Art. 51 Cod penal prevede: “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de lege când făptuitorul în momentul săvârşirii acesteia nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”.
Aliniatul 2: “nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii”.
Prin eroare în dreptul penal se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei împrejurări în care acţionează făptuitorul sau a unor dispoziţii a legii penale.
În funcţie de aspectul materialde fapt sau juridic asupra căruia persoana este în eroare aceasta poate fi de fapt şi de drept.
Prin eroarede fapt se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a împrejurărilor în care se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Din art. 51 alin. 1,2 rezultă că eroarea de fapt se poate referi la o împrejurare, stare sau situaţie de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, situaţie în care fapta nu constituie infracţiune.
Condiţiile erorii de fapt sunt:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
- făptuitorul să nu fi cunoscut anumite stări, situaţii sau împrejurări;
- stările, situaţiile sau împrejurările care nu au fost cunoscute să fie de natură a condiţiona caracterul penal al faptei
Prin stare se înţelege situaţia în care se află o persoană, un bun sau orice altă entitate, felul în care aceasta se prezintă. (Ex: infracţiunea de seducţie, dacă făptuitorul crede că victima are 18 ani, dar în realitate nu are nu va răspunde penal; dacă făptuitorul crede că bancnota este bună nu se poate reţine infracţiunea de falsificare.
Prin situaţie se înţelege poziţia pe care o are un bun, o persoană sau o altă valoare în relitatea vieţii (Ex: făptuitorul crede că bunul este al său, dar în relitate este al altuia).
Prin împrejurare se înţelege o circumstanţă în care se poate săvârşi o faptă care este relevantă, în sensul că atribuie caracter penal acelei fapte (Ex: la calomnie se cere ca afirmaţia să fie făcută în public).
Starea, situaţiile sau împrejurările a căror existenţă nu a fost cunoscută de făptuitor trebuie să condiţioneze caracterul penal al faptei. Aceste aspecte condiţionează caracterul penal când constituie o trăsătură ce face parte din conţinutul acelei infracţiuni (Ex: la furt se cere ca bunul să fie luat din posesia altuia).
Eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala, când făptuitorul este conştient că nu poate să-şi reprezinte în totalitate acele aspecte şi trebuie să se abţină de la săvârşirea oricărei acţiuni, în caz contrar el va trebui să răspundă de fapta comisă.
Eroarea privind circumstanţele agravante – art. 51 alin. 2 “dacă în momentul comiterii faptei făptuitorul a fost în eroare va fi înlăturată răspunderea penală pentru forma calificată a infracţiunii urmând să răspundă pentru forma simplă” (Ex: dacă făptuitorul a intenţionat să ucidă o persoană dar a ucis o rudă apropiată nu va răspunde pentru omor calificat, ci va răspunde pentru omor simplu).
Eroarea în cazul faptelor din culpă – art. 51 alin. 3 “reglementează şi situaţiile în care eroarea înlătură caracterul penal al faptelor comise din culpă”. Se prevede că se înlătură caracterul penal numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei, împrejurărilor respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. În acest caz se cere ca fapta comisă să fie incriminată de legea penală (vătămare corporală, uciderea din culpă). Eroarea asupra stării, situaţilor sau împrejurărilor de care depinde caracterul penal să nu se datoreze culpei făptuitorului.
În cazul faptelor săvârşite din culpă, făptuitorul se află în eroare asupra unor împrejurări în care îşi desfăşoară activitatea dar aceasta este imputabilă îfăptuitorului datorită culpei sale.
Eroarea înlătură caracterul penal al faptei care nu poate fi imputată făptuitorului când nu i se datoreşte culpei proprii (Ex: şoferul scoate maşina de la revizie şi pleacă dar i se rupe bara de direcţie şi face un accident)
Situaţiile când eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei
Sunt cazuri când făptuitorul se află în eroare însă aceasta priveşte anumite stări, situaţii de care nu depinde caracterul penal al faptei, şi sunt alte situaţii a căror existenţă se condiţionează înfracţional, situaţii ce sunt cunoscute de făptuitor. Acestea sunt situaţii nerelevante penal, întrucât nu pot înlătura răspunderea penală.
Nu înlătură caracterul penal al faptei eroarea asupra identităţii persoanei sau a obiectului material al infracţiunii.
În anumite cazuri făptuitorul poate fi în eroare asupra unei situaţii ce face parte din conţinutul unei anumite infracţiuni ceea ce duce la înlăturarea răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune cu posibitatea angajării răspunderii pentru altă infracţiune (Ex: făptuitorul loveşte un funcţionar fiind în eroare asupra calităţii acestuia).
Prin eroare de drept se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale. În cazul erorii de drept făptuitorul este în eroare cu privire la caracterul licit sau ilicit al faptei în sensul că nu cunoaşte dacă fapta comisă este sau nu incriminată de lege.
Dacă în cazul erorii de fapt persoana nu cunoaşte o împrejurare de fapt, în situaţia erorii de drept, persoana are reprezentarea tuturor împrejurărilor faptelor sale cunoscându-le deplin fiind în ignoranţă cu privire la aspectul său juridic, neştiind că fapta este incriminată de legea penală.
Necunoaşterea legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Această prevedere are un caracter absolut în legislaţia română.
Inadmisibilitatea invocării erorii de drept se justifică prin aceea că legea penală incriminează fapte ce prezintă un grad deosebit de pericol social şi orice persoană trebuie să-şi dea seama că o astfel de faptă este interzisă de legea penală.
Necunoaşterea unei legi extrapenale (civilă sau administrativă) se converteşte într-o eroare de fapt producând toate consecinţele acesteia.