemplu, art. 5 din Constituţie (Cetăţenia), art. 7 (Românii din străinătate), art. 17 (Cetăţenii români în străinătate), art. 18 (Cetăţenii străini şi apatrizi), art. 25 (Libera circulaţie), art. 44 (Protecţia proprietăţii private), art. 53 (Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi), art. 135 (Economia), art. 136 (Proprietatea).
[3] Cu privire la rolul tratatelor internaţionale, a se vedea P. Mayer, Droit international privé, 6e edition, Montchrestien, Paris, 1998, p. 19.
[4] Pentru definirea fiecărei categorii, a se vedea B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 115.
[5] D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 63-67.
[6] Ibidem, p. 63.
[7] M. Of. nr. 261/1912.
[8] D.Al. Sitaru, op. cit., p. 64.
[9] Unii autori consideră că originea cutumei este „populară” atunci când rezultă din practica îndelungată a maselor de indivizi şi „savantă” când este vorba despre reguli folosite în mod constant de jurişti (a se vedea M. Fontaine, R. Cavalerie, D. Fouilhé, Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, Paris, 1990, p. 29).
[10] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat…, p. 59.
[11] Asupra uzanţelor internaţionale ca izvoare ale dreptului internaţional privat, a se vedea S. Deleanu, Drept internaţional privat…, p. 46-48.
[12] Pentru paralela între uzanţele normative şi uzanţele convenţionale, M.N. Costin, S.I. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, I, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 97-105.