Medierea, instituţie modernă în statul de drept, poate contribui substanţial la degrevarea instanţelor de judecată de acele dosare ce pot fi rezolvare prin metode auxiliare justiţiei – metode amiabile. Mai mult decât atât, ea poate readuce dialogul în societate; poate aduce o schimbare în sistemul de valori actual. Or, pentru împlinirea acestui deziderat este necesar ca această procedură să fie cunoscută de tot mai mulţi actori sociali.
Fiind o instituţie de importanţă majoră pentru un stat de drept, cu o populaţie al cărei nivel de dezvoltare culturală a crescut în ultimii ani, este necesar ca instituţia medierii să fie cunoscută, încă din timpul facultăţii, cel puţin de către studenţii care urmează studii juridice şi de administraţie. Orice student – viitor avocat, judecător, notar, – trebuie să-şi formeze anumite deprinderi, competenţe de comunicare sau negociere care îi pot fi de folos în oricare dintre profesiile mai sus menţionate. Astfel, fiecare va aduce un plus profesiei pe care o va exercita, fapt ce nu este de neglijat. Acest lucru va duce negreşit la creşterea profesionalismului în oricare dintre profesiile juridice enumerate.
Avem în vedere următoarele posibile situaţii:
- a) Judecătorul, în virtutea rolului său activ[1], când va considera utilă o astfel de procedură, va putea recomanda[2] părţilor să apeleze, cu încredere, la un mediator pentru rezolvarea unui anumit tip de conflict.
- b) Avocatul, în funcţie de speţele ce-i sunt supuse spre rezolvare, fiind familiarizat cu medierea şi cunoscând avantajele alegerii acestei căi alternative de soluţionare, va şti când este bine pentru clientul său să recurgă la această metodă alternativă şi oportună în acelaşi timp. Mai mult decât atât, avocatul îl poate reprezenta[3] pe clientul său pe parcursul procedurii întrucât legea în vigoare îi permite acest lucru (cu excepția cauzelor penale). De multe ori este chiar recomandat, avocatul fiind cel ce cunoaşte cel mai bine situaţia juridică a clientului său.
Treptat, se va ajunge la o practică generalizată, datorită numeroaselor avantaje pe care le poate aduce medierea pentru orice persoană care apelează la ea. Pe parcursul studierii procedurii de mediere şi ulterior prin recurgerea la o astfel de procedură, se vor crea anumite obişnuinţe, anumite deprinderi ce vor creşte calitatea serviciilor oferite clienţilor de către viitorii jurişti.
Oricare dintre cei angrenaţi, cel puţin odată, într-o astfel de procedură, având în vedere rata de succes şi beneficiile medierii[4], vor prefera dialogul, vor prefera comunicarea şi negocierea, altor forme de rezolvare a diferendelor. Astfel se pot pune bazele pentru dezvoltarea unei societăţi ce va avea ca regulă de funcţionare şi de rezolvare a diferendelor – DIALOGUL.
O societate în care dialogul, comunicarea este o regulă de bază pentru membrii săi, pentru instituţiile sale, o astfel de societate se află pe scara cea mai de sus a dezvoltării sale.
Cu alte cuvinte, putem spune că medierea poate readuce în societate dialogul care lipseşte societăţii noastre de prea multă vreme. Ne lipseşte comunicarea nu doar la nivel instituţional, fapt ce se observă cu ochiul liber, ci şi la nivel interpersonal. Dialogul este fecund, el înalţă exigenţa gândirii. Dialogul este calea spre evoluţie a unei persoane, a unei instituţii, a unei societăţi. Cel aflat în dialog se îmbogăţeşte cu sensurile pe care i le descoperă ceilalţi şi astfel, vom putea spune că membrii unei astfel de societăţi sunt cel puţin mulţumiţi. Astfel se poate ajunge la creşterea gradului de solidaritate dintre membri, cel atât de necesar dezvoltării, evoluţiei unei societăţi.
Aşadar, medierea nu este doar o instituţie modernă a dreptului ci este şi o instituţie care arată nivelul de dezvoltare al unei societăţi.
[1] M. Tăbârcă, Dr. Procesual Civil, Vol. I, Editura Univesul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 10.
[2] Art. 2 din Legea cu privire la mediere
[3] Art.4 din Legea cu privire la mediere
[4] Z. Şuştag, C. Ignat, Modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor [ADR], Editura Universitară, Bucureşti, 2008, Cap. Statistici despre mediere, p. 116-120