Despre mediere s-au elaborate sute de teorii, mai mult sau mai puţin științifice, mai mult sau mai puţin legale, dar toate unite de un scop comun esenţial: stingerea disputelor, conflictelor, diferendelor, neînţelegerilor, etc.
Asupra terminologiei s-a declanşat un război lingvistic fără precedent, fiecare grup de teorii încercând să-şi aroge prerogativele de titular al esenţei conceptului, fără ca, pînă în prezent, acest statut să fie recunoscut vreuneia dintre ele.
La nivel mondial, medierea este un concept instituţionalizat și reglementat, cu implicaţii în cele mai diverse și mai complexe, chiar dificile tipuri de conflicte sau dispute, pornind de la neînţelegerile cu consecinţe materiale și juridice interumane și pînă la conflictele armate din zonele de notorietate, ca de exemplu Fâşia Gaza, Angola, etc.
Constatăm aşadar că noţiunea și conceptul de mediere a rezonat pozitiv în conştiinţa umană, primind un grad de încredere substanţial, mult mai mare decât cel atribuit personalităţilor politice publice și instituţiile de stat.[1]
Medierea are o istorie foarte lungă, existînd încă atunci cînd nu erau închisori, fiind recunoscută în unele societăți drept singurul mijloc de soluționare a conflictelor dintre părți. Medierea poate fi concepută drept o ”justiție restaurativă”, unde se corectează orice, dacă este posibil.
Termenul mediere vine din latinescul „mediatio” şi înseamnă a mijloci o înţelegere între părţile adverse, a face demersuri în vederea aplanării unui conflict.[2]
Ca instituție specifică, medierea a apărut în Grecia antică și în Roma antică (jus feciale, recuperatorum), transformîndu-se treptat într-o instituție de importanță internațională.
Cu timpul termenul „mediation” a intrat în lexiconul specialiştilor din domeniul împăcării părţilor şi juriştilor, psihologilor, sociologilor, altor savanţi şi practicieni ce se ocupă cu problema dată.
De altfel, din punct de vedere istoric, medierea este identificată de unele studii sociologice odată cu apariţia formelor primitive de socializare, ceea ce înseamnă că, medierea se desprinde direct din nevoia omului de a se înţelege cu semenii săi, prin mijloacele care ţin de folosirea inteligenței sale superioare, a liberului arbitru, a intelectului și raţiunii, utilizând exclusiv comunicarea, fie ea verbală, nonverbală sau paraverbală.
Reglementarea conceptului și organizarea sa legală au reprezentat o necesitate, o trebuinţă socială, izvorâtă ca o adevărată comandă socială din chiar mediul social unde, recrudescenţa și multiplicarea dramatică a tuturor tipurilor de dispute /conflicte a reprezentat în permanenţă o ameninţare la adresa securităţii sociale și, pe cale de consecinţă, a individului însuşi ca actor social principal.
Evoluţia instituţiei medierii și a mediatorului s-a circumscris inevitabil evoluţiei organizării politice a statului, sistemele totalitare instituind adevărate pseudo – instituţii cu rol declarativ de mediere și mediator, dar care de fapt, acţionau ca adevărate organisme de represiune.
Societăţile democratice, unde autodeterminarea socială și populară reprezenta și reprezintă singura voinţă publică activă, au elaborat reglementări și au poziţionat instituţia medierii în centrul motorului dezvoltării sociale,rezultatele fiind notabile, în primul rând prin conduita creată la nivelul individului faţă de apariţia și stingerea unui conflict sau a unei dispute.
Din punct de vedere lingvistic, terminologic, doctrina a polemizat intre noţiunile de conflict și dispută, construindu-se două tabere cu poziţii oarecum ireconciliabile: şcoala americană clasică, unde metodele ADR (Apropriate Dispute Resolution ) au devenit un instrument foarte eficient și foarte folosit, instituţionalizat pe scară largă și şcoala europeană, mai tînără şi fără experienţă, unde conceptul s-a conturat în jurul noţiunii de conflict.
Psihologii și sociologii americani au demonstrat prin studii temeinice, ştiinţific elaborate faptul că noţiunea de conflict utilizată de mai tânăra școală europeană creează prin chiar folosirea ei un anume tip de prizonierat la nivel mental, ideea de conflict exprimată verbal transînd la nivelul subconştientului adevărate graniţe între părţi, sau între mediator și părţi.
Faţă de complexitatea noţiunii de conflict, ideea de dispută pare mult mai delimitată ca proces psihosenzorial, mult mai bine conturată în dimensiunile sale fizice, faptice și mult mai facil de abordat.[3]
La momentul actual e necesar de a defini cert noţiunea nominalizată deoarece există multe alte termene folosite pentru delimitarea diverselor programe şi abordări ce, precum şi medierea, sunt orientate spre atingerea unui acord comun, consens între părţile aflate în conflict. Dintr-o parte, definiţia presupune exactitate. Din altă parte, o astfel de definiţie urmează să reprezinte toate variaţiile de modele şi programe existente în domeniu. Să aducem cîteva exemple. În Regatul Unit al Marii Britanii la început se utilizau termenele complimentare „mediation” şi „reparation” iar apoi a devenit mai uzual determinativul „restorative justice” – justiţie restaurativă. În Franţa se observă o deosebire esenţială între întrebuinţarea noţiunilor „mediation” şi „reparation”. Prima se foloseşte în lexicul juridic în cazul proceselor participanţii cărora sunt majori, persoane adulte. Cel de al doilea determinativ se utilizează doar în cazul examinării cauzelor penale cu participanţi minori. În Germania este utilizat termenul de „Tater-Opfer-Ausgleich”, iar în Austria „Aufiergerichtlicher Tatausgleich”. Norvegienii operează cu noţiunea ,,konflikt and mediation”. Toate aceste noţiuni au o interferenţă serioasă şi anume: medierea reprezintă procesul de soluţionare al conflictului cu participarea unei terţe persoane imparţiale ce tinde spre convingerea părţilor spre un acord comun.
În practică, precum și în literatura de specialitate prin mediere se înțelege și acțiunea unei persoane oficiale (cu autoritate), a unei organizații internaționale sau chiar a unui stat terț, care urmărește, prin crearea unui cadru adecvat, să ajute părțile la examinarea în profunzime a diferendului dintre ele, în vederea găsirii unei soluții echitabile și reciproc avantajoase. Despre rolul medierii în plan internațional (la soluționarea unor conflicte deosebit de dificile) vorbește faptul reglementării acestui institut în asemenea acte internaționale cum sunt Convenția de la Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaționale, Convenția de la Haga privind rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale etc. În același sens poate fi remarcată și practica Organizației Națiunilor Unite (în 1948, Adunarea Generală a numit un mediator pentru soluționarea problemei cipriote, iar Secretarul General al O.N.U. a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Apropiat).
[1] www.revistadrept.com, Medierea - un pas decisiv şi ireversibil pentru reinstaurarea dialogului social ca fundament al dezvoltării durabile, Autor: Nicu Vasile.
[2] Ciaglic Tatiana, ” Medierea în cauze penale”: noţiune şi caracteristici de ordin general trecute prin prisma legii autohtone şi române. Lucrare publicată în materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Statul Moldovenesc la 650 de ani: priorităţile administraţiei publice – consolidare, dezvoltare, prosperare”, 21.05.2009, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Preşedinţia Republicii Moldova.
[3] Ciaglic Tatiana, ” Medierea în cauze penale”: noţiune şi caracteristici de ordin general trecute prin prisma legii autohtone şi române.