Activitatea infracţională intenţionată presupune în general o desfăşurare în timp, o dezvoltare progresivă până la producerea urmărilor periculoase dar, orice infracţiune intenţionată este precedată întotdeauna de o perioadă de formare a laturii subiective în care se naşte ideea infracţională. Acest proces psihic, formarea atitudinii psihice cu privire la faptă şi urmări se petrece exclusiv în conştiinţa făptuitorului şi reprezintă prima etapă denumită în general perioadă internă sau intelectuală pe care o comportă săvârşirea oricărei infracţiuni. După luarea hotărârii infracţionale urmează activitatea infracţională propriu-zisă care are o desfăşurare în timp din momentul efectuării primelor acte materiale şi până la producerea rezultatului socialmente periculos. Acesta este activitatea externă săvârşirii infracţiunii care parcurge mai multe faze:

• cea a actelor de pregătire;
• cea a tentativei;
• cea a consumării.

Legea penală incriminează în general infracţiunile ajunse în faza consumării însă în anumite cazuri sunt sancţionate şi faptele rămase în faza tentativei şi mai rar capătă semnificaţie penală şi actele pregătitoare sau preparatorii. Prin incriminarea lor actele pregătotoare şi tentativa devin infracţiuni în forma imperfectă, adică atipică.

Perioadele infracţiunii intenţionate

1. A) Perioada internă –se disting trei momente:

• naşterea ideii infracţionale determinată de un mobil;
• deliberarea când făptuitorul meditează asupra ideii concepute;
• luarea hotărârii care reprezintă momentul în care se formează latura subiectivă a infracţiunii, respectiv elementul său moral. Fiecare din aceste faze sau etape poate dura mai mult sau numai o clipă, însă adeseori ele se succed fulgerător încât momentele respective se pot distinge numai ideal.

. Ca proces psihic faza internă poate avea şi o latură externă denumită manifestarea hotărârii infracţionale sau faza oratorie care înseamnă comunicarea ei altor persoane. Dat fiind faptul că luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune nu depăşeşte firul interior al persoanei, există doar în conştiiţa acesteia. Perioada nu are relevanţă penală.

1. B) Perioada externă. Această perioadă începe din momentul în care persoana ce a luat hotărârea de a săvârşii o infracţiune o pune în aplicare parcurgând toate etapele sau numai unele până la producerea rezultatului socialmente periculos. Aşadar în timpul perioadei externe procesul de înfăptuire a hotărât că infracţiunea parcurge mai multe etape, fiecare caracterizându-se printr-un anumit grad de înfăptuire a rezoluţiei pe parcursul cărora infracţiunea în conţinutul său integral se realizează treptat pe etape. Se disting următoarele faze:

• Faza actelor de pregătire sau preparatorii care se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţii menite să pregătească executarea hotârârii infracţionale.
• Faza actelor de executare este atunci când se trece la executarea hotărârii infracţionale, adică se îndeplinesc acţiunile, activitate prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut în norma penală. În această fază este posibil ca activitatea infracţiunii să fie întreruptă sau deşii este dusă până la capăt nu produce rezultatul socialmente periculos.
• Faza consumării când se produc rezultatele dăunătoare. Această fază începe din momentul în care acţiunea tipică a fost efectuată integral şi durează până când s-a produs rezultatul. În legătură cu aceste faze se fac anumite precizării, şi anume: dacă ultimele două faze sunt obligatorii, faza actelor preparatorii poate lipsi atunci când făptuitorul poate trece în mod direct la săvârşirea infracţiunii, apoi nu întotdeauna executarea propriu-zisă este dusă la capăt putând fi întreruptă sau dacă a fost dusă la capăt nu s-a produs efectul. Uneori faza urmărilor se poate prelungii după producerea rezultatului infracţiunii cunoscând un moment al epuizării.

Actele de pregătire sau preparatorii

Prin act preparator se înţelege orice manifestare care pregăteşte desfăşurarea unei infracţiuni pe care cineva şi-a propus să o înfăptuiască. Din punctul de vedere al săvârşirii faptelor penale actul preparator va fi orice act care a fost efectuat în vederea realizării conţinutului obiectiv al infracţiunii pe care o persoană a reuşit să o săvârşească. Dar pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii activitatea desfăşurată trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

• să fie efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni;
• să aibă o exiistenţă obiectivă fiind de natură să creeze condiţii favorabile executării acţiunii incriminate.
• activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii în caz contrar fiind vorba de tentativă.
• să fie săvârşită cu intenţie directă în sensul urmăririi producerii rezultatului, a pregătirii activităţii ulterioare care să se desfăşoare în mod cert, sub acest aspect actele pregătitoare sunt incompatibile cu intenţia directă sau culpa.

După modul de manifestare actele pregătitoare pot fi de natură materială sau morală, actele de pregătire materiale constau în pregătirea materiilor pentru săvârşirea infracţiunii cum ar fi procurarea de instrumente, de mijloace în adaptarea acestora pentru comiterea infracţiunii. Ex: procurarea unei arme pentru săvârşirea unei crime.

Actele de pregătire morală constau în culegerea de date, informaţii cu privire la locul şi timpul în care urmează să se săvârşească infracţiunea creându-se condiţii psihice favorabile comiterii infracţiunii.

Actele pregătitoare materiale nu sunt compatibile cu orice infracţiune însă cele morale pot fi concepute la toate categoriile de infracţiuni. În general actele de pregătire sunt echivoce în sensul că nu relevă cu certitudine intenţia făptuitorului, ele putând fi apreciate fie ca o pregătire pentru desfăşurarea unei activităţi ilicite.

Actele de pregătire nu fac parte din elementul material al infracţiunii ci sunt exterioare lui, în schimb actele de executare caracteristice tentativei se înscriu în latura obiectivă a faptei penale. Sub aspectul valorilor contributive în producerea rezultatului, actele de pregătire au valoarea unor condiţii care favorizează producerea acestuia însă au un pericol social mai scăzut decât actele de executare, întrucât nu ameninţă direct obiectul infracţiunii.

În concepţia Codului penal român privind actele de pregătire a fost îmbrăţişată teza neincriminării actelor preparatorii. Din acest motiv actele de pregătire nu sunt prevăzute şi definite în partea generală a Codului penal, însă pe cale de excepţie acestea sunt incriminate atunci când sunt asimilate cu tentativa sau prin integrarea lor în conţinutul infracţiunii pe care infractorul şi-a propus să o comită ori în considerarea acestora ca infracţiuni autonome.

Prima modalitate constă în asimilarea actelor pregătitoare cu tentativa şi se face prin art. 173 aliniat 2 Cod penal:’’Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, instrumentelor precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor împotriva siguranţei statului prevăzute în art. 155, 157, 159-163, 165, 166, 158, raportate la infracţiunile de trădare în ajutarea inamicului.

A doua modalitate priveşte integrarea actelor pregătitoare în conţinutul infracţiunii pe care infractorul şi-a propus să o comită în considerarea lor ca infracţiuni autonome, în unele articole în partea specială a Codului penal. Astfel unul din actele prin care se poate comite darea de mită constă în promisiunea de bani sau alte foloase(art. 255 aliniat 1 Cod penal reprezintă un act de pregătire al dării efective de mită).

Tentativa                         

Este definită în art. 20 Cod penal constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Există tentativă şi în cazul  în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când sau săvârşit actele de executare obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Aşadar se poate reţine că tentativa este forma de infracţiune care se situiază în faza de executare a infracţiunii între executarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos.

Condiţiile de existenţă ale tentativei

Pentru existenţa tentativei trebuie îndeplinite anumite condiţii atât de ordin subiectiv cât şi de ordin obiectiv.

1.Prima condiţie este de ordin subiectiv şi presupune ca făptuitorul să fi luat hotărârea de a săvârşii o infracţiune. Această condiţie rezultă din art. 20 aliniat 1 Cod penal care constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Hotărârea de a săvârşi infracţiunea se manifestă numai prin intenţie care poate fi directă sau indirectă.

2.A doua condiţie este de ordin obiectiv şi presupune începerea executării acţiunii. Prin începerea acţiunii se declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului urmărit ori acceptat de făptuitor şi se marchează trecerea de la actele de pregătire la executare. Sub acest aspect tentativa presupune obligatoriu o exteriorizare a hotărârii de a comite infracţiunea printr-o manifestare obiectivă spre producerea rezultatului aflat în reprezentarea autorului. În problema delimitării tentativei în literatura de specialitate sau determinat mai multe categorii din care unele subiective, obiective, formale şi mixte.

3. A treia condiţie cere ca activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să fi fost produs. Prin această condiţie se determină limita superioară a tentativei şi o delimitează de infracţiunea consumată.

Condiţiile preexistente ale tentativei  

Tentativa ca formă de săvârşire a infracţiunii determinate se caracterizează prin aceleaşi condiţii preexistente ca ale infracţiunii consumate: obiectul şi subiectul.    

Ex: La infracţiunea  de omor obiectul juridic al faptei consumate cât şi al tentativei îl formează viaţa persoanei fizice ca valoare socială şi relaţiile sociale referitoare la aceasta apărate de legea penală. În privinţa obiectului social juridic al tentativei şi al infracţiunii consumate există o deosebire esenţială în sensul că prin infracţiune consumată se vatămă obiectul infracţiunii, iar prin săvârşirea tentativei se crează un pericol direct pentru aceasta, apoi deosebirea se referă şi sub aspectul gradului de pericol social al tentativei care este mai mic decât al infracţiunii consumate. Din acest motiv şi tratamentul sancţionator prevăzut de lege pentru tentativă este diminuat faţă de cel al infracţiunii consumate. Uneori tentativa poate avea şi un obiect material asupra căruia se îndreaptă activitatea făptuitorului care este întreruptă sau dusă până la capăt nu şi-a produs efectele.

Subiectul tentativei este persoana care a început activitatea infracţională, el trebuie să îndeplinească condiţii generale care stau la baza răspunderii penale (condiţii de vârstă, responsabilitate, libertatea de hotărâre şi acţiune). În cazul săvârşirii unor anumite infracţiuni legea cere ca subiectul să aibă o anumită calitate cum este cazul la ultraj şi delapidare încât aceste calităţi trebuie să le aibă şi atunci când fapta rămâne în faza tentativei. Tentativa este susceptibilă de a fi săvârşită sub forma participaţiei penale: sub forma coautoratului, instigării, complicităţii.

Conţinutul tentativei ca oricare infracţiune intenţionată tentativa are conţinutul format dintr-o latură obiectivă şi o latură subiectivă care prezintă unele particularităţii.

Latura obiectivă a tentativei. Aceasta cuprinde un element material, un rezultat şi un raport de cauzalitate. Elementul material al tentativei este format dintr-o acţiune care constă în ansamblul actelor de executare efectuate de făptuitor în realizarea faptei tipice. În procesul de înfăptuire a infracţiunii tipice executarea progresează treptat din momentul în care apare  prima manifestare de voinţă îndreptată către producerea rezultatului până în momentul efectuării ultimului act necesar. La tentativă însă executarea este întreruptă şi uneori deşi este dusă până la capăt nu-şi produce efectul, rezultă că elementul material al tentativei se poate prezenta în două modalităţi:

1. O acţiune trunchiată, nedeterminată pentru că executarea ei a fost întreruptă pe parcurs sau o acţiune desăvârşită, terminată a cărei executare a fost dusă până la capăt dar a rămas fără rezultat. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului se poate datora unor cauze diferite şi anume sub aspectul momentului în care intervin acestea pot fi survenite sau preexistente. Ex: Surprinderea făptuitorului în momentul furtului sau otrava este insuficientă.

2.Sub aspectul poziţiei psihice a făptuitorului cauzele pot fi independente de voinţa sa şi dependente de voinţa sa (desistarea, renunţarea de bună voie şi înpiedicarea producerii rezultatului ).

În cazul infracţiunii complexe (tâlhăria) tentativa prezintă o particularitate în sensul că una din acţiuni se realizează integral, iar cealaltă parţial. Ex: violenţa se consumă, iar acţiunea luării bunului este întreruptă.

Rezultatul sau urmarea periculoasă

Ca şi infracţiunea consumată tentativei are o urmare periculoasă care nu constă într-un rezultat material ci într-o stare de pericol pentru una din valorile sale apărate de legea penală. Deosebirea dintre urmarea tentativei şi a faptei consumate duce la diferenţierea gradului de pericol social al celor două forme de săvârşire a infracţiunii reflectat în pedeapsă.

Raportul de cauzalitate

Întrucât în cauzul tentativei nu există un rezultat material ca element al laturii obiective raportul de cauzalitate se stabileşte între actele de executare pentru valorile sociale ocrotite de legea penală.

Latura subiectivă a tentativei

Tentativa se săvărşeşte cu intenţie, situaţie ce rezultă din art. 20 aliniat 1 Cod penal. În ce priveşte formele intenţiei cu care se poate comite tentativa în literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Tentativa nu este posibilă la unele infracţiuni datorită elementului material sau subiectiv.

1.La infracţiunile omisive tentativa nu este posibilă întrucât acestea se consumă în momentul în care nu s-a efectuat acţiunea prevăzută de lege până la termenul stabilit. Această situaţie este întălnită atunci când omisiunea este proprie, când este vorba de faptele omisive(omisiune improprie) prin care se realizează conţinutul unei infracţiuni comisive (comisiune prin omisiune) cum se întâmplă în cazul vătămării corporale a unei persoane prin privarea ei de hrană, tentativa este posibilă deoarece abţinerea subiectului constituie nu numai o modalitate de exprimare a voinţei sale de a produce rezultatul interzis de lege.

2.La infracţiunea cu executare promptă care se consumă imediat tentativa nu este posibilă întrucât primul act de executare consumă deja infracţiunea. Aceste infracţiuni nu sunt susceptibile de o dezvoltare susceptibilă cum sunt cele realizate prin vorbe (insulta şi calomnia).

3.La infracţiunea de obicei tentativa nu este posibilă deoarece aceasta se caracterizează prin repetarea aceleiaşi activităţi până învederează o practică, o obişnuinţă, fac parte din această categorie cerşetoria şi prostituţia.

4.La infracţiunea din culpă tentativa nu este posibilă întrucât aceasta presupune o hotărâre infracţională care a fost pusă în executare. În cazul culpei cu prevedere făptuitorul nu urmăreşte producerea şi speră că nu se va produce.

5.La infracţiunile simple tentativa nu este posibilă deoarece rezultatul este mai grav decât cel urmărit aşa cum se întâmplă la lovirile şi vătămările cauzatoare de moarte.

6.La infracţiunile continui şi continuate tentativa nu este posibilă întrucât acestea se realizează din momentul când a început acţiunea sau a avut loc primul act însă caracterul continuu îl capătă prin prelungirea în timp a acţiunii, iar cel continuat prin repetarea acţiunii sau inacţiunii.

.

 

Formele tentativei

Potrivit art. 20 Cod penal sunt posibile mai multe forme de tentativă care se diferenţiază după următoarele criterii:

1.După aptitudinea acţiunii şi a mijloacelor folosite de a conduce la rezultatul urmărit există tentativă proprie şi improprie.

2.După gradul de realizare a executării infracţionale tentativa poate fi imperfectă, căreia i se mai spune întreruptă sau neterminată şi perfectă (fără efect sau terminată).

3.După cauzele care împiedică consumarea infracţiunii, tentativa poate fi relativ improprie şi absolut improprie.

Tentativa întreruptă sau neterminată

Această formă de tentativă este prevăzută de art.20 aliniat 1 teza 1 Cod penal şi constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost întreruptă. Cauzele de întrerupere sunt în totdeauna survenite în raport cu ceea ce s-a realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură ori mod de manifestare.

• Cauze umane –când întreruperea executării se face de o persoană indiferent dacă este minoră sau majoră. Ex: făptuitorul pătrunde într-o locuinţă pentru a sustrage bunuri însă este surprins de proprietar şi împiedicat să săvârşească infracţiunea.
• Cauze care provin de la animale când executarea este întreruptă ca urmare a intervenţiei unui animal (câine).
• Cauze ce provin de la forţe ale naturii (fulgerul, ploile torenţiale).
• Cauze care ţin de făptuitor care poate întrerupe executare acţiunii datorită unei crize privind sănătate sau renunţă din proprie iniţiativă la continuarea activităţii infracţionale.

Tentativa terminată, perfectă sau fără efect

Această modalitate a tentativei constă în efectuarea până la capăt a actelor de executare fără a se produce rezultate. Rezultă deci că această modalitate presupune în afara condiţiilor generale ale tentativei alte două condiţii specifice: una pozitivă şi alta negativă.

Prima condiţie privind executarea integrală a acţiunii rezultă din art. 20 aliniat 1 teza 2 Cod penal care cuprinde cerinţa ca punerea în executare a hotărârii delictuoase să nu-şi fi produs efectul. Această trăsătură diferenţiază tentativa terminată de cea neterminată.

A doua condiţie are caracter negativ şi constă în neproducerea rezultatului prevăzut în normele de incriminare deşi acţiunea tipică a fost realizată în întregime, ceea ce înseamnă că această modalitate a tentativei este posibilă numai în cazul infracţiunii de rezultat.

Constituie tentativă perfectă fapta inculpatului care a lovit victima cu un cuţit în torace cauzându-i o plagă înjunghiată penetrantă în hemitoracele stâng leziune care nu a dus la deces datorită intervenţiei chirurgicale.

Tentativa relativ improprie

Potrivit art. 20 Cod penal există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare; obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Cauzele care fac imposibilă consumarea infracţiunii sunt preexistente şi privesc atât mijloacele folosite cât şi lipsa obiectului asupra căruia se îndreaptă acţiunea de excutare.

Prima cauză are în vedere insuficienţa mijloacelor folosite care prin natura lor sunt proprii pentru a duce la săvârşirea infracţiunii însă intrebuinţate în cantităţi insuficiente în anumite condiţii ele nu produc urmarea socialmente periculoasă pe care făptuitorul o dorea cum ar fi administrarea unei cantităţi insuficiente în vederea uciderii victimei.

A doua cauză se referă la defectuozittatea mijloacelor folosite. Mijlocul defectuos este acela care are un defect datorită căruia funcţionarea sa este anulată; aşa cum s-a întâmplat într-un caz când instalaţia electrică montată sub preşul de la uşa victimei n-a funcţionat.

A treia cauză o formează lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află, aşa se întâmplă atunci când hoţul bagă mâna într-un buzunar al hainei victimei dar nu găseşte bani.

Tentativa absolut improprie

Art. 20 aliniat 3 Cod penal prevede că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea. Această modalitate se mai numeşte imposibilă sau absurdă şi constituie o activitate fără caracter penal deoarece este lovită de o incapacitate absolută de a produce un rezultat periculos datorită următoarelor cauze:

1.Mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte care în orice condiţie nu au aptitudinea de a produce un rezultat periculos. Ex: Folosirea unei substanţe total inofensive.

2.Obiectul material este inexistent. Ex: Uciderea copilului nou-născut de către mamă dacă acesta s-a născut mort.

3.Modul absurd cum a fost concepută executarea faptei. Ex: Încetarea de a ucide o persoană prin farmece sau vrăji.

Tentativa absolut improprie nu trebuie confundată cu infracţiunea cu tentativă, faptă ce are caracter personal numai în mintea făptuitorului.

Incriminarea tentativei

În orice drept penal şi în practica legislativă s-a pus problema dacă tentativa trebuie sancţionată întotdeauna indiferent de natura infracţiunii sau numai la anumite infracţiunii conturându-se două opinii: una pentru incriminare nelimitată şi alta pentru incriminare limitată. Ex: Infracţiune contra siguranţei statului, omorul, viol, tâlhărie.

Pedepsirea tentativei

În ce priveşte pedeapsa aplicabilă pentru tentativă în literatura de specialitate s-au           conturat două sisteme:

• Sistemul parificării care preconizează sancţionarea tentativei în aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute pentru fapta consumată;
• Sistemul diversificării care presupune pentru tentativă o pedeapsă diferită în raport cu pedeapsa pentru fapta consumată. Acest sistem a fost adaptat şi de codul nostru penal.

Cazurile de nepedepsire a tentativei

Potrivit art.22 aliniat 2 Cod penal este apărat de pedeapsă diferită făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

Desistarea-reprezintă renunţarea de bună voie la continuarea executării acţiunii ce constituie element material al laturii obiective a infracţiunii din partea făptuitorului. Este posibilă numai în situaţia când activitatea infracţiunii este realizată de o singură persoană, iar în cazul participaţiei operează instituţia împiedicării săvârşirii faptei.

Condiţiile desistării.

Pentru ca desistarea să constituie o cauză de nepedepsire este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:

• Să fi început un act de executare a activităţii infracţiunii de la care făptuitorul s-a desistat mai înainte ca executarea să se fi terminat. Posibilitatea desistării ia naştere odattă cu efectuarea primului act de executare şi ia sfârşit în momentul în care executarea este pe cale de a ajunge la punctul său final. Dacă realizarea acţiunii tipice s-a încheiat nu se mai poate vorbii de desistare ci de împiedicarea producerii rezultatului.
• Să existe o manifestare din care să rezulte că subiectul a renunţat la săvârşirea infracţiunii. În majoritatea cazurilor renunţarea rezultă din atitudinea făptuitorului care se opreşte din activitatea infracţională începută. Ex: Făptuitorul pătrunde într-o locuinţă pentru a fura însă se răzgândeşte şi pleacă.
• Renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să fie voluntară. Nu există desistare în sensul legii când executarea a fost făcută datorită unor cauze externe care s-a impus voinţei făptuitorului.
• Renunţarea la executare trebuie să fie definitivă. Dacă făptuitorul abandonează executarea începută numai pentru o anumită durată pentru a o relua ulterior în condiţii mai favorabile nu va exista o renunţare efectivă la infracţiune.

Împiedicarea producerii rezultatului- constă în atitudinea făptuitorului care a executat în întregime acţiunea infracţională de a împedica de bunăvoie şi înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

Condiţiile împiedicării producerii rezultatului.  Împiedicarea producerii rezultatului implică mai multe condiţii:

1.Activitatea infracţională să fi fost efectuată în întregime dar să nu fi produs urmarea periculoasă prevăzută de lege.

2.Manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fie voluntară, dar nu impusă de o cauză externă.

3.Făptuitorul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a împiedica producerea rezultatului care să nu fi survenit, deci un comportament pasiv al făptuitorului nu duce la reţinerea cauzei de nerăspundere penală.

4.Împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei.

Efectele desistării şi ale împiedicării producerii rezultatului

Sub aspectul natural juridic desistarea şi împiedicarea rezultatului sunt cauze personale de nepedepsire a făptuitorului care este apărat de pedeapsă în baza art. 22 aliniat 1 Cod penal. Aceste cauze sunt generale şi se aplică în toate situaţiile de tentativă incriminată de lege.

Infracţiunea consumată

Infracţiunea consumată – este acea formă a infracţiunii determinată de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale în care intenţia se realizează printr-o activitate care realizează întregul conţinut al infracţiunii.

Momentul consumării infracţiunii

Infracţiunea consumată este diferită după felul activităţii infracţionale incriminată de legea penală şi după felul conţinutului infracţiunii. Datorită particularităţilor pe care le prezintă infracţiunea în mod special legate de elementul obiectiv momentul consumării diferă de la o categorie la alta.

Infracţiunile formale se consumă în momentul producerii rezultatului cerut de lege.

Infracţiunile omisive se consumă odată cu neîndeplinirea obligaţiilor impuse de lege (nedenunţarea art. 170 Cod penal).

Infracţiunile cu executare promptă se consumă în momentul efectuării primului act de executare ( insulta prin vorbe ).

Infracţiunile complexe în conţinutul cărora legiuitorul a reunit două fapte penale, se consumă în momentul realizării lor integrale (tâlhărie care reuneşte furtul şi lovirea sau ameninţarea). În cazul incriminării ca infracţiuni de sine stătătoare a unor activităţi de pregătire sau tentativa unei asemenea infracţiuni, asemenea activităţi se consumă odată cu efectuarea acestor acte. Ex: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori art.285 Cod penal.

Momentul epuizării infracţiunii

Sunt cazuri cînd infracţiunea se prelungeşte în timp după momentul consumării fie prin continuarea activităţii după ce infracţiunea se consideră consumată, fie datorită amplificării urmării iniţiate. În aceste situaţii se distinge momentul epuizării care este deosebit şi ulterior de cel al cosumării fiind vorba de infracţiuni continue, continuate, progresive şi de obicei.

Infracţiunea continuă se caracterizează sub aspect obietiv printr-o anumită durată în timp a activităţii infracţionale necesară pentru existenţa lor după trecerea cărea se consideră consumată ( lipsirea de libertate în mod ilegal art.189 Cod penal).

Infracţiunea continuată constă în săvârşirea la anumite intervale de timp din vederea realizării aceleiaşi rezoluţii a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. La această infracţiune momentul epuizării este cel al săvârşirii ultimei acţiuni ( furtul în formă continuată).

Infracţiunea progresivă  se caracterizează prin producerea unei noi urmări după ce s-a  realizat faptul iniţial ce se distanţează în timp de aceasta şi care duce la o infracţiune mai gravă în care se absoarbe fapta cu care a debutat făptuitorul. Ex: se porneşte de la infracţiunea de lovire art.180 Cod penal, în acest caz momentul epuizării este cel al producerii urmării mai grave.

Infracţiunea de obicei se caracterizează prin repetarea acţiunii de un număr de ori care să indice obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia).