Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituţii ale dreptului penal care au ca efect înlăturarea răspunderii penale, fiind vorba de amnistie, prescripţie sau retragerea plângerii şi împăcarea părţilor. Pe lângă acestea care au fost consacrate şi reglementate în mod expres, există şi alte cauze generale denumite în mod generic cauze de nepedepsire ca desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 Cod penal) împiedicarea producerii rezultatului de către  participant (art. 30) sau cauze speciale: - denunţarea faptei de mituitor sau retragerea mărturiei mincinoase.

Cauzele care înlătură răspunderea penală se deosebesc de cele care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece în primul caz infracţiunea se realizează în toate trăsăturile sale generând răspunderea penală care este înlăturată prin incidenţa acelei cauze. În situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal, infracţiunea nu se realizează din cauza absenţei unei trăsături esenţiale (vinovăţia).

Amnistia

Amnistia este un act de clemenţă care se acordă prin lege de parlament, prin care se înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării pentru faptele săvârşite înainte de apariţia actului de clemenţă.

Prin amnistie nu se înlătură ilicitul penal, ci faptele continuă să fie prevăzute de lege, urmând a se sancţiona dacă nu cad sub incidenţa actului de clemenţă.

Obiectul amnistiei conform art. 119 Cod penal: “amnistia operează asupra faptelor “in rem” înlăturând răspunderea penală generată de acestea şi nu operează asupra persoanei făptuitorului aşa cum se întâmplă cu graţierea”. Sfera infracţiunilor care beneficiază de amnistie se determină prin stabilirea unor limite maxime de pedeapsă în care trebuie să se încadreze maximul special al faptei săvârşite sau prin enumerarea categoriilor de infracţiuni care beneficiază de actul de clemenţă ori prin identificarea infracţiunilor în baza obiectului juridic sau a formei de vinovăţie.

Pentru a beneficia de amnistie, infracţiunea trebuie să fie săvârşită înainte de apariţia actului de clemenţă, fără a interesa dacă au fost descoperite sau supuse judecăţii.

Felurile aministiei sunt:

1. Amnistia generală – este atunci când actul de clemenţă se referă la oricare infracţiune fără a interesa gravitatea sa.
2. Amnistia specială – se referă la un grup mai restrâns de infracţiuni
3. Amnistia necondiţionată (pură şi simplă) – când legea nu impune realizarea vreunei condiţii.
4. Amnistia condiţionată – atunci când pe lângă condiţiile referitoare la faptele care beneficiază de amnistie sunt prevăzute şi alte condiţii care-i restrânge câmpul de aplicare mai poate impune condiţii privitoare la lipsa antecedentelor penale, la acoperirea prejudiciului, la executarea pedepsei sau la împrejurarea ca făptuitorul să nu se fi sustras de la executarea pedepsei.

Se face deosebirea între amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă(se numeşte amnistie proprie) şi amnistia care intervine după condamnare ( amnistie improprie).

Amnistia are caracter obligatoriu în sensul că organele judiciare aplică dispoziţiile actului de clemenţă din oficiu fără a se putea refuza beneficiul acestei instituţii.

Atunci când făptuitorul se consideră nevinovat poate cere continuarea procesului pentru a dovedi nevinovăţia.

Efectele amnistiei sunt în raport de data când intervine actul de clemenţă. Dacă amnistia intervine înainte de condamnare înlătură răspunderea penală constituid o cauză de împiedicare a începerii urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal.

Amnistia înlătură şi toate consecinţele care decurg din condamnare astfel încât dacă persoana va săvârşi din nou o infracţiune, nu se va afla în stare de recidivă sau va putea beneficia de suspendarea pedepsei. Amnistia face să înceteze toate interdicţiile ce decurg din condamnare.

Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, întrucât luarea lor au ca scop înlăturarea unei stări de pericol. Ea nu produce efecte asupra măsurilor educative deoarece acestea au ca scop educarea făptuitorului. Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate.

Prescripţia răspunderii penale

Prescripţia este prevăzută în art. 121 – 130 Cod penal şi constă în înlăturarea răspunderii penale sau a executării pedepsei după trecerea unui anumit timp de la săvârşirea acţiunii sau de la pronunţarea hotărârii definitive.

Prescripţia operează din momentul împlinirii termenului prevăzut de lege. Ea produce efecte asupra tuturor infracţiunilor cu excepţia celor îndreptate contra păcii care sunt imprescriptibile.

Prescripţia este de două feluri:

1. a răspunderii penale
2. a executării pedepsei.

Prescripţia răspunderii penale – constă în înlăturarea răspunderii penale prin singerea dreptului statului de a pedepsi şi a obliga făptuitorul de a suporta consecinţele faptelor sale după trecerea unui anumit timp de la data săvârşirii  infracţiunii. Nu interesează dacă fapta a fost sau nu descoperită sau infractorul a fost identificat.

Termenele de prescripţie se determină avându-se în vedere pedeapsa prevăzută de lege şi nu aceea aplicată de instanţă. În cazul pedepsei alternative termenul de prescripţie se stabileşte în funcţie de limita maximului special a pedepsei închisorii.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii intrând aici şi ziua săvârşirii faptei. În cazul infracţiunilor săvârşite de minori termenul de prescripţie se reduce la jumătate.

Întreruperea cursului prescripţiei are loc dacă pe parcursul termenului se îndeplineşte vreun act procedural care potrivit codului de procedură penală trebuie comunicat vinovatului. Prin acte procedurale se înţeleg actele de urmărire penală şi cele de judecată îndeplinite până la pronunţarea hotărârii respective care trebuie communicate făptuitorului cum ar fi punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă, prezentarea materialelor de urmărire penală, citarea inculpatului, ascultarea acestuia sau comunicarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti.

Prin întreruperea cursului prescripţiei se pierde beneficiul timpului scurs până la efectuarea actului procedural, moment de la care începe să curgă un nou termen de prescripţie. În cazul participaţiei, întreruperea prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii.

Suspendarea prescripţiei răspunderii penale – are loc în următoarele situaţii:

1. când o dispoziţie legală împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (art. 239 şi art. 303 Cod de procedură penală care prevede suspendarea urmăririi penale şi judecăţii );
2. când o împrejurare neprevăzută ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Prescripţia răspunderii penale  se suspendă în această situaţie datorită intervenţiei unor cauze naturale ce constituie un caz de forţă majoră (caz de război, inundaţie, etc.).

Lipsa plângerii prealabile

Tragerea la răspundere penală şi pornirea procesului penal se efectuează de regulă din oficiu de organele judiciare. În cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă sau a celor ce privesc viaţa personală a persoanelor, legea a lăsat la latitudinea persoanelor vătămate dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a continua procesul penal, aici plângerea penală constituie o condiţie specială pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Din acest punct de vedere lipsa plângerii penale reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea unei astfel de plângeri.

Condiţiile plângerii prealabile

• dreptul de a face o plângere aparţine persoanei vătămate fiind un drept cu caracter personal. Dacă partea vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea poate fi introdusă de reprezentantul legal.

Acţiunea penală în aceste cazuri poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Atunci când prin fapta penală s-a adus o vătămare mai multor persoane este suficient ca plângerea să fie introdusă numai de una din persoane.

• plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă ( descrierea faptei, arătarea făptuitorului e.t.c.)

Termenul de introducere a plângerii prealabile  este de două luni de la cunoaşterea vinovatului, făptuitorului.

Retragerea plângerii prealabile

Retragerea plângerii prealabile, constituie o cauză care înlătură răspunderea penală şi constă într-un act de voinţă unilateral a persoanei vătămate printr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, de a-şi retrage plângerea făcută. Ca să poată produce efecte trebuie să aibă loc înainte de a se pronunţa hotărârea.

Făptuitorul poate să ceară continuarea procesului penal dacă se consideră nevinovat. Retragerea plângerii prealabile produce efecte irevocabile în sensul că după ce retragerea a avut loc persoana vătămată nu mai poate face o altă plângere cu privire la aceeaşi faptă. În cazul în care  sunt mai multe părţi vătămate, în baza principiului indivizibilităţii răspunderii penale, pentru ca retragerea plângerii să producă efecte trebuie să fie făcută de toate persoanele vătămate. Dacă se menţine o singură plângere răspunderea penală nu este înlăturată.

În cazul participaţiei penale retragerea plângerii trebuie să privească pe toţi participanţii.

Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor, prevăzută de art. 132 Cod penal, constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale care are loc atunci când se ajunge la o înţelegere care are drept efect stingerea acţiunii penale în cazurile prevăzute de lege. Împăcarea este personală şi produce efecte numai faţă de persoanele cu care partea vătămată s-a împăcat. Aceasta trebuie să fie totală şi definitivă. Împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii definitive de condamnare (în cursul desfăşurării urmăririi penale, a judecăţii în primă instanţă, în apel sau în recurs)