Drept

5. Scurt istoric. Astfel cum s-a arătat[1], în istoria evoluţiei brevetelor de invenţie se remarcă existenţa a trei perioade importante, astfel:
6. perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în cursul căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea oportun, astfel încât conceptul de utilitate şi acela de favoritism deţineau un rol important;
7. perioada brevetelor naţionale (1790 - 1883), în cursul căreia fiecare inventator avea dreptul să solicite obţinerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv de factori obiectivi; în această perioadă însă, protecţia invenţiilor naţionale nu era asigurată în străinătate;
8. perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, care a început în anul 1883 şi continuă şi în prezent, perioadă în cursul căreia protecţia invenţiilor în afara ţării de origine s-a dezvoltat în paralel cu comerţul internaţional, fenomen la care au contribuit convenţiile internaţionale sau regionale.

            5.1. Scurt istoric. Perioada privilegiilor. Privilegiile au constituit instrumente prin care suveranul putea oferi un drept special unei persoane. Privilegiile confereau categorii de drepturi foarte diferite pentru beneficiarii acestora, dar în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă, acordarea cetăţeniei sau a unor titluri nobiliare. Raţiunile avute în vedere pentru acordarea acestor privilegii erau, de asemenea, foarte variate. Astfel, privilegiile acordate pentru lucrările referitoare la explorările miniere sunt considerate predecesoare ale privilegiilor industriale. Cele dintâi privilegii acordate pentru descoperirile tehnice nu făceau distincţia între inventator, în sensul modern al termenului şi persoana care doar introducea în ţară o descoperire făcută în străinătate, deoarece interesul suveranului era ca inovaţia să înlocuiască importurile cu o ramură nouă a industriei autohtone.

            Republica Veneţiană a fost cel dintâi stat care, în 1474, a adoptat o lege prin care se reglementa această formă de privilegiu. Legea stabilea principiile pe care, ulterior, s-a dezvoltat sistemul brevetelor de invenţie, şi anume: importanţa invenţiilor pentru stat, recunoaşterea unor drepturi exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de timp, sancţionarea încălcării acestor drepturi.

            Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să capete amploare începând cu secolul al XII-lea în Anglia, unde Coroana a acordat privilegii speciale pentru protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de tehnologie. Protecţia a luat forma acordării, în beneficiul celui ce a introdus o nouă tehnologie, a dreptului exclusiv de a o folosi pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată spre a o implementa şi spre a-i instrui şi pe alţii să o folosească.

            Asemenea drepturi temporare erau adeseori acordate prin scrisori deschise ("Letters Patent"), numite astfel pentru că aveau sigiliul aşezat în partea de jos, adică exact invers faţă poziţia acestuia în cazul închiderii scrisorilor prin sigilare. Ele erau, de fapt, o înştiinţare oficială a publicului cu privire la drepturile acordate. Deşi iniţial sistemul a fost conceput pentru încurajarea noilor industrii, cu timpul s-a abuzat de acordarea acestor drepturi, în vederea creşterii veniturilor regale. În urma protestelor Parlamentului, Coroana a promis că acordarea de brevete va face obiectul hotărârilor judecătoreşti emise în baza legii. Astfel, în cadrul unuia dintre cele mai faimoase procese - acela al croitorilor din Ipswich din anul 1615 - judecătorul a decis în felul următor: "Dacă o persoană creează o invenţie şi dezvoltă un nou comerţ în interiorul Regatului, punându-şi astfel în pericol viaţa, consumând din averea sau din lucrurile sale etc., sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin graţia şi bunăvoinţa sa, poate să îi acorde, ca recompensă pentru muncă şi cheltuielile depuse, un privilegiu prin care, o anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel negoţ ori comerţ, întrucât la început locuitorii regatului sunt neştiutori şi nu au cunoştinţele şi îndemânarea spre a-l practica. Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va putea acorda un alt privilegiu pentru aceeaşi invenţie."

            Abuzurile în acordarea drepturilor speciale au continuat (îndeosebi sub domnia Elisabetei I şi a lui Iacob I) până în anul 1628, când a fost adoptată legea intitulată "Statute of Monoplies", care prevedea că toate monopolurile, dispoziţiile şi concedările de drepturi sunt invalide, cu excepţia "oricărei scrisori deschise[2] şi a oricărei acordări de privilegii pe termen de cel mult 14 ani ce se vor da de acum înainte primilor şi realilor inventatori pentru unica folosire sau producere în regat a produselor noi, pe care alţii, simultan cu  scrisorile  deschise acordate  şi a drepturilor, nu le vor folosi."

            Prin jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din Anglia, sistemul privilegiilor s-a dezvoltat în această ţară către un sistem de acordare bazat exclusiv pe condiţii procedurale, dintre care unele, precum depunerea unui "deviz" detaliat, cerut în 1711, au făcut din acest sistem un precursor al brevetelor de invenţie moderne. Începând cu 1760, numărul brevetelor acordate în Anglia a crescut rapid, ca urmare a revoluţiei industriale. Cu toate acestea, în acele ţări în care revoluţia industrială a început mai târziu, numărul brevetelor de invenţie a rămas modest. În Franţa, neîncrederea generală, exprimată prin piedicile puse în calea libertăţii producţiei şi a comerţului, ca şi rezultatele slabe obţinute în general de către deţinătorii "scrisorilor deschise", l-au determinat pe monarh să decidă (prin "Proclamaţia" din 1762) ca beneficiarii privilegiilor să îşi piardă toate drepturile dacă nu îşi pun invenţia în practică în decurs de un an şi să respingă un mare număr de cereri de privilegii.

            5.2. Scurt istoric. Perioada brevetelor naţionale. Aproape în mod simultan, Statele Unite ale Americii (în 1790) şi Franţa (în 1791) au adoptat legi privind brevetele de invenţii ce se bazau pe ideea acordării acestora oricărui inventator, dacă erau îndeplinite anumite condiţii obiective. Extrem de semnificativ este art. 1 al menţionatei legi franceze: "Orice descoperire sau invenţie nouă, în orice domeniu industrial, este proprietatea autorului ei; în consecinţă, legea îi garantează autorului întreaga şi totala posesiune asupra invenţiei sale, în condiţiile şi pentru durata prevăzute de lege." 

            Totuşi, aceste reglementări au conţinut şi norme naţionaliste. Astfel, conform unui amendament din 1793 la legea nord-americană, brevetele se puteau acorda numai cetăţenilor Statelor Unite ale Americii. Iar în Franţa, persoana care introducea procedee provenite dintr-o altă ţară beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv; pe de altă parte, un inventator care obţinea un brevet pentru invenţia sa în afara statului francez după ce, anterior, obţinuse brevetul francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul obţinut în străinătate.

            Ca urmare a aplicării legii în ţările cucerite de Napoleon, noul sistem s-a extins la începutul secolului al XIX-lea. Deşi monarhiile au continuat principiul privilegiilor, în practică dreptul la brevet era recunoscut în toate aceste ţări. Revoluţia industrială extinzându-se în lume, numărul brevetelor de invenţie a cunoscut o adevărată explozie. În paralel, au apărut şi îmbunătăţiri calitative. Astfel, simplii importatori de tehnică nu au mai fost trataţi la fel ca inventatorii, iar acest concept nou a fost dezvoltat şi a condus la re-definirea şi, uneori, la simplificarea formalităţilor. Sistemul înregistrărilor predomina, cu excepţia Statelor Unite ale Americii, unde examinarea individuală s-a introdus în 1836. Deşi, în general, străinii puteau să obţină brevete autohtone, brevetarea unei invenţii în mai multe ţări era destul de rară, pe de o parte deoarece o asemenea necesitate nu apăruse, iar pe de altă parte din cauza complexităţii procedurilor care făceau protecţia multiplă foarte complicată şi cu o eficacitate îndoielnică.

            Cu toate acestea, existenţa brevetelor a fost resimţită ca o piedică pentru comerţul internaţional. În ţările membre ale Uniunii Vamale a Statelor Germane ("Zollverein"), anterior constituirii imperiului unit din secolul al XIX-lea, titularul unui brevet de invenţie îşi pierdea dreptul de a se opune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost produse în alte state ale Uniunii. Ca urmare a succesului comerţului liber, sistemul brevetelor părea că va fi abandonat odată cu renunţarea la barierele vamale. Totuşi, inventatorii şi asociaţii acestora, adică industriaşii din cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere tehnic, au reacţionat şi au lansat ideea protecţiei internaţionale a invenţiilor. În cadrul expoziţiei Internaţionale de la Viena din 1873, congresul pentru brevete de invenţie a avansat diverse idei cu privire la acest subiect. În acelaşi timp, criza economică a dus la retragerea încrederii în eficienţa comerţului liber, astfel încât tentativele de abolire a brevetelor au fost respinse. În cadrul următoarei Expoziţii internaţionale, desfăşurate la Paris, un congres internaţional a început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale. Organizarea unei conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a convenţiei ce a înfiinţat Uniunii pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.

            5.3. Scurt istoric. Perioada internaţionalizării. Odată cu semnarea Convenţiei de la Paris, a început perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, în special, a sistemului de brevetare. Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în care s-a realizat progresul ulterior, prin revizuirea periodică a convenţiei transmiţându-se mai uşor şi mai eficient protecţia invenţiilor provenite dintr-o ţară membră a Uniunii în alte ţări.

            În cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm din 1967, s-a încheiat acordul pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale (care a devenit o organizaţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite), fiind prevăzute uniunile pentru proprietate industrială şi pentru drept de autor ca structuri permanente.

            Convenţia de la Paris a prevăzut, de la bun început, posibilitatea ca statele membre să încheie "acorduri speciale" între ele cu privire la proprietatea industrială. Această posibilitate a fost folosită pe larg, mai ales prin încheierea în 1970 a Tratatului de cooperare în materia brevetelor (PCT), administrat de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, precum şi, în 1973,  a Convenţiei europene pentru brevetele de invenţie, administrate de Oficiul European al Brevetelor de Invenţie (EPO).

6. Problema naturii juridice a dreptului inventatorului[3].[4] Concepţia conform căreia dreptul inventatorului este un drept de proprietate. Odată născute, drepturile inventatorului trebuia să fie încadrate în clasificarea drepturilor subiective, ceea ce presupunea stabilirea naturii lor juridice.

            În anul 1791, în raportul prezentat Adunării Constituante a Franţei, Chapelier arăta: "Cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi, s-ar putea spune, cea mai personală dintre toate proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii scriitorului"[5]. În felul acesta, nu numai că a fost consacrată expresia "proprietate industrială, literară şi artistică", dar, totodată, prin legislaţia adoptată în timpul Revoluţiei franceze, recunoscându-se pentru prima oară - în forma lor modernă - drepturile inventatorului (ca şi, de altfel, pe cele ale autorului operelor literare, artistice şi ştiinţifice), acestora le-a fost conferită calificarea de drepturi de proprietate.

            În condiţiile în care primele legi care au reglementat aceste drepturi sunt categorice în a le califica drepturi de proprietate, conforme dreptului natural, fiind confirmate şi de jurisprudenţă, legislaţia de mai târziu evită calificarea expresă ca drept de proprietate, aceasta fiind înlocuită cu reglementarea propriu-zisă a conţinutului dreptului. Aceeaşi atitudine caracterizează şi jurisprudenţa. Astfel, o decizie a Curţii de Apel din Paris din 8 decembrie 1853 cuprinde următorul considerent: „Creaţia unei opere literare sau artistice constituie, în folosul autorului ei, o proprietate al cărei fundament  se află în dreptul natural şi dreptul ginţilor...”[6].[7] Ulterior, la 25 iulie 1887, Curtea de Casaţie statuează că „Departe de a constitui o proprietate ca aceea definită şi organizată de Codul civil pentru mobile şi imobile, drepturile de autor nu dau titularilor lor decât privilegiul exclusiv al unei exploatări temporare.”[8]

            În decursul timpului, concepţia conform căreia drepturile inventatorului constituie un drept de proprietate a fost criticată pentru mai multe motive. Astfel, s-a arătat că, spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul autorului şi inventatorului este un drept temporar. În condiţiile în care caracterul exclusiv şi opozabil tuturor este elementul comun principal, care leagă drepturile intelectuale de dreptul de proprietate, totuşi analogia nu mai poate fi continuată. Drepturile intelectuale nu se pot dobândi prin prescripţie, nu sunt sancţionate de acţiunea în revendicare, nu sunt supuse aceleiaşi reglementări cu dreptul de proprietate. Asimilarea lor cu dreptul de proprietate nu dezvăluie conţinutul acestor drepturi, care consistă, de fapt, într-un monopol de exploatare sustras (spre deosebire de cel pe care îl conferă proprietatea corporală) legii concurenţei.

7. Concepţia conform căreia drepturile intelectuale constituie o categorie distinctă de drepturi. Pornind de la clasificarea romană a drepturilor în drepturi personale (iura in persona ipsa), drepturi obligaţionale (iura in persona aliena) şi drepturi reale (iura in re materiali), E. Picard a adăugat, în anul 1877[9], o a patra categorie de drepturi patrimoniale: drepturile intelectuale.

Această idee a fost adoptată ulterior de numeroşi jurişti[10] şi, de asemenea, a fost consacrată în unele acte normative[11].

            Şi teoria drepturilor intelectuale a fost criticată, arătându-se că, dacă eticheta „drepturi intelectuale” este potrivită pentru a desemna drepturile inventatorului, ea apare cu totul necorespunzătoare atunci când este aplicată mărcilor de fabrică sau numelui comercial. Construcţia are un caracter negativ, fiind întemeiată pe afirmaţia că drepturile intelectuale nu sunt nici drepturi reale şi nici drepturi de creanţă, dar fără a se arăta care este natura lor.

8. Concepţia bunurilor imateriale ca o categorie distinctă de drepturi patrimoniale. Teoria existenţei unei categorii distincte de drepturi, denumite „drepturi asupra bunurilor imateriale”, a fost elaborată de juristul german J. Kohler[12] şi domină încă dreptul german şi pe cel elveţian.[13] Teoria lui J. Kohler accentuează asupra naturii diferite a obiectului asupra căruia poartă drepturile „intelectuale”, pentru a arăta de ce titularii lor sunt singurii judecători ai oportunităţii publicării acesteia, precum şi de ce, pe de altă parte, ar fi de neconceput ca „acest drept absolut să fie perpetuu, pentru că, asemenea ideilor, creaţiile de formă au, în momentul în care creatorul lor a decis să le livreze publicului, o forţă de propagare care nu poate fi la infinit contrariată de voinţa suverană a unuia singur."[14]

Şi această concepţie a fost criticată, întrucât, întrucât porneşte de la o confuzie între drept şi obiectul asupra căruia acesta poartă (bunul imaterial), în condiţiile în care, în realitate, conţinutul acestui drept este monopolul de exploatare.

9. Concepţia drepturilor de clientelă. Noţiunea de drepturi de clientelă a fost introdusă în dreptul modern de P. Roubier, care a pornit de la utilitatea economică a drepturilor numite până atunci intelectuale, constatând că acestea tind, fiecare în parte, sub diferite forme, la cucerirea clientelei fie pentru un bun imaterial (invenţie, operă de artă), fie cu ajutorul unui bun imaterial (marcă, nume, emblemă).[15]

Teoria drepturilor de clientelă a fost supusă unor variate critici, dintre care cea mai importantă este aceea că, într-o asemenea concepţie, aspectul moral al dreptului este lăsat în umbră.

10. Concepţia drepturilor de monopol. Susţinută de R. Franceschelli[16], această concepţie face din drepturile autorilor şi inventatorilor o categorie distinctă de drepturi, denumite drepturi de monopol, pentru a se sublinia caracterul lor structural fundamental şi, totodată, elementul lor funcţional (funcţia de concurenţă pe care o exercită). Analizând conţinutul drepturilor al căror loc îl caută în clasificarea generală, R. Franceschelli relevă ca fiind de esenţa lor dreptul de a realiza şi exploata economic obiectul invenţiei sau operei, precum şi dreptul de a împiedica pe terţii care au cumpărat obiectul de a-l reproduce, multiplica şi vinde.

Cea dintâi dintre aceste facultăţi aparţine însă inventatorului şi autorului în temeiul dreptului comun, care atribuie celui care a creat un bun rezultatul creaţiei sale şi dreptul de a trage din el foloasele pe care le comportă. Dimpotrivă, cea de-a a doua facultate menţionată mai sus este recunoscută autorilor şi inventatorilor în temeiul legii speciale care „adaugă situaţiei rezultate din aplicarea dreptului comun, acest jus prohibendi, acest jus excludendi alios.”[17]

Pe baza identificării trăsăturilor caracteristice ale drepturilor autorilor şi inventatorilor, autorul acestei teorii arată că drepturile analizate nu pot fi încadrate în categoria drepturilor obligaţionale, întrucât au un caracter absolut, iar nu relativ şi, de aceea, dreptul de monopol constituie cel mai potrivit concept în care să fie încadrate.

Teoria drepturilor de monopol a fost criticată, printre altele, pentru că ignoră aspectul moral al dreptului subiectiv analizat.

11. Concepţia personalităţii dreptului autorului sau inventatorului. Potrivit acestei teorii )care, spre deosebire de cele expuse anterior, are un caracter monist), dreptul moral şi dreptul privativ de exploatare sunt două aspecte ale aceluiaşi drept, care ar avea un caracter personal. Această concepţie a fost susţinută mai ales în Germania. Totuşi, în doctrină şi jurisprudenţă este respinsă tendinţa de a reduce dreptul privativ de exploatare la un simplu aspect al dreptului moral, ca fiind artificială şi forţată.[18]
12. Concepţii elaborate în doctrina juridică română postbelică. Următoarele concepţii au fost elaborate în doctrina juridică română postbelică în privinţa naturii juridice a dreptului subiectiv al inventatorului:[19] complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale; drept personal-nepatrimonial; drept real purtând asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.

12.1. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv de inventator constituie un complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Teoria naturii complexe a dreptului subiectiv de inventator a fost susţinută pentru prima dată în doctrina juridică română de M.-I. Eremia[20] pe baza următoarelor categorii de argumente:[21]

1. a) existenţa dispoziţiilor Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care se referă în mod expres la drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului;
2. b) interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, în sensul că, prin referirea la „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi inventatorului, textul lasă în afara reglementării sale aspectul patrimonial al acestui drept;
3. c) complexul de drepturi al autorului, prevăzut de art. 3 din menţionatul Decret nr. 321/1956, cuprinde două drepturi de natură necontestat patrimonială, şi anume: dreptul de a trage foloase patrimoniale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea sau executarea operei şi dreptul la reparaţie patrimonială în caz de folosire fără drept a operei;
4. d) necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale ale autorului de faptul juridic al creaţiei, înlăturând astfel concluzia că ele ar izvorî „dintr-o concesiune mai mult sau mai puţin arbitrară a legii.”

Teza caracterului complex al drepturilor autorilor a fost expusă pe larg şi de C. Stătescu, arătându-se că, în cadrul dreptului român, nu se poate ignora clasificarea atributelor autorului în drepturi personal- nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, întrucât o asemenea împărţire este adoptată în chiar actele normative care reglementează dreptul de autor.[22]

De asemenea, St. Cărpenaru s-a raliat acestei teorii, arătând că "dreptul de autor, ca şi dreptul de inovator este un drept subiectiv complex în al cărui conţinut intră deopotrivă drepturi personale nepaatrimoniale şi drepturi patrimoniale, fără ca unele dintre ele să aibă primatul asupra celorlalte."[23]

Această concepţie a fost însă criticată[24] pentru următoarele raţiuni:

1. a) În ceea ce priveşte argumentul dedus din existenţa în complexul de drepturi ale autorului a unor facultăţi al căror caracter patrimonial nu poate fi contestat, s-a arătat că, cel puţin referitor la dreptul la reparaţia prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului personal-nepatrimonial (în cazul prevăzut de art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956, prin încălcarea dreptului de a consimţi la folosirea operei de către alţii), argumentul este neconcludent. Într-adevăr, potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus-arătate.” Aceasta este reparaţia morală şi socială a încălcării drepturilor personal-nepatrimoniale recunoscute de lege. Dacă, însă, încălcarea unui drept personal-nepatrimonial „pricinuieşte titularului [...] vreo pagubă patrimonială, legea civilă obligă pe cel care prin fapta sa ilicită, a cauzat această pagubă să i-o repare integral, cel mai adesea pe calea despăgubirilor băneşti, potrivit regulilor privitoare la responsabilitatea civilă.”[25] Prin urmare, dreptul la reparaţie, care poate fi şi patrimonial, există şi în cazul dreptului la nume, onoare etc., a căror natură de drepturi personal-nepatrimoniale nu a fost niciodată contestată. Este evident că nu s-ar putea susţine că dreptul la nume sau la onoare nu ar fi un drept personal-nepatrimonial, pentru simplul motiv că şi în cazul încălcării acestui drept se face aplicarea principiului general al răspunderii civile.

Este indiscutabil că, şi în cazul aplicării art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956 privitor la dreptul de autor, autorul va trebui să facă dovada pagubei patrimoniale suferite prin încălcarea dreptului său, pentru că, altfel, instanţa ar fi în imposibilitate să aprecieze cuantumul daunelor ce ar avea de acordat.

1. b) Argumentul dedus din interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu este concludent, întrucât din faptul că legiuitorul foloseşte exprimarea „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi inventatorului se poate deduce tot atât de bine că formula califică dreptul subiectiv al autorilor şi inventatorilor în ansamblul prerogativelor sale.
2. c) Cât priveşte argumentul dedus din necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale de faptul creaţiei, în mod direct iar nu mediat, acesta trebuie înlăturat pentru următoarele motive:

- soluţia propusă nu satisface această necesitate decât în parte, şi anume pentru primul din cele două drepturi patrimoniale enumerate, dreptul la reparaţie rămânând şi în acest caz legat numai în mod mediat de faptul creaţiei, şi anume prin delictul civil de încălcare a dreptului autorului;

- dreptul la recompensă, fiind o formă de retribuţie pentru muncă, este în modul cel mai strâns legat de munca creatoare, şi ar fi greu să se imagineze o legătură mai strânsă;

- în sfârşit, chiar în ipoteza că dreptul autorului sau inventatorului ar fi privit ca un complex de drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, încă şi atunci ele îşi au, în ultimă analiză, izvorul în lege, care recunoaşte aceste drepturi şi, prin urmare, nici adoptând soluţia propusă nu am fi la adăpostul criticii legate de caracterul arbitrar al concesiunii legii.

12.2. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept personal-nepatrimonial. Această concepţie a fost pentru prima dată elaborată de către A. Ionaşscu[26], fiind ulterior împărtăşită şi de către Y. Eminescu.[27] Astfel, analizând conţinutul dreptului de autor, definit de art. 3 din Decretul nr. 321/1956, A. Ionaşcu învederează dependenţa elementelor patrimoniale care alcătuiesc acest conţinut de drepturile personal-nepatrimoniale, ajungând la concluzia că „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial care, fiind împletite organic cu cele de ordin personal-nepatrimonial, formează un tot unitar.”[28] Acelaşi autor subliniază caracterul precumpănitor al dreptului nepatrimonial de autor atât prin raportul de întâietate al elementelor nepatrimoniale faţă de cele patrimoniale, cât şi prin caracterul drepturilor patrimoniale de a fi consecinţa celor personal-nepatrimoniale şi, în sfârşit, prin ocrotirea, nelimitată în timp, a conţinutului unor drepturi personal-nepatrimoniale.[29]

Împărtăşind aceeaşi concepţie, Y. Eminescu a arătat că, pentru a se determina natura unui drept, trebuie să se ţină seama de ceea ce, în conţinutul acelui drept, este de esenţa sa. Or, ceea ce este de esenţa dreptului de autor şi de inventator este conţinutul său personal- nepatrimonial. Aşa se explică faptul că dreptul de autor, ca şi acela de inventator, pot exista fără a comporta vreo prerogativă patrimonială, dar existenţa lor în afara prerogativelor nepatrimoniale este de neconceput.

12.3. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept real purtând asupra unui bun incorporal şi care este destinat utilizării în industrie. Această concepţie - pe care o împărtăşim - a fost elaborată de A. Petrescu[30], care, pornind de la distincţia dintre conceptul de drept subiectiv de proprietate industrială stricto sensu şi, respectiv, conceptul de drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu[31], cel dintâi fiind identificat cu dreptul de exploatare exclusivă care poartă asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) sau a unui semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale, ajunge la concluzia că problema naturii juridice a dreptului subiectiv de proprietate industrială stricto sensu se soluţionează prin stabilirea naturii juridice a dreptului exclusiv de exploatare.

Sub acest din urmă aspect, se arată că este evident că, în legătură cu creaţiile intelectuale, se nasc atât drepturi personal-nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, dar de aici nu se poate trage, mai departe, concluzia că ne aflăm în prezenţa unui drept complex, fiindcă, în realitate, este vorba despre o sumă de drepturi distincte.[32]

            Se remarcă, de asemenea, că drepturile născute în legătură cu o creaţie industrială nu întotdeauna au ca obiect însăşi acea creaţie industrială; astfel, de exemplu, dacă este adevărat că obiectul direct al dreptului de exploatare a invenţiei este invenţia însăşi, nu mai puţin adevărat este şi că drepturile personal-nepatrimoniale ale inventatorului au ca obiect respectul personalităţii autorului.  

            Sub un alt aspect, se mai observă că există unanimitate în sensul că în legătură cu marca nu se nasc drepturi personal-nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care - din nou în mod necontestat - are natura unui drept patrimonial. Aşa fiind, este firesc să se considere că dreptul de proprietate industrială asupra mărcii (sau asupra unui alt semn distinctiv utilizat în industrie), precum şi cel asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) să aibă aceeaşi natură juridică.

            Analiza caracterelor juridice ale dreptului de exploatare exclusivă[33] duce la concluzia că acesta nu poate fi încadrat tale quale într-una sau alta dintre categoriile clasice de drepturi patrimoniale civile: drepturi de creanţă şi, respectiv, drepturi reale.

            Este însă cert că dreptul de exploatare exclusivă, care are caracter relativ, nu poate fi considerat un drept de creanţă.

            Pe de altă parte, acest drept subiectiv se apropie de dreptul (clasic) de proprietate, deşi între cele două drepturi există diferenţe certe, şi anume:

• sub aspectul obiectului (obiect incorporal, iar nu un lucru);
• sub aspectul duratei în timp (caracter temporar, iar nu perpetuu);
• sub aspectul ocrotirii în spaţiu (caracter teritorial, iar nu ocrotire indiferent de teritoriul în care obiectul este plasat).

            Sunt, totuşi, deosebit de semnificative asemănările dintre cele două drepturi subiective, astfel: ambele se exercită direct asupra obiectului lor (creaţia industrială sau semnul distinctiv, respectiv, lucrul), fără să fie necesar concursul altor persoane; prerogativele componente sunt, mutatis mutandis, identice; trăsăturile de drept absolut, patrimonial, transmisibil le sunt comune.

            Aşa fiind, se concluzionează că dreptul subiectiv de proprietate industrială stricto sensu este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.

 

 

[1] Sub acest aspect, ca şi pentru aspectele expuse în cadrul paragrafelor 5.1. - 5.3., a se vedea Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 29 şi urm.

[2] "Letter Patent".

[3] Pentru prezentări de ansamblu ale celor mai importante concepţii cu privire la natura juridică a drepturilor inventatorului, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 19 - 22; Y. Eminescu, Dreptul de inventator, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 128 - 141; A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 51 - 54; St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 12 - 17 şi 61 - 62; A. Petrescu, Introducere, p. 27 - 28; A. Strowel, Droit d'auteur et copyright. Divergences et convergences. Étude de droit comparé, Établissements Émile Bruylant, Bruxelles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1993, p. 81 - 129; A. Lucas,  H.-J. Lucas, Traité de la propriété litéraire et artistique, ediţia a II-a, Litec, Paris, 2000, p. 24 - 29.

[4] Avându-se în vedere numeroasele aspecte complementare, problema naturii juridice a drepturilor inventatorului a fost, adeseori, analizată împreună cu problema naturii juridice a drepturilor de autor (drepturile autorilor de opere literare, ştiinţifice sau artistice). De aceea, în mod inevitabil, şi în cadrul prezentei lucrări se fac referiri la natura juridică a dreptului de autor.

[5] Apud St. Cărpenaru, op.cit., p. 15.

[6] Apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 129.

[7] Aceeaşi concepţie rezultă şi din următoarele considerente ale deciziei din 17 martie 1887 a Tribunalului Ilfov, Secţia a II-a: "Şi cum proprietatea literară este aceea care se recunoaşte mai facil decât toate proprietăţile şi care este cea mai bine imprimată de personalitatea autorului (titularul dreptului).

            Cu toate că această proprietate este compusă cu idei care rătăcesc în caietul trecutului, fondul comun din care se adapă inteligenţele, dar căutarea acestor idei, combinarea lor, de multe ori foarte nouă, încât se pare că nimeni nu le-a cunoscut până azi, munca aceasta, lungă şi răbdătoare ce omul îndeplineşte cu atâta greutate, sondând adâncimile viitorului sau plimbându-şi cugetarea sa în infinitele drumuri ale imaginaţiei, sau fixând-o neîncetat asupra tabloului aşa de mişcîtor al societăţilor, muncă ce profită splendorii unei ţări, în care un autor sau scriitor şi-a uzat viaţa şi de multe ori şi-a absorbit şi averea sa, nu poate fi produsul tuturor, şi foloasele nu le poate pierde nici el şi nici descendenţii săi.

            Autorul unei opere, folosindu-se de dânsa după dorinţa sa, exercitând-o după voinţa sa, cedând-o, vânzând-o şi transmiţând-o prin toate mijloacele de drept civil, putând a-şi corija şi modifica opera sa, putând a o suprima în tot sau în parte, după interesele averii sale, după grijile, după inspiraţiile conştiinţei sale, rezultă că dreptul de proprietate al unui autor este complet şi absolut, având astfel jus utendi et abutendi, caracter esenţial al dreptului de proprietate.

            Astfel fiind, deşi nu avem o lege specială care să reglementeze dreptul de proprietate literară, însă ea întrunind condiţiile unei adevărate proprietăţi, art. 480 C. civ., care reglementează în general dreptul de proprietate, tot el reglementează şi dreptul de proprietate literară; prin urmare, acest drept există şi este prevăzut într-un mod implicit în art. 480 C.civ. [ …]" (publicată în Drept civil român. Culegere de speţe. Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială. Legislaţie", de F. Ciutacu, Editura LVS Crepuscul, Bucureşti, 2001, p. 26 - 27).

[8] Idem.

[9] Pentru această precizare, a se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 131. Ulterior, teoria a fost dezvoltată de către autorul său în Le droit pur, Flammarion, Paris, 1920, p. 94.

[10] A se vedea, de exemplu, A. Colin şi H. Capiant, Traité de droit civil, volumul I, Paris, Dalloz, 1953, p. 36 şi 846 - 847; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1956, p. 248 - 250 şi 482; P. Mathely, Le nouveau droit francais des brevets des inventions, Librairie du Journal de Notaires et des Avocats, Paris, 1991, p. 286. De asemenea, cu unele deosebiri, a se vedea şi J. Dabin, Le droit subjectif, Dalloz, Paris, 1952, p. 103 - 105 (care, în esenţă, consideră că este vorba despre un „jus in re incorporali”, care se aseamănă cu proprietatea pentru că implică stăpânirea asupra unui bun, dar un bun incorporal, drept subiectiv care, deşi implică atât prerogative patrimoniale, cât şi prerogative personale, are totuşi un caracter unitar).

 

 

[11] De pildă, Legea dreptului de autor adoptată în Belgia în 1886.

[12] A se vedea J. Kohler, Forschungen aus dem Patentrecht, Mannheim, 1888, p. 116 şi urm; idem, Handbuch des deutschen Patentrechts, Mannheim, 1900, p. 58 şi urm. (apud Y. Eminescu, op.cit., p. 133).

[13] Sub acest din urmă aspect, a se vedea A. Troller, Précis du droit de la propriété immatérielle, Helbing & Lichtenhalhn Editions S.A. Bâle, 1978 (traducere de K. Troller şi V. Vessely din limba germană a Kurzlehrbuch des Immaterialguterrechts, 1976), p. 46 - 47.

[14]  H. Debois, Le droit d'auteur, Dalloz, Paris, 1950, p. 296.

[15]  A se vedea P. Roubier, Le droit de la propriété industrielle, volumul I, Sirey, Paris, 1952, p. 104. Teoria a fost dezvoltată pentru prima dată de către autorul său în studiul Droits intellectuels au droits de clientéle, publicat în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1935, p. 268 şi urm.

[16] A se vedea R. Franceschelli, Nature juridique des droits de l'auteur et de l'inventeur, în „Mélanges en l'honneur de Paul Roubier”, volumul II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 - 466.

[17] R. Franceschelli, op. cit., p. 445 (apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 135).

[18] A se vedea P. Roubier, op. cit., vol. I, p. 89 - 90

[19] Reamintim faptul că analiza naturii juridice a drepturilor inventatorului este, sub numeroase aspecte, identică în raport cu analiza naturii juridice a dreptului de autor.

[20] A se vedea M.-I. Eremia, Dreptul inovatorului, în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 2, 1957, p. 179 – 203.

[21] A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138.     

[22] A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 46 - 51.

[23] St. Cărpenaru, op.cit., p. 62.

[24] A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138 - 140.

[25] Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii, în „Analele Universităţii C.I. Parhon”, Seria ştiinţe sociale. Ştiinţe juridice, nr. 6/1956, p. 216.

[26] A se vedea A. Ionaşcu, Dreptul de autor în legislaţie, în revista "Justiţia nouă", nr. 6/1961, p. 35 şi urm.

[27] A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 140 - 141.

[28] A. Ionaşcu, op.cit., p. 40.

[29]  Prin drepturi personal-nepatrimoniale se înţeleg drepturile ”de natură morală, intim legate de persoana omului [...] şi prin care se garantează şi ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de a fi subiect de drepturi, în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări, morale sau intelectuale [...]” (Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 215).

[30] A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 29 - 33.

[31] Reamintim că prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu, ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, Introducere, p. 33).

[32] Caracterul distinct al acestor drepturi subiective rezultă, printre altele, din faptul că ele nu se nasc în acelaşi moment; de exemplu, dreptul la calitatea de autor al invenţiei se naşte în chiar momentul creării acesteia, pe când dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei se naşte din momentul depozitului reglementar, cu condiţia eliberării brevetului.

[33] Pentru caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, a se vedea supra, Secţiunea I a prezentului capitol.