Chiar daca savarsirea unei fapte de concurenta neloiala nu este sanctionata contraventional deoarece fie nu este reglementata ca o contraventie in lege, fie ca este prevazuta ca o contraventie dar nu intruneste unul din elementele contraventiei (de ex., afirmatiile care se fac despre concurentul lezat nu sunt mincinoase dar au totusi ca efect discreditarea acestuia), concurentul lezat are deschisa calea raspunderii civile impotriva autorului faptei.
Domeniul actiunii in concurenta neloiala
Actiunea in concurenta neloiala protejeaza libertatea concurentei. Libertatea concurentei este insa asigurata si prin alte masuri/ institutii, astfel incat apare necesitatea de a delimita actiunea in concurenta neloiala de alte masuri de protectie. Aceasta delimitare se realizeaza in masura in care se stabileste domeniul concurentei neloiale in raport cu alte atingeri aduse concurentei.
Principial, in doctrina franceza domina solutia enuntata de Paul Roubier in Le droit de la propriete industrielle in 1952, care trasa o linie de demarcatie intre concurenta neloiala si concurenta interzisa. In cazul concurentei interzise, autorul actului actioneaza fara a avea dreptul de a savarsi acel act, in timp ce in cazul concurentei neloiale autorul uzeaza in mod excesiv de libertatea sa comerciala[1]. Totusi, chiar Paul Roubier si ulterior alti autori au remarcat ca distinctia este inutila si poate da nastere la confuzii nedorite. Mai mult, art. 1382-1383 C.civ.fr. nu fac distinctie intre delicte si quasi-delicte, prin urmare nu se justifica nici delimitarea intre efectele concurentei ilicite si cele ale concurentei neloiale[2]. Solutie discutabila
In cazul in care agentul economic savarseste un act concurential interzis expres de lege (ex. la francezi sunt actele care aduc prejudicii consumatorilor, cum ar fi vanzarea in pierdere sau vanzarea bulgare de zapada, publicitatea mincinoasa) si care este sanctionat administrativ sau penal, actiunea impotriva lui poate fi introdusa fie de organele statului, fie de asociatiile de protectie a consumatorilor. Se considera in doctrina franceza in acest caz ca autorul a savarsit un fapt ilegal de concurenta, care nu exclude insa si actiunea in raspundere civila, care asigura repararea civila a prejudiciului. O forma a acestei actiuni este actiunea in concurenta neloiala[3]. Mie mi se pare fortata aceasta distinctie intre concurenta ilegala si concurenta neloiala, daca in sfera concurentei ilegale sunt incluse toate opratiunile comerciale care sunt interzise sau limitate de lege. In fond, Legea nr. 11/ 1990 incrimineaza administrativ si penal cele mai importante fapte de concurenta neloiala, ceea ce inseamna ca savarsirea lor este interzisa. Dar, nu s-a sustinut si nu s-ar putea sustine in mod serios ca asemenea fapte, datorita incriminarii exprese, nu mai sunt de concurenta neloiala, ci sunt fapte ilegale. Mai degraba, concurenta ilegala ar trebui limitata la faptele care incalca domeniile interzise concurentei prin lege.
Exista domenii de activitate inchise concurentei, prin contract. In mod obisnuit, acest lucru se realizeaza prin clauze de neconcurenta, incluse in contracte de munca, de reprezentare, de distributie exclusiva sau de franciza, etc. Concurenta anticontractuala presupune incalcarea unei interdictii de concurenta care nu se preocupa de mijloacele utilizate, in timp ce concurenta neloiala presupune incalcarea unei interdictii de a folosi anumite mijloace, nu incalcarea unei interdictii de concurenta in sine. In timp ce actiunea in concurenta neloiala este o actiune in raspundere delictuala, actiunea in concurenta anticontractuala este o actiune contractuala, cu toate diferentele care exista intre cele doua actiuni. Dar, daca clauza de neconcurenta este lovita de nulitate sau a ajuns la termen, actiunea in concurenta neloiala ar putea fi folosita pentru a sanctiona comportamentul unei parti contractuale. Cu alte cuvinte, cele doua actiuni nu se exclud reciproc. De asemenea, daca un tert este complice cu una dintre partile contractuale la violarea clauzei anti-concurentiale, tertul va raspunde delictual (poate chiar in concurenta neloiala)[4]. Obligatia de neconcurenta este o obligatie de a nu face orin care se interzice unei persoane –debitorul obligatiei- de a exercita o activitate economica in concurenta cu cea dezvoltata de o alta persoana- creditorul obligatiei de neconcurenta[5]. Obligatia de neconcurenta este fie de plin drept, fie voluntara, dar in ambele cazuri ea este de origine contractuala, fiind guvernata de dreptul obligatiilor. Din aceasta perspectiva, s-a afirmat ca dreptul obligatiilor, prin intermediul obligatiei de neconcurenta, este o sursa a dreptului concurentei (dreptul concurentei avand nu numai functia de a proteja libera concurenta, dar si de a proteja concurentii atunci cand aceasta protectie favorizeaza jocul concurentei)[6]. Aceasta afirmatie nu trebuie insa inteleasa ca permitand aplicarea dreptului concurentei asupra raporturilor dintre parti generate de obligatia de neconcurenta.
In sistemul de drept francez, se admite ca o obligatie de neconcurenta exista de plin drept in cazul contractul de cesiune a fondului de comert sau de munca, ori in cazul unor contracte de distributie comerciala, chiar in lipsa oricarei clauze specifice in aceasta privinta. Aceasta solutie, dezvoltata de jurisprudenta, se intemeiaza pe doua argumente alternative. Intr-un prim caz, in principal in ceea ce priveste cesiunea fondului de comert, obligatia de neconcurenta se fundamenteaza pe obligatia de garantie a vanzatorului de a asigura linistita posesie a bunului instrainat. In mod constant, Curtea de casatie franceza a statuat ca vanzatorul unui fond de comert are obligatia de a se abtine de la orice act de natura a deturna clientela fondului cedat, neputand face concurenta cumparatorului. O justificare de ordin principal a obligatiei de neconcurenta in acest caz este data de necesitatea neutralizarii unei concurente care s-ar putea dezvolta prin mijloace anormale, datorita cunostintelor intime asupra fondului de comert cedat, pe care le are vanzatorul[7]. Un al doilea argument (in special in cazul contractului de munca si a contractelor de distributie comerciala) se intemeiaza pe principiul executarii cu buna credinta a conventiilor. In ceea ce priveste contractul de munca, jurisprudenta franceza a decis ca un salariat este tinut de a-si indeplini obligatiile contractuale cu buna credinta si conform ca natura acestora. Natura contractului de munca exclude ideea ca un salariat sa dezvolte o activitate concurenta cu cea a intreprinderii care il angajeaza, datorita cunostintelor pe care salariatul le acumuleaza despre intreprindere, cunostinte care ar face ca mijloacele de concurenta folosite intr-un asemenea caz sa fie anormale[8]. In ceea ce priveste contractele de distributie comerciala, principiul executarii cu buna credinta si loiale a contractului si legatura sa cu obligatia de neconcurenta sunt prevazute expres de reglementarile speciale aplicabile (de ex., art.3 din Directiva CEE din 18.12.1986 privind agentii comerciali) sau sunt pur si simplu creatii jurisprudentiale[9] (in cazul contractului de distributie exclusiva – Cass.com., 5.10.1993, 2 esp., D. 1993, IR 225 si 236).
In ceea ce priveste obligatia voluntara de nenconcurenta, validitatea ei este data nu de principiul libertatii contractuale (deoarece in acest caz el intra in competitie cu principiul libertatii concurentei), ci de faptul ca ea are o cauza licita. Liceitatea cauzei este data de interesul protectiei creditorului obligatiei contra unei concurente realizate prin mijloace anormale. Ori de cate ori o asemenea cauza nu exista, cand obligatia de concurenta se justifica numai prin dorinta de a proteja pe creditorul ei contra riscului pierderii clientelei ca urmare a luptei normale de concurenta, obligatia de neconcurenta incalca libertatea concurentei si nu poate fi validata[10] (Cass.com., 14.05.1992, D 1992, p.350- clauza de neconcurenta a salariatului dupa incetarea contractului de munca, considerata nejustificata; Cass.com., 14.11.1995, D. 1997, Somm.59- clauza de neconcurenta post-contract de franciza, considerata nelegitima). De asemenea, o alta conditie pentru valabilitatea clauzei de neconcurenta este ca ea sa fie necesara in economia contractului si sa fie strict proportionata in raport cu functia pe care o indeplineste (ceea ce din perspectiva dreptului concurentei se numeste principiul proportionalitatii, din perspectiva dreptului civil apare ca un interes legitim al creditorului)[11].
In ce priveste actiunea in contrafacere si actiunea in concurenta neloiala, cele doua sunt privite in mod traditional ca fiind distincte. Actiunea in contrafacere sanctioneaza incalcarea unui drept privativ special (un adevarat monopol de exploatare sau de utilizare) protejat de lege. Actiunea in concurenta neloiala nu sanctioneaza incalcarea unui drept privativ, ci fapta unei persoane care a fost anumite mijloace concurentiale nepermise de lege. Cele doua actiuni au fundamente diferite, ele nu constituie, sub forme diferite, exercitiul aceluiasi drept, si nu urmaresc acelasi scop. Ele au cauze diferite. Cele doua actiuni nu sunt complementare si nici accesorii. Totusi, in anumite conditii ele pot fi introduse cumulativ[12] (de ex., daca exista un risc de confuzie in ceea ce priveste utilizarea unei marci inregistrate[13]). In solutionarea litigiilor bazate pe actiunea in concurenta neloiala, judecatorul si juristii in general trebuie sa exercite o anumita prudenta. Acceptarea actiunii in orice conditii are riscul de reconstitui monopolul detinut de titularul unui drept privativ asupra unei creatii intelectuale, atunci cand legiuitorul nu (mai) protejeaza acest monopol. Un asemenea rezultat ar fi contrar libertatii comertului. Cu toate acestea, trebuie gasit un echilibru intre protectia intereselor legitime ale creatorului si cele ale utilizatorului creatiei intelectuale (in special, problema se pune in materia semnelor distinctive, mai ales marcile)[14].
Actiunea in raspundere pentru fapte de concurenta neloiala este o actiune in raspundere civila delictuala (ca regula generala). In consecinta, trebuie intrunite toate elementele acestei raspunderi: fapta ilicita, vinovatia autorului (agentul economic agresor), prejudiciu, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Exista insa particularitati cu privire la elementele raspunderii delictuale in ce priveste aplicarea lor la raspunderea pentru faptele de concurenta neloiala.
- a) in conceptia traditionala, se considera ca pentru existenta acestei forme de raspundere, este necesara existenta unui raport de concurenta pe aceeasi piata relevanta, intre ag.ec. agresor si cel lezat. Cu alte cuvinte, ambii se adreseaza aceleasi sfere de consumatori/ utilizatori sau desfasoara activitati identice sau similare. Activitatile unde se afla in concurenta nu trebuie sa formeze obiectul lor principal de activitate, dar ele trebuie exercitate efectiv. Aceasta conceptie se bazeaza pe teoria clientelei comune intre agresor si victima, fiecare dintre ei urmarind sa atraga si sa mentina o parte cat mai mare din aceasta clientela (realitate desemnata sub denumirea de “principiul specialitatii”)[15].
In dreptul francez, jurisprudenta franceza s-a indepartat treptat de la aceasta teorie si implicit de la cerinta existenta unui raport de concurenta intre parti. Cazurile decise in anii ’90 au marcat introducerea conceptiei de actiune in concurenta neloiala in lipsa oricarui raport de concurenta intre reclamant si parat. Astfel, este posibil sa fie calificat drept neloial comportamentul unui agent economic care fie nu are o clientela comuna cu victima, fie nu are o clientela proprie[16]. Fapta de concurenta neloiala poate exista in afara oricarei clientele comune. Totusi, exista anumite nuantari in functie de tipul faptei de concurenta neloiala. Astfel, cand este vorba de confuzie intre produse, clientela trebuie sa fie comuna si imediata. Cand este vorba de denigrare, se cere ca clientela finala sa fie identica, chiar daca activitatile partilor in litigiu sunt diferite (nu este necesar un raprot direct si strans de concurenta intre ele)[17].
- b) Prejudiciul consta, in general, din indepartarea sau pierderea clientelei (nu are importanta ca aceasta clientela nu se orienteaza catre autorul faptei de concurenta neloiala, ceea ce conteaza este indepartarea ei de concurentul lezat).
Notiunea de clientela este cea din dreptul comercial: valoarea pe care o reprezinta relatiile statornicite intre fondul de comert al unui comerciant si persoanele care solicita in mod obisnuit comerciantului respectiv marfuri, servicii sau executarea de lucrari (O. Capatina, SOCIETATILE COMERCIALE, 1996, p.284). Se admite insa ca in cadrul clientelei intra si persoanele care ar putea sa intre in relatii statornice de cumparare cu un comerciant, avand in vedere potentialul produselor/ serviciilor acestuia de a le satisface propriile nevoi (o asemenea clientela potentiala intalnim in perioada de incepere a activitatii comerciantului sau in perioada imediat urmatoare finalizarii unei investitii de catre comerciant). Clientela este elementul cheie al fondului de comert, este o valoare patrimoniala de natura incorporala (nu este un drept personal nepatrimonial deoarece comerciantul nu are un drept absolut si exclusiv asupra clientelei, strans legat de persoana sa). Dreptul comerciantului (ag.ec.) cu privire la clientela este un drept special, asemanator unui drept real (concurentii si tertii sunt obligati sa se abtina de la fapte contrare uzantelor comerciale cinstite si care pot aduce atingere clientelei) dar imperfect (orice concurent care foloseste mijloace comerciale cinstite poate atrage clientela comerciale in propria-i sfera de interese economice, poate ingloba aceasta clientela in propriu-i fond de comert fara a fi obligat sa despagubeasca pe comerciantul care a pierdut clientela. Mai mult, este in firea lucurilor ca orice comerciant sa incerce sa isi dezvolte clientela prin concurenta onesta, pe seama atragerii clientelei celorlalti comercianti cu care se afla in raporturi de concurenta directa).
Originile prejudiciului sunt date fie de acte pozitive, fie de acte negative. In categoria actelor negative intra cele care au derpt obiect dezorganizarea unei intreprinderi, actele de denigrare (inclusiv denigrare prin omisiune, care este o forma de denigrare indirecta – o intreprindere pretinde ca este singura care poseda o anume calitate). In categoria actelor pozitive intra confuzia si parazitarea[18].
Se admite totusi ca un comerciant poate fi tinut raspunzator fata de un concurent si daca acesta din urma nu si-a pierdut clientela, daca primul comerciant a folosit mijloace de concurenta neloiala indreptate impotriva acelui concurent (cu alte cuvinte, in aceasta materie se admite existenta raspunderii civile daca prejudiciul este numai eventula sau chiar in absenta oricarui prejudiciu). In orice caz, dovada existentei prejudiciului nu este necesara atunci cand actiunea in concurenta neloiala are drept unic scop interzicerea actelor de concurenta neloiala (si nu condamnarea agresorului la daune-interese).
In ultimii ani, in dreptul francez s-a impus aceeasi solutie, adica nu este necesara demonstrarea unui prejudiciu direct si cert pentru a admite actiunea in concurenta neloiala. Formula folosita a fost aceea ca prejudiciul se deduce din actele neloiale, ceea ce nu mai necesita demonstrarea lui. Exista astfel o asimilare a prejudiciului cu fapta de concurenta neloiala, astfel incat este suficienta demonstrarea existentei faptei pentru a se deduce existenta prejudiciului. Acest lucru se explica prin aceea ca actele de concurenta neloiala reprezinta o atingere adusa libertatii comertului, astfel incat orice agent economic are interesul de a face sa inceteze faptul respectiv, chiar daca nu a suferit un prejudiciu specific. [de fapt, tocmai pentru a accentua ideea ca actiunea in concurenta neloiala nu necesita un prejudiciu in intelesul dreptului comun, se foloseste expresia de “trouble commercial” in loc de prejudiciu]
Insa, in dreptul francez, atunci cand reclamantul cere acoperirea unui prejudiciu datorat actiunii in concurenta neloiala, instantele cer acestuia sa demonstreze intinderea prejudiciului si existenta (inclusiv caracterul direct si cert)[19]. In cazul in care prejudiciul este material, el se concretizeaza in pierderea de clientela suferita de reclamant. Aceasta presupune existenta notiunii de clientela comuna inter autor si victima. Nu este insa necesar ca aceasta clientela sa fie captata de catre autor, este sufucuent faptul ca ea a fost deturnata de la victima. Dar, actiunea este admisa si in lipsa oricarei pierderi de clientela sau reducere a cifrei de afaceri (de exemplu, cand se aduce atingere unui element incorporal cum este emblema, a carui valoare este determinata de investitiile facute de reclamant pentru promovarea ei). Aceasta solutie presupune acceptarea notiunii de diminuare a capacitatii concurentiale, adica vicitma isi vede atinsa posibilitatea de a dezvolta clientela, “pierde o sansa” datorita actului de concurenta neloiala, chiar daca clientela existenta nu este afectata. Din alta perspectiva, o asemenea abordare presupune perceperea intreprinderii comerciale ca o entitate dinamica, nu statica, redusa la clientela de la un moment dat. De asemenea, si prejudiciul moral este reparabil. De asemenea, prejudiciul poate fi atat moral, cat si financiar[20]. Cu privire la afectarea posibilitatii de a dezvolta clientela, unii autori afirma ca acesta nu este un prejudiciu eventual (a carui producere in timp este incerta si care nu ar putea da nastere unei actiuni in reparatii civile), ci un prejudiciu virtual, dar viitor, a carui existenta este deja certa (fiind o prelungire a unei stari actuale de lucruri[21].
Prejudiciul are diverse forme de manifestare. O forma cea mai raspandita este deturnarea clientelei. O alta forma consta in uzurparea unei valori economice, prin actiune parazitara si prin copii servile. In cazul actiunii parazitare, prejudiciul consta in uzurparea valorii economice create prin eforturile altuia. O consacrare legislativa a acestei conceptii este Directiva CEE nr. 148/ 1997, care permite oricarui “fabricant” de baze de date (este vorba de cel care a facut investitia in baza de date, care poate fi diferit de autorul bazei) sa interzica extragerea si /sau reutilizarea totalitatii sau a unei parti substantiale a continutului bazei, atunci cand obtinerea, verificarea si prezentarea acestui continut atesta o investitie substantiala din punct de vedere cantitativ sau calitativ[22]. In cazul copiei servile a unei valori economice, savarsita de un concurent (altfel, am fi in fata unei actiuni parazitare) si care nu mai este protejata printr-un drept privativ, prejudiciul ar consta iarasi in folosirea eforturilor unui agent economic, fara a plati pentru aceasta. Aceasta ultima opinie nu este insa impartasita de jurisprudenta franceza, care considera ca asemenea creatii neprotejate pot fi folosite de oricine. Totusi, autorul respectiv considera ca, in afara operele care au cazut in domeniul public, orice alte creatii ale unui agent economic, neprotejate, reprezinta valori economice a caror folosire nu se poate face decat cu acordul autorului lor[23].
[opinia mea] Cat priveste daunele-interese care pot fi cerute, categoriile de damnum emergens si lucrum cessans nu mai au un rol determinant in aceasta materie (la fel, si posibilitatea acoperirii prejudiciului imprevizibil la momentul savarsirii faptei, specifica raspunderii civile delictuale) in conditiile in care instanta poate admite chiar acoperirea unui prejudiciu eventual. Desigur, instanta va aprecia intotdeauna daca suma daunelor-interese cerute de reclamant este rezonabila, insa aceasta apreciere ar putea sa fie ghidata mai putin de functia reparatorie a daunelor-interese si mai mult de functia sanctionatorie si preventiva a acestora[24]. Ca o particularitate a legii in aceasta materie este posibilitatea concurentului lezat de a cere daune morale de la agresor (art. 9 alin.1 din L 11/ 1991). In acest caz insa este destul de greu sa faci distinctie intre daunele morale si pierderea efectiv suferita deoarece prejudiciul generat de faptul de concurenta neloiala inseamna atingerea sau posibilitatea de atingere adusa clientelei concurentului lezat iar atingerea adusa prestigiului/ reputatiei concurentului lezat inseamna tot posibiliatea de a pierde clientela[25].
In Franta, jurisprudenta are in general dificultati in a stabili (evalua) prejudiciul. Este recomandat ca judecatorul sa foloseasca studii de specialitate, opinii ale expertilor. Oricum, prejudiciul se determina in functie de data hotararii. In evaluarea prejudiciului, judecatorul trebuia sa in considerare atat damnum emergens si lucrum cessans, cat si impactul comportamentului concurential neloial asupra activitatii viitoare a victimei[26].
Daca majoritatea autorilor considera ca prejudiciul are o anumita specificitate in aczul actiunii in concurenta neloiala, exista si autori care sustin ca particularitatile invocate nu reprezinta abateri de substanta de la trasaturile prejudiciului in dreptul comun (in special, in ceea ce privete modalitatea de stabilire a despagubirilor, care denota functia punitiva a raspunderii delictuale, certitudinea sa si prevenirea producerii sale, care denota functia preventiva a raspunderii delictuale) [27].
- c) Cu privire la fapta ilicita, se considera in genere ca indiferent de forma ei, ea consta in incalcarea unei obligatii de a nu face (obligatia oricarui comerciant ca in exercitarea comertului sau sa se abtina de la folosirea de mijloace neloiale fata de concurentii sai. S-a afirmat chiar ca aceasta obligatie este o obligatie sociala) si nu a unui drept (recte, dreptul concurentului lezat la clientela) deoarece, de principiu, dreptul la clientela nu este un drept absolut si exclusiv si orice concurent poate “acapara”, fara teama de a fi pedepsit, clientela unui comerciant daca foloseste mijloace licite. Din punct de vedere practic, ceea ce intereseaza in determinarea faptei ilicite este natura mijloacelor folosite in savarsirea actului de concurenta (respectiv, daca sunt sau nu contrare uzantelor cinstite) si nu felul acestora.
In doctrina si jurisprudenta franceza, se considera ca este suficienta determinarea existentei unei fapte neloiale de concurenta (si nu a unei simple tenative), pentru a putea deduce si alte elemente ale actiunii in concurenta neloiala (vinovatie, prejudiciu). Neloialitatea faptei de concurenta se manifesta prin ceea francezii numesc “trouble commercial”, si ea este o forma a excesului in exercitarea libertatii comertului. Este suficient sa exista tulburarea comerciala pentru a fi in prezenta unui interes nascut si actual care deschide calea actiunii in justitie[28].
- d) Cat priveste vina agresorului, o parte a doctrinei considera ca ea trebuie sa se manifeste sub forma relei-credinte (adica, sub forma intentiei de a cauza un prejudiciu. In dreptul nostru, aceasta opinie porneste de la interpretarea per a contrario a art. 1 din L 11/ 1991). In dreptul francez, unde actiunea in concurenta neloiala isi are fundamentul juridic in art. din Codul civil privind raspunderea delictuala pentru fapta proprie, se considera de catre autori influenti ca este necesara cel putin existenta une culpe. Nu este necesarsa fie demonstrata existenta unui element intentional (poate fi vorba si de un quasi-delict). Nu are importanta reaua-credinta a autorului, este suficienta demonstrarea unei neglijente sau imprudente. Dar, culpa aceasta trebuie dovedita, nu este suficienta o simpla prezumtie de culpa (dar ar putea fi dovedita prin folosirea unui cumul de prezumtii simple). Culpa apare in cadrul unei actiuni prin care se incalca fie o lege, fie o uzanta comerciala[29]. Pe o linie deosebita s-a inscris insa practica Curtii de casatie franceze, care a sanationat fapte de conncurenta neloiala in lipsa oricarui element intentional, desi instantele de fond au fost de multe ori reticente in a sanctiona fapte concurentiale neloiale care sunt savarsite din culpa sau neglijenta, probabil din dorinta de a nu restrange excesiv libertatea comertului. Existenta raspunderii pentru fapte de concurenta neloiala in lipsa oricarui element intentional infirma astfel conceptia originala, care sustinea ca raspunderea pentru fapte de concurenta neloiala presupune intotdeauna rea credinta, in timp ce actiunea in raspundere pentru concurenta ilicita poate exista si in cazul unei simple neglijente sau imprudente[30]. Pana la urma, chiar si raspunderea in lipsa unui element intentional poate fi privita ca o raspundere subiectiva, in sensul ca prin folosirea de mijloace de concurenta neloiala, autorul a incalcat o obligatie de prudenta, neluand toate masurile de precautie pentru a se asigura ca actele sale nu afecteaza un alt agent economic (aspect vizibil mai ales in cazul confuziei, cand autorul nu a stiut de existenta unui agent economic de talie modesta, ale carui semne distinctive le-a utilizat in interes propriu)[31].
Totusi, exista o opinie pe care o impartasesc si care considera ca reaua sau buna-credinta a agresorului nu are nici o relevanta in stabilirea raspunderii civile a acestuia deoarece este un fapt normal, un fapt de viata ca intr-un regim de piata libera, orice comerciant sa incerce sa cucereasca clientela altuia, avand constiinta ca in acest fel isi poate elimina concurentul de pe piata. Din perspectiva acestei ultime opinii, vina agresorului nu este un element al raspunderii civile pentru fapte de concurenta neloial, ceea ce transforma aceasta raspundere intr-o forma de raspundere obiectiva.
- e) Legatura de cauzalitate – nu se cere dovedirea ei atunci cand existenta prejudiciului nu este o conditie pentru admiterea actiunii in raspundere pentru concurenta neloiala.
Daca se cere insa si acoperirea prejudiciului, in dreptul francez instantele solicita reclamantului sa demonstreze legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. O astfel de legatura exista, de exemplu, atunci cand se constata ca exista o corelatie intre instalarea unei interprinderi concurente si reducerea cifrei de afaceri a reclamantului, nefiind probate alte cauze pentru reducerea acestei cifre de afaceri[32].
Raspunderea civila contractuala in cazul actelor de concurenta neloiala
Faptul ca agentii economici se afla intr-o permanenta concurenta nu exclude posibilitatea ca, in anumite situatii, ag.ec. concurenti sa intre in relatii contractuale directe.
Exercitiul actiunii in concurenta neloiala
Opinia care prevaleaza in Franta este ca actiunea in concurenta neloiala are caracter subsidiar, astfel ca ea poate fi intentata atunci cand victimei nu i-a mai ramas nici o alta cale de reparare a prejudiciului sau poate fi intentata simultan cu o actiune in raspundere contractuala (dar cele doua actiuni urmaresc sa repare prejudicii distincte) sau cu actiunea in contrafacere. Nu este necesar ca reclamantul sa aiba calitatea de comerciant, insa nu poate fi o asociatie de protectie a consumatorilor. Aceasta actiune urmareste sa sanctioneze un abuz in exercitarea libertatiii comertului, cu alte cuvinte incalcarea obligatiei de a te comporta loial in activitatea comerciala. Deci sfera celor care pot fi afectati (si care au calitate procesuala activa) este foarte larga: persoane fizice sau juridice sau organisme profesionale care au suferit un prejudiciu concurential (de ex., un sindicat profesional)[33].
In cazul in care actiunea in contrafacere nu poate fi exercitata deoarece marca este nula, titularul marcii nu poate introduce actiunea in concurenta neloiala in cazul in care faptele ar putea fi calificate si ca fapte de concurenta neloiala (aceasta deoarece aceleasi fapte nu pot da nastere unei duble actiuni de natura civila). Calificare dubla pot primi faptele de reproducere sau imitare a elementelor marcii. Insa, daca faptele invocate sunt diferite de faptele de contrafacere, actiunea in concurenta neloiala poate fi introdusa (de ex., imitarea unui ambalaj care nu a fost depozitat ca marca, asemanarea existenta intre documentele publicitare, etc.)[34].
In ceea ce priveste cumulul actiunii in concurenta neloiala cu actiunea in contrafacere, este suficient ca faptul de concurenta neloiala sa fie distinct de faptul de contrafacere. In ce masura este distinct, va stabili instanta, de la caz la caz. De ex., paratul ofera produse imitand sau copiind produsele unui concurent, care sunt protejate de un drept de proprietate intelectuala, la un pret (net) inferior celui al concurentului. Imitatia este act de contrafacere, pretul inferior este act de concurenta neloiala deoarece urmareste sa creeze confuzie in randul clientelei, in legatura cu originea celor doua produse. Faptul de a expune produse contrafacute nu este neaparat un act distinct de concurenta neloiala, deoarece libertatea comertului permite exercitiul unor activitati similare in locuri identice [nu inteleg asta; la noi, a distribui produse contrafacute este infractiunea de concurenta neloiala. De fapt, ce deosebire exista intre concurenta neloiala si contrafacere in legea romana?]. Asemenea cazuri au aparut mai ales in legatura cu obiectele de imbracaminte de marca[35].
[banuiesc ca la contrafacere, scopul principal este de a castiga bani vanzand produse pentru care nu ai cheltuit cu dezvoltarea, design-ul, etc., in timp ce la concurenta neloiala prin confuzie, scopul principal este de castiga bani de a atrage clientela sa cumpere de la tine, nestiind de fapt ca tu nu esti “autorul” acelor produse]
Conditii procedurale privind actiunea in concurenta neloiala
Cu privire la instanta competenta, doctrina si jurisprudenta franceza considera – cu privire la faptele care pot fi calificate atat ca fapte ce incalca dreptul la marca, cat si ca fapte de concurenta neloiala- ca instanta competenta este instanta care judeca incalcarile aduse dreptului la marca (in Franta, aceasta este tribunalul de mare instanta, in timp ce faptele de concurenta neloiala sunt judecate de tribunalul de comert). Daca reclamantul incearca sa atraga competenta instantei invocand numai faptele de concurenta neloiala, actiunea sa va fi respinsa (in cazul in care reclamantul invoca faptul ca paratul foloseste o marca asupra careia nu are un drept valabil). Chiar daca reclamantul doreste numai alocarea despagubirilor cauzate de concurenta neloiala, instanta competenta este tot cea care judeca atingerile aduse marcii, in cazul in care riscul de confuzie in randul clientelei isi are sursa in utilizarea unei marci. Cu alte cuvinte, ori de cate ori obiectul procesului il constituie atingerea unui drept privativ rezultand din detinerea marcii, competenta este instanta care judeca litigiile privind marcile[36]. Pe de alta parte, competenta instantei care judeca faptele de concurenta neloiala poate fi atrasa in cazul in care faptele acuzate se intemeiaza pe alte elemente decat atingerile aduse dreptului la marca si care nu pun in cauza nici validitatea, nici drepturile asupra acesteia, si care nu sunt conexe unei contrafaceri (de exemplu, denigrarea produselor, deturnarea comenzilor, etc.)[37].
Cu privire la numele comercial, insigna sau titlul unei publicatii, cum acestea sunt in general aparate prin actiunea in concurenta neloiala, competenta de principiu apartine instantei care are competenta generala de a judeca faptele de concurenta neloiala. Daca insa ele au fost inregistrate si ca marca, atunci competenta apartine instantei care judeca actiunea in contrafacere (insa, exista discutii daca aceasta este competenta si in cazul in care nu se invoca drepturi legate in marca)[38].
Efectele actiunii in concurenta neloiala
Aceasta actiune are o dubla vocatie: preventiva si compensatorie. In dreptul francez, reclamantul poate obtine in urma ei atat despagubiri, cat si injonctiunea autorului (interzicerea acestuia de a continua actul de concurenta neloiala), precum si publicarea hotararii de condamnare (aceste masuri pot fi luate atat individual, cat si cumulativ). Cat priveste condamnarea la despagubiri, ea poate fi simbolica (Paris, 9.12.1992, D.S. 1994, Somm. 223 – despagubiri de un franc). Interdictia autorului poate consta in a-i cere acestuia sa faca sau sa nu faca ceva. Masurile de interzicere pot fi luate in absenta oricarui prejudiciu. Daca dupa condamnare, paratul continua actele de concurenta neloiala, acestea constituie noi acte, generatoare de un prejudiciu distinct[39].
[1] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 509
[2] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.22
[3] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 509-510
[4] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 510-511
[5] Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, in “Revue trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, vol.51, nr.1/ianuarie- martie 1998, p. 7.
[6] Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 8
[7] Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 9
[8] Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p.11
[9] Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 11-12
[10] Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 12-13
[11] M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence et droit des contrats, in “Recueil Dalloz-Sirey”, Chronique, 1995, p. 52
[12] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 511
[13] J.-J.Burst, La reconstitution des “monopoles” de la propriete industrielle par l’action en concurrence deloyale ou en responsabilite civile: mythe ou realite?, in “Melanges dedies a Paul Mathely”, Ed.Litec, Paris, 1990, p. 96
[14] J.-J.Burst, La reconstitution des “monopoles” de la propriete industrielle par l’action en concurrence deloyale ou en responsabilite civile: mythe ou realite?, in “Melanges dedies a Paul Mathely”, Ed.Litec, Paris, 1990, p.93-100
[15] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 512; M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 20
[16] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 21
[17] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 512-513
[18] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, in “Revue trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, ed. Dalloz, Paris, vol.51, nr.1/ 1998, p.84-86
[19] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.36-37; Ripert, Roblot, op.cit., p. 513-514
[20] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 513-514; M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.37-40
[21] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 92
[22] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p.88-89
[23] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 89
[24] O abordare similara are si Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p.93 si in Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 310-311 (principala functie a raspunderii civile este prevenirea prejudiciilor in viitor, nu recuperarea prejuidiciului deja produs)
[25] In acelasi sens, Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 90, care considera ca in aceasta materie prejudicul moral este tot de natura materiala.
[26] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.514
[27] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 86-94
[28] Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 91
[29] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 512
[30] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 22-23
[31] M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 22-23
[32] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.514
[33] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 514-515
[34] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 688
[35] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 515-516
[36] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 744- 745
[37] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 745
[38] A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 744
[39] G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.517-518