4.1 Ca si in cazul altor fapte prin care se incalca dispozitii legale, si in dreptul concurentei sanctiunile civile cel mai frecvent folosite si care au impactul cel mai mare sunt raspunderea civila si constatarea nulitatii actelor juridice. Privitor la nulitatea actelor juridice, este de remarcat ca nulitatea actelor juridice prin care se incalca dispozitiile Legii nr. 21/ 1996 este o nulitate expresa (mentionata in art. 54). O alta diferenta de regim al nulitatii provine din aceea ca nulitatile invocate in baza Legii nr. 21/ 1996 sunt nulitati absolute[1]. Imi argumentez aceasta concluzie pornind de la o interpretare teleologica (bazata pe scopul acestei legi de a promova interese generale si de a sanctiona fapte ce prezinta un grav pericol social si care aduc atingere acelor interese) si o interpretare gramaticala – art. 54 foloseste sintagma “nulitate de drept”, utilizata in general pentru a indica un caz de nulitate absoluta.
In continuare, voi discuta unele probleme legate de raspunderea civila pentru fapte antimonopoliste. In speta, voi analiza modul in care aplicarea elementelor raspunderii civile delictuale se particularizeaza in cazul faptelor antimonopoliste. Trebuie insa spus in prealabil ca desi obligatiile care se nasc intre agentii economici concurenti in legatura cu savarsirea unor fapte antimonopoliste au o natura comerciala (fiind, de regula, fapte obiective sau subiective de comert), indiferent ca sunt obligatii delictuale sau contractuale, totusi nu exista reglementari speciale in legislatia comerciala privind raspunderea civila a comerciantilor si nici doctrina din tara noastra nu a dezvoltat o teorie separata a raspunderii civile in materie comerciala[2]. Astfel incat elementele raspunderii civile la care voi face referire sunt cele prevazute de Codul civil, astfel cum sunt analizate in cadrul teoriei generale a obligatiilor civile.
In doctrina dreptului concurentei din tara noastra, problema raspunderii civile pentru savarsirea faptelor monopoliste nu a facut obiectul unei dezbateri sau al unui studiu aprofundat. Atunci cand exista referiri la aceasta forma de raspundere, autorii recunosc posibilitatea existentei ei dar isi indreapta analiza asupra conditiilor procedurale de introducere a actiunii in raspundere si asupra masurilor procedurale adiacente ce pot fi luate de instanta de judecata, fara a aborda insa modul in care se particularizeaza conditiile raspunderii civile determinata de producerea faptelor monopoliste[3]. Cred ca pozitia actuala a doctrinei romane in materie are mai multe justificari: (i) dificultatile de natura teoretica-juridica in a stabili existenta unui raport de raspundere civila generat de producerea faptelor monopoliste, dat fiind ca de principiu faptul monopolist este indreptat impotriva si afecteaza piata relevanta in intregul ei si nu un agent economic individualizat, ceea ce pune sub semnul intrebarii existenta unui legitimari procesuale civile active a unuia din agentii economici afectati de actul monopolist si (ii) Legea nr. 21/ 1996 contine un mecanism de prevenire si sanctionare a faptelor monopoliste, care functioneaza numai prin interventia organelor administratiei publice. Acest mecanism exclude sau cel putin reduce mult din importanta actiunilor “private” indreptate impotriva agentilor economici monopolisti.
Totusi, in ciuda argumentelor de mai sus, consider ca o actiune civila in raspundere indreptata impotriva agentului economic monopolist este nu numai posibila, dar poate indeplini si un rol important in prevenirea repetarii unor fapte monopoliste. In plus, in timp ea poate deveni o alternativa eficienta la interventia statului in monitorizarea faptelor monopoliste, agentii economici agresati dispunand astfel de o actiune directa impotriva agentului economic monopolist si nu prin intermediul inteventiei statului (aceasta din urma este nu numai greoaie, dar in multe cazuri nici nu tine cont de interesele agentilor economici direct afectati, ci de considerente de politica macroeconomica, abstracte si care nu satisfac obiectivele acestora).
In prezent, o asemenea actiune in raspundere civila isi gaseste temeiul chiar in textul Legii nr. 21/ 1996. Conform art. 64, persoanele care au suferit un prejudiciu ca urmare a savarsirii unei practici monopoliste au drept la actiune pentru repararea integrala a prejudiciului, independent de sanctiunile administrative si penale aplicate in baza Legii nr. 21/ 1996. Ca o observatie prealabila, trebuie precizat ca Legea nr. 21/ 1996 foloseste sintagma de “rezervare” a dreptului la actiune civila, ceea ce denota o traducere literala a unui text redactat initial in limba engleza (“the right of action being reserved”, aceasta fiind o formulare obsinuita in multe texte legale anglo-americane) si inseamna practic ca, indiferent de sanctiunile administrative, penale sau civile (anularea actelor juridice incheiate cu incalcarea legii) aplicate agentului economic monopolist, partile lezate prin faptul monopolist (care pot fi competitori, furnizori sau clienti ai agentului monopolist) au dreptul de a cere plata unor daune-interese de la acesta din urma.
Inainte de a analiza conditiile introducerii acestei actiuni, cred ca ar trebuie facute cateva precizari in legatura cu posibilitatea promovarii unei asemenea actiuni, precum si cu natura ei juridica. In ce priveste posibilitatea introducerii, am aratat anterior ca exista o obiectie de principiu intemeiata pe lipsa existentei unui raport juridic intre agentul economic monopolist si agentul economic agresat (obiectia respectiva nu trebuie confundata cu dificultatile practice de probare a existentei prejudiciului si a legaturii de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, care vor fi discutate in continuare). Cred insa ca invocarea inexistentei unui raport juridic direct intre agentul economic monopolist si ceilalti agenti concurenti, cu motivarea ca actiunea monopolistului este indreptata impotriva pietei ca atare si nu impotriva unor concurenti determinati, constituie un argument contestabil. In fond, prin actele sale ilicite agentul monopolist incalca un drept al fiecarui (sau cel putin al majoritatii) concurent al sau protejat prin lege: dreptul la clientela[4]. Agentul economic monopolist poate nu urmareste, prin actele sale, sa dobandeasca in mod ilicit clientela unui anume concurent, dar in mod cert el urmareste sa dobandeasca o cota mai mare din piata relevanta, ceea ce se traduce prin atragerea unei parti din clientela celorlalti concurenti. In acest context, nu cred ca are relevanta pentru stabilirea raspunderii civile, faptul ca “tinta” monopolistului a fost piata si nu un concurent determinat, de vreme ce prejudiciul s-a localizat in patrimoniul unui sau unor concurenti concreti. In fond, ne aflam in fata unei situatii asemanatoare cu aceea cand o uzina deverseaza substante toxice in apa unui rau, agentul economic care administreaza uzina raspunzand delictual fata de toti cei care vor suferi prejudicii datorita poluarii (a caror identitate este nedeterminata si in multe cazuri nedeterminabila la data savarsirii actului de poluare), fara a avea relevanta scopul urmarit de agentul poluant prin producerea deversarii. Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere si un alt aspect: sanctiunile de drept public (administrative si penale) cuprinse in legislatia anti-monopol au drept scop restabilirea “echilibrului” pietei, eliminarea barierelor in calea liberei concurente ridicate de agentul economic monopolist. Ele nu au (si nici nu ar putea avea) drept obiect acoperirea prejudiciilor suferite de agentii economici concurenti. Ar fi insa absurd ca prin aplicarea acestor sanctiuni sa se recunoasca existenta unei incalcari a legii, fara ca in acelasi timp sa existe posibilitatea concurentilor lezati de a-si acoperi prejudiciile suferite datorita acestei incalcari.
Art. 64 nu precizeaza ce fel de actiune pentru repararea prejudiciului poate introduce persoana afectata de faptul monopolist. Reiese insa clar din formularea lui ca o asemenea actiune nu ar putea fi decat o actiune in raspundere civila[5]. In consecinta, ramane de raspuns la intrebarea daca este vorba de o actiune in raspundere delictuala sau in raspundere contractuala si corelativ, daca art. 64 reglementeaza o forma de raspundere civila derogatorie de la raspunderea statuata de Codul civil. Personal, consider ca cel mai adesea un agent monopolist care incalca legislatia anti-monopol va raspunde delictual, fara a exclude insa posibilitatea existentei in anumite cazuri si a unei raspunderi civile contractuale. In acelasi timp, desi art. 64 nu reglementeaza o forma de raspundere civila derogatorie de la cea existenta in Codul civil, cred totusi ca datorita specificului raporturilor juridice generate de savarsirea unui fapt monopolist, raspunderea civila in acest caz are o serie de particularitati fata de reglementarea generala din Codul civil, ceea ce creeaza in fapt un regim special de raspundere. In plus, aceste particularitati exclud, in materie delictuala, aplicarea in contextul faptelor monopoliste, a majoritatii formele de raspundere prevazute de art. 1000-1001 C.civ. (practic, numai raspunderea comitentului pentru faptele prepusului ar avea sens si in ceea ce priveste faptele monopoliste, celelalte forme de raspundere delictuala fie ca nu se pot aplica de loc, fie ca aplicarea lor s-ar face exclusiv in temeiul regulilor din Codul civil si nu sunt influentate de particularitatile raportului juridic rezultat din savarsirea faptului monopolist).
4.2 Subiectele raportului juridic de raspundere civila in cazul faptelor monopoliste
In ce priveste subiectul activ al raportului juridic, acesta este agentul economic monopolist. Termenul de “agent economic monopolist” este un termen generic, prin care desemnez atat detinatorul unei pozitii dominante[6] pe piata relevanta, cat si grupul de agenti economici participanti la o intelegere monopolista. Pentru scopurile acestei lucrari, nu includ insa in aceasta categorie agentii economici rezultati in urma unei concentrari economice excesive, deoarece in opinia mea simpla constituire a concentrarii nu poate produce un prejudiciu concurentilor (fie el si eventual) atat timp cat agentul economic care a initiat concentrarea nu abuzeaza de pozitia sa pe piata sau agentul economic rezultat in urma concentrarii nu abuzeaza de pozitia sa pe piata sau concentrarea nu ascunde in realitate o intelegere monopolista[7].
In legatura cu subiectele pasive ale raportului juridic generat de faptul monopolist, este evident ca aici se includ in primul rand agentii economici concurenti. Problema este daca intotdeauna sunt afectati toti concurentii agentului monopolist, sau numai o parte dintre ei. Desigur, in mod concret unii dintre acestia vor suferi un prejudiciu mai mare decat altii, unii vor suferi un prejudiciu actual in timp ce altii numai unul eventual. Dar, este posibil ca unii agenti concurenti sa nu fie afectati in nici un fel sau sa nu poata fi prejudiciati prin derularea actelor monopoliste? Se pare ca, cel putin in intentia legiuitorului roman, raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ. Atat art. 5 alin.1, cat si art. 6 si 13 vorbesc de impactul faptului monopolist asupra pietei ca atare sau a unei parti din aceasta. Desi nu se spune expres, printr-o parte a pietei se intelege numai o parte a pietei geografice, de vreme ce piata produsului nu poate fi divizata in parti (chiar daca exista pe piata produsului bunuri diferite, nu trebuie uitat ca ele sunt considerate intersanjabile, ceea ce face de neconceput sectorializarea pietei din acest punct de vedere). In consecinta, daca numai o parte din piata relevanta este afectata, a fortiori numai o parte din concurentii agentii monopolist sunt sau ar putea fi prejudiciati.
Art. 64 nu se limiteaza insa la agentii economici concurenti atunci cand precizeaza care sunt persoanele indreptatite la repararea prejudiciului cauzat prin faptul monopolist. El are de fapt o formulare foarte generala: dreptul la actiune apartine persoanelor fizice si/sau juridice. Tinand cont ca participantii la piata relevanta sunt nu numai agentii economici concurenti, dar si utilizatorii/ consumatorii produselor, precum si furnizorii agentilor economici aflati in raporturi de concurenta, apare intrebarea daca si aceste persoane pot cere repararea prejudiciilor cauzate de agentul monopolist. Cred ca raspunsul la intrebare nu poate fi decat in sensul recunoasterii unui drept la actiune din partea persoanelor de mai sus, cu urmatoarea precizare: raspunderea civila a agentului monopolist fata de persoanele respective va fi o raspundere “comuna”, guvernata de prevederile Codului civil si nu va avea particularitatile raspunderii civile la care ma voi referi in continuare. Aceasta deoarece intre agentul monopolist si utilizatori/ consumatori, respectiv furnizorii care nu au si calitatea de concurenti nu exista raporturi de concurenta, iar incalcarea dispozitiilor Legii nr. 21/ 1996 nu reprezinta un act anticoncurential fata de aceste persoane (incalcarea legislatiei anti-monopol este oricum un act ilicit, dar da dreptul la actiune acestor persoane numai daca le-a produs un prejudiciu actual sau viitor).
4.3 Elementele raspunderii civile in cazul in care faptul monopolist are caracter delictual
Elementele raspunderii civile a agentului monopolist pentru faptele sale delictuale savarsite impotriva concurentilor sunt aceleasi ca in cazul raspunderii civile delictuale: existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul[8]. Insa, unele din elementele respective prezinta trasaturi specifice.
(i) In ce priveste cerinta prejudiciului, este un loc comun afirmatia ca acesta poate fi actual sau viitor (recte, un prejudiciu care nu s-a produs la data acordarii despagubirii, dar este sigur ca se va produce). Atat prejudiciul actual, cat si cel viitor sunt certe, cu alte cuvinte sunt susceptibile de evaluare. Caracterul cert al prejudiciului este o conditie sine qua non pentru existenta raspunderii civile in dreptul comun[9], ceea ce exclude posibilitatea acordarii de despagubiri atunci cand prejudiciul este eventual (respectiv, este acel prejudiciu a carui producere este numai ipotetica, ceea ce face ca el sa nu fie susceptibil de evaluare atat timp cat nu s-a produs sau nu exista elemente certe privind producerea sa in viitor). In cazul raspunderii delictuale pentru savarsirea unui fapt monopolist, este totusi de conceput acoperirea si a prejudiciului eventual? Intrebarea porneste de textele din Legea nr. 21/ 1996 care definesc principalele categorii de fapte monopoliste, acestea utilizand formularea “pot avea ca efect” atunci cand determina impactul faptului monopolist asupra concurentei. Cum corect a aratat un autor, o asemenea formulare duce la concluzia ca un fapt monopolist este sanctionabil chiar si numai daca prezinta un efect anticoncurential potential[10]. Insa, este suficienta aceasta formulare a Legii nr. 21/ 1996 pentru a considera ca legiuitorul a reglementat posibilitatea acoperirii prejudiciilor civile eventuale suferite de agentii economici concurenti? Cred ca raspunsul ar trebui sa fie afirmativ, pe baza a cel putin doua argumente:
(1) art. 64 recunoaste dreptul la actiune in raspundere civila atunci cand un fapt monopolist prohibit de Legea nr.21/ 1996 produce un prejudiciu. Legea nr.21/ 1996 defineste faptele monopoliste, printre altele, prin referire la obiectul sau efectul lor, actual or potential. Or, daca un fapt monopolist este incriminat pentru ca are potentialul de afecta concurenta in mod semnificativ, aceasta inseamna ca si prejudiciul suferit de concurenti este un prejudiciu potential. Dar, nu este niciunde in lege un text care sa prevada ca existenta unui prejudiciu potential este incompatibil cu aplicarea tuturor sanctiunilor prevazute in Legea nr. 21 (inclusiv cele civile, care dupa cum am aratat anterior au un rol foarte important in asigurarea respectarii Legii nr. 21/ 1996), in scopul restabilirii echilibrului pietei relevante. Ceea ce duce la concluzia ca raspunderea civila –ca forma de sanctiune- poate fi aplicata in cazul savarsirii de fapte monopoliste chiar daca prejudiciul este numai eventual;
(2) un argument de analogie – doctrina si jurisprudenta (din alte tari) au recunoscut posibilitatea exercitarii actiunii in concurenta neloiala chiar si atunci cand prejudiciul este eventual. Nu vad de ce aceeasi solutie nu s-ar aplica si in cazul raspunderii civile pentru fapte monopoliste, deosebirile dintre cele doua categorii de fapte reducandu-se in realitate la o singura diferenta de esenta: marimea agentului economic agresor[11].
Daca se admite posibilitatea acoperirii prejudiciului eventual, ramane deschisa discutia privind modalitatea evaluarii sale. Fara a avea intentia de a propune o solutie definitiva si care in mod cert nu este suficient de elaborata, cred ca dificultatile de evaluare a prejudiciului eventual (care par de nesurmontat, cel putin in viziunea doctrinei de drept civil din Romania) ar putea fi mult diminiuate daca am schimba perspectiva din care privim acest prejudiciu, recte ca un fel de “gaura neagra” in patrimoniul victimei, cu o marime necuantificabila. Cu alte cuvinte, daca am muta accentul de la latura reparatorie la latura sanctionatorie a raspunderii civile, nu ar mai fi probleme legate de evaluarea prejudiciului si atunci instanta ar putea acorda agentului economic agresat o despagubire al carui cuantum sa reprezinte in realitate o “amenda” civila pentru agentul economic monopolist. Desigur, in aceasta viziune termenul de “prejudiciu” (eventual) devine impropriu, dat fiind ca victima colecteaza, prin intermediul instantei, o “amenda” de la agentul monopolist si nu o veritabila despagubire.
O alta problema in legatura cu prejudiciul generat de un fapt monopolist consta in posibilitatea producerii unui prejudiciu moral care sa fie acoperit prin acordarea de despagubiri banesti agentului economic agresat. Avand in vedere ca unele fapte monopoliste se realizeaza in modalitati care sunt incriminate si ca fapte de concurenta neloiala (dar ele sunt calificate drept fapte monopoliste datorita pozitiei pe piata a agentului economic agresor si/sau pentru ca vizeaza un numar nedeterminat de concurenti), iar legea romana recunoaste expres posibilitatea acordarii de daune morale victimelor faptelor de concurenta neloiala[12], cred ca savarsirea faptelor monopoliste poate determina aparitia unui prejudiciu moral reparabil prin plata unei compensatii in bani. Daca aceasta este solutia de principiu, exista totusi o dubla dificultate in ce priveste aplicarea ei practica. Pe de o parte, este vorba de o problema dificila obisnuita in asemenea cazuri, si anume determinarea cuantumului reparatiei banesti pentru atingerile personale nepatrimoniale aduse victimei[13]. Pe de alta parte, exista o alta dificultate, as numi-o de principiu, in privinta stabilirii existentei prejudiciilor morale create agentilor economici persoane juridice. In doctrina noastra cel putin, prejudiciul moral a fost intotdeauna definit prin raportare la atingerile aduse unor relatii sociale si familiale ale persoanelor fizice, care au produs o suferinta acestora[14]. O asemenea abordare nu cred insa ca mai are relevanta in cazul persoanei juridice. Persoana juridica (si cu atat mai mult agentul economic persoana juridica) este o “masina” sociala, un vehicul prin care vointele si interesele unor persoane fizice se armonizeaza in scopul atingerii unor obiective comune. Mi-e greu sa imi imaginez, in acest context, cum s-ar putea “simti” jignit un agent economic persoana juridica, mi-e greu sa imi imaginez “suferinta” unei asemenea persoane datorita afirmatiilor denigratoare pronuntate la adresa ei de un concurent[15], de ex. Sigur, folosind mai departe exemplul denigrarii, este indiscutabil ca afirmatiile denigratoare afecteaza reputatia pe piata a agentului economic persoana juridica. In fapt, acest impact asupra reputatiei nu se traduce printr-o suferinta, ci printr-o pierdere de clientela. Dar pierderea de clientela este un prejudiciu material, relativ usor cuantificabil in bani. De aceea, concluzionand la acest punct, consider ca desi de principiu daunelor morale pot fi compensate baneste si in cazul agentilor economici persoane juridice, in cvasi-totalitatea cazurilor este aproape imposibil sa fie distinse de daune materiale produse acestor agenti economici.
Art. 64 foloseste sintagma de “reparare integrala” a prejudiciului cauzat printr-un fapt monopolist. O atare formulare nu face decat se reia un principiu al reparatiei civile a daunelor cauzate prin fapte delictuale, in sensul ca nu exista limite privind intinderea reparatiei. Astfel, trebuie acoperite atat prejudiciul efectiv suferit, cat si beneficiul nerealizat de victima, se repara atat prejudiciul previzibil, cat si cel imprevizibil la data savarsirii faptei monopoliste[16]. Nu se repara insa decat daunele cauzate in mod direct de fapta monopolista, nu si daunele indirecte.
Pentru alte observatii privind prejudiciul, solutiile din Codul civil si cele propuse de doctrina pornind de la prevederile Codului civil isi pastreaza aplicabilitatea si in cazul daunelor generate de fapte monopoliste de natura delictuala.
(ii) In legatura cu fapta ilicita, nu am de facut observatii care sa reprezinte abordari de principiu diferite fata de ceea ce s-a discutat in doctrina de drept civil. Totusi, sunt de facut cateva precizari.
Ca si in dreptul comun, prin fapta ilicita monopolista se incalca atat norme legale, cat si drepturi si interese subiective ale agentilor economici concurenti. In cazul faptelor monopoliste, este insa greu de imaginat ca ar exista interese subiective ale agentilor economici care sa nu fie protejate prin norme legale (devenind astfel drepturi subiective). De exemplu, chiar si interesul fiecarui comerciant de a beneficia de o piata deschisa liberei concurente isi gaseste o expresie legislativa, si anume art. 134 alin.2 lit.a din Constitutie.
Fapta monopolista ilicita se savarseste in anumite modalitati, o parte din ele fiind prevazute de lege cu titlu de exemplu, iar altele urmand a fi sanctionate daca intrunesc trasaturile definitorii ale faptelor monopoliste stabilite de asemenea prin Legea nr. 21/ 1996. In cazul intelegerilor monopoliste, ceea ce este inedit este posibilitatea ca un organ administrativ – Consiliul Concurentei – sa decida ca o fapta monopolista care in mod obiectiv intruneste trasaturile faptelor incriminate de Legea nr. 21/ 1196, sa poata fi totusi derulata in continuare daca intruneste conditiile prevazute in art. 5 alin.2 din Legea nr.21/ 1996 (“exceptari individuale”)[17]. Ar insemna in acest caz ca, desi organul administrativ permite continuarea faptei monopoliste respective, agentii economici concurenti care sufera un prejudiciu au dreptul de a cere in instanta repararea prejudiciului? Cred ca instanta ar trebui sa respinga o asemenea actiune, cu urmatorul argument:
- art. 5 alin.2 “dezincrimineaza” faptele interzise prin art. 5 alin.1, daca sunt savarsite in anumite conditii prevazute de lege. In consecinta, intelegerea intre agentii economici inceteaza sa mai aiba un caractre ilicit, organul administrativ avand functia doar de a verifica daca o asemenea intelegere respecta toate conditiile impuse de art. 5 alin.2.
Referitor la cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei, ele sunt valabile numai in cazul intelegerilor monopoliste, fiind exclusa posibilitatea existentei lor in privinta abuzului de pozitie dominanta. In cazul intelegerilor monopoliste, trebuie aratat ca spre deosebire de dreptul comun, legitima aparare si starea de necesitate nu pot justifica savarsirea unei practici monopoliste[18]. In ce priveste indeplinirea unor activitati impuse de lege ori a ordinului “superiorului”, toate aceste cauze de inlaturare a caracterului ilicit al faptei imbraca o forma specifica in dreptul concurentei, si anume aceea a cauzelor de impunitate[19].
(iii) In privinta legaturii de cauzalitate intre fapta monopolista si prejudiciu, consider ca solutiile la care s-au oprit doctrina si practica judecatoreasca[20] sunt pe deplin aplicabile si in ipoteza faptelor monopoliste, cu precizarea ca mi se pare mai adecvata aplicarea in aceasta materie a sistemului bazat pe teza indivizibilitatii cauzei cu conditiile.
(iv) Privitor la vinovatia agentului economic monopolist care a cauzat prejudiciul, consider ca este extrem de greu de conceput savarsirea unei fapte monopoliste in absenta oricarui element intelectiv si volitiv al agentului economic monopolist fata de fapta si de urmarile acesteia. O fapta monopolista ilicita, care afecteaza semnificativ piata relevanta si pe agentii economici concurenti, nu se poate savarsi in mod “inconstient” sau din “ignoranta”. In fond, standardul de diligenta la care sunt supusi agentii economici este mult mai ridicat decat in cazul persoanelor fizice obisnuite, astfel incat imi vine foarte greu sa accept ideea ca un agent economic a savarsit o fapta monopolista fara sa-si fi dat seama de conescintele actiunilor sale. In orice caz, el ar fi trebuit sa isi dea seama de caracterul ilicit al faptei si de consecintele pagubitoare ale acesteia. In concluzie, indraznesc sa afirm ca in ce priveste latura subiectiva a raspunderii delictuale a agentului economic monopolist, exista intotdeauna o prezumtia foarte puternica de vinovatie a autorului faptei. Simpla intrunire a elementelor materiale ale faptei monopoliste (in lipsa existentei conditiilor prevazute de art. 5 alin.2 in cazul intelegerilor monopoliste) este suficienta pentru a antrena prezumtia de vinovatie a autorului faptului monopolist. Agentul economic monopolist se poate apara, cred eu, numai prin invocarea unor vicii de consimtamant (in cazul intelegerilor monopoliste), precum si prin invocarea exercitarii unui control economic asupra sa care il lipseste de capacitatea de a lua decizii economice in mod autonom. Alte cazuri de inlaturare a vinovatiei intalnite in dreptul comun (de ex., forta majora si cazul fortuit) nu cred ca pot fi luate in considerare in aceasta materie.
In finalul acestei sub-sectiuni, cred ca merita discutata o problema care are relevanta practica pentru exercitarea actiunii in raspundere civila delictuala: in ipoteza cand agentul economic agresat a introdus in instanta actiunea in raspundere civila dar anterior sau ulterior introducerii actiunii, Consiliul Concurentei declanseaza o investigatie asupra aceluiasi fapt monopolist, instanta civila poate suspenda judecata pana la data finalizarii investigatiei (care poate include si perioada in care decizia de condamnare emisa de Consiliul Concurentei este atacata de agentul monopolist in contencios administrativ)? Opinez ca intr-un asemenea caz, suntem in ipoteza prevazuta de art. 244 pct.1 Cod procedura civila, pentru urmatoarele considerente:
- investigarea faptelor monopoliste de catre Consiliul Concurentei reprezinta o procedura jurisdictional-administrativa. Aparent, art. 244 pct.1 se refera la o procedura judecatoreasca in curs de desfasurare la data luarii de catre instanta a deciziei de suspendare voluntara a judecatii. In realitate, cred ca termenul de “judecata” poate fi luat intr-un sens mai larg in cazul de fata, pentru a include si alte proceduri jurisdictionale care nu se desfasoara insa in in fata organelor judecatoresti. Este de necontestat ca solutia la care va ajunge Consiliul Concurentei are capacitatea de a influenta modul de rezolvare a actiunii in raspundere civila. In plus, instanta civila este mult mai putin “echipata” pentru a analiza un fapt monopolist si implicatiile sale, in comparatie cu Consiliul Concurentei. De aceea, cred ca solutionarea actiunii in raspundere civila depinde in mare masura de stabilirea existentei sau inexistentei faptului monopolist (si implicit a dreptului la actiune al agentului economic agresat) in cadrul procedurii administrativ-jurisdictionale derulate in fata Consilului Concurentei;
- daca nu s-ar admite posibilitatea suspendarii voluntare a judecarii actiunii in raspundere, exista riscul ca, cele doua proceduri derulandu-se in paralel, instanta civila sa constate savarsirea de catre parat a unui fapt monopolist producator de prejudicii, in timp ce Consiliul Concurentei sa decida ca nu a avut loc savarsirea unui fapt monopolist sau ca exista exista o cauza de impunitate, etc. In conditiile in care este discutabila posibilitatea agentului economic agresat (chiar daca a sesizat Consiliul Concurentei) de a ataca decizia acestuia de admitere a faptului presupus monopolist si cum instanta civila nu este tinuta de concluziile la care a ajuns Consiliul Concurentei, am fi in fata unei situatii nu numai inechitabile pentru agentul economic parat, dar si care ar pune in discutie intregul mecanism de monitorizare a liberei concurente pe piata, imaginat de legiuitor (ar insemna ca atributiile Consiliului Concurentei sa fie preluate si exercitate de instanta civila).
Stabilirea cifrei de afaceri in contextul L 21/ 1996
Cifra de afaceri nu este totuna cu venitul brut. Conform art.67 (1) din L 21/ 1996 astfel cum este pus in aplicare prin Instructiunile Cons. Conc. din 17.05.2004 cu privire la calculul cifrei de afaceri, cifra de afaceri este data de venitul brut (adica, din care nu s-au scazut cheltuielile) reflectat in situatiile financiare anuale, din care se scad obligatiile fiscale datorate (mai precis, accizele) si valoarea exporturilor (efectuate direct, prin mandatar sau comisionar). Valoarea rezultata se numeste ‘cifra de afaceri ajustata’. Valoarea ajustata este aferenta anului financiar anterior celui in care are loc faptul monopolist/ concentrarea economica. In cazul in care unul dintre agentii economici analizati face parte dintr-un, pentru a stabili incadrarea in pragurile prevazute de lege se va calcula cifra de afaceri ajustata a grupului (specific acestui caz este ca cifra de afaceri interna a grupului – recte, valoarea vanzarilor intre entitatile membre ale grupului- nu se ia in calculul cifrei de afaceri ajustate a grupului).
Din analiza acestei formule, deducem urmatoarele:
- legea vorbeste de deducerea obligatiilor fiscale din cifra de afaceri, fara a face distinctie dupa natura obligatiei fiscale. Daca la TVA lucrurile sunt clare (TVA nu face parte din cifra de afaceri inregistrata in situatiile financiare), in ceea ce priveste celelalte impozite (mai ales impozitul de profit) ar trebui ca ele sa poata fi deduse din cifra de afaceri. In practica, prin interpretarea abuziva a legii CC deduce numai valoarea accizelor.
- prin scaderea valorii exporturilor, cred ca legiuitorul si-a exprimat intentia de a nu sanctiona practicile monopoliste care isi produc majoritatea efectelor in exteriorul tarii (de ex., daca exista o intelegere de specializare in productie cu clauze anticoncurentiale incheiata in agenti economici care opereaza in Romania, dar majoritatea veniturilor din aceasta intelegere sunt obtinute din export, atunci cifra de afaceri va fi foarte mica si intelegerea nu va cadea sub incidenta art. 8 ali.1 din L 21/ 1996).
Pentru institutiile de credit si societatile de asigurari exista un alt mod de calcul al cifrei de afaceri (v.art.68 din L 21/1996 si Instructiunile mentionate mai sus).
[1] Pentru o analiza succinta a caracterului nulitatii prevazute de art. 54 din Legea nr. 21/ 1996, a se vedea O.Capatina, Noua reglementare antimonopolista in dreptul concurentei, in Revista “Dreptul”, nr. 7/ 1996, pp.16-17
[2] Prevederea legala cea mai des invocata care deosebeste obligatiile comerciale de cele civile este prezumtia de solidaritate pasiva in cazul obligatiilor comerciale (mai putin in cazul obligatiilor comerciale unilaterale), reglementata de art. 42 C.com. In fapt, aceasta prezumtie de solidaritate pasiva opereaza numai in ceea ce priveste obligatiile comerciale contractuale, solidaritatea fiind prezumata prin lege (art. 1003 C.civ.) in materia obligatiilor civile delictuale. Pentru analiza prezumtiei de solidaritate pasiva in dreptul comercial, a se vedea D.D. Gerota, Teoria generala a obligatiunilor comerciale in raport cu tehnica obligatiunilor civile, Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1932, pp. 123-137; St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, editia a III-a, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2001, pp.368-370; M. Nicolae, Discutii in legatura cu raspunderea in materia obligatiilor comerciale, in “Revista de drept comercial”, nr. 12/ 1997, pp.112-125. Alte deosebiri importante intre cele doua regimuri juridice obligationale sunt date de interdictia acordarii termenului de gratie in materie comerciala (art. 44 C.com.) si curgerea de drept a dobanzilor pentru obligatiile comerciale platibile in bani si exigibile (art. 43 C.com.), ceea ce ar putea justifica concluzia generala ca in cazul obligatiilor comerciale contractuale debitorul este de drept in intarziere. Aceeasi prezumtie exista si pentru obligatiile delictuale civile. De unde rezulta ca in dreptul comercial, deosebirile dintre raspunderea delictuala si cea contractuala sunt mai reduse decat in materie civila (pentru o analiza comparativa a celor doua forme de raspundere, a se vedea C. Statescu, in C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, editia a III-a, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2000, pp. 132-136).
[3] A se vedea O. Capatina, op. cit., pp.169-170.
[4] Pentru caracterizarea acestui drept, a se vedea Capitolul I, subsectiunea A).c).2.
[5] Raspunderea civila consta in obligatia civila a autorului faptei de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicita. A se vedea C. Statescu, in C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, editia a III-a, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2000, p. 122; M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1972, pp. 5-7.
[6] Pentru criteriile de determinare a existentei pozitiei dominante, a se vedea O. Capatina, Dreptul concurentei comerciale. Concurenta patologica. Monopolismul, Ed. LUMINA LEX, Bucuresti, 1993, pp.127-134; G. Boroi, Dreptul concurentei[ Note de curs], 1996, pp. 104-106.
[7] In legatura cu raportul dintre concentrarea economica excesiva si abuzul de pozitie dominanta, respectiv cu intelegerea monopolista, a se vedea G. Boroi, op.cit., pp.138-140 (nu sunt sigur insa daca autorul a avut in vedere aceste raporturi si din perspectiva raspunderii civile, sau numai prin raportare la sanctiunile administrative si penale).
[8] A se vedea C. Statescu in C. Statescu, C. Birsan, op.cit., p. 145-146.
[9] In acest sens, a se vedea C. Statescu in C. Statescu, C. Birsan, op.cit., p. 154; M. Eliescu, op.cit., pp. 92-95.
[10] A se vedea G. Boroi, op.cit., p. 83 (cu referire numai la intelegerile monopoliste, dar concluzia poate fi extrapolata si la celelalte categorii de fapte incriminate de Legea nr. 21/ 1996).
[11] A se vedea supra, Capitolul I, sectiunea a V-a.
[12] A se vedea art. 9 alin. 1 din Legea nr. 11/ 1991.
[13] Pentru o analiza recenta a criteriilor care pot fi utilizate pentru determinarea cuantumului despagubirilor banesti pentru repararea daunelor morale, a se vedea I. Urs, Criterii de apreciere a prejudiciilor morale si a despagubirilor banesti pentru repararea daunelor morale, in Revista “Dreptul”, nr. 4/ 1998, pp. 24-30.
[14] Din aceasta perspectiva, cea mai comprehensiva definitie a daunelor morale am gasit-o intr-o lucrare care, din ratiuni ideologice, exclude de plano posibilitatea acoperirii lor banesti: dauna morala “are acest caracter in masura in care efectul negativ al faptei ilicite afecteaza acele atribute ale persoanei care influenteaza relatiile sale sociale – nume, onoare, reputatie, etc.- sau cele care se situeaza in domeniul afectiv al vietii umane … vatamari care isi gasesc expresia cea mai tipica in durerea morala si chiar fizica incercata de victima (M. Eliescu, op.cit., p. 106). Daunele morale sunt definite intr-un mod asemanator si de alti doctrinari, care accepta insa posibilitatea compensarii lor banesti. A se vedea Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civil roman. Studiu de doctrina si jurisprudenta, vol.II, Ed. SOCEC, Bucuresti, 1943, pp. 89-90; C. Statescu, C. Birsan, op.cit., pp. 148-153.
[15] Datorita “ecranului” de ordin conceptual care desparte persoana juridica de persoanele fizice care o compun sau care sunt angajatii ei, nu se poate sustine ca tulburarea, stress-ul si suferinta provocata acestor persoane fizice de afirmatiile denigratoare reprezinta “suferinta” persoanei juridice insasi.
[16] C.Statescu, C. Birsan, op.cit., pp.150-151.
[17] Art. 5 alin.2 din L 21/ 1996 nu reglementeaza cauze de impunitate (respectiv, imprejurari care afecteaza autonomia de vointa a agentilor economici participanti la o intelegere monopolista), el stabileste doar exceptii de la aplicarea interdictiilor referitoare la intelegerile monopoliste. Agentii economici participanti la intelegerile exceptate sunt insa considerati ca au avut autonomie decizionala pentru a participa la acea intelegere.
[18] Aparent, o situatie similara legitimei aparari/ starii de necesitate exista in cazul pietelor oligopoliste, cand un agent economic puternic ia o masura incriminata de lege iar ceilalti concurenti avand o putere economica asemanatoare il imita. In realitate, prin repetarea masurilor luate initial de un agent economic, concurentii sai nu fac decat sa afecteze drepturile celorlalti competitori de pe piata si echilibrul pietei in ansamblu, ceea ce lipseste aceste actiuni de caracteristicile actelor in legitima aparare.
[19] Pentru o analiza a cauzelor de impunitate, a se vedea O. Capatina, op.cit., pp.48-69.
[20] De exemplu, a se vedea C. Statescu, C. Birsan, op.cit., pp. 179-189.