- Noţiune.
Potrivit art. 205 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de insultă “atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură”, iar potrivit alin. 2 al textului “fapta de a atribui unei persoane un defect, o boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate”.
- Obiectul juridic special.
Infracţiunea de insultă are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la demnitatea persoanei.
- Subiectul.
Infracţiunea de insultă poate fi săvârşită de orice persoană.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii în toate cazurile, iar sub forma coautoratului numai atunci când infracţiunea se realizează pe altă cale decât cea orală.
- Latura obiectivă.
Elementul material al infracţiunii de insultă se poate realiza prin săvârşirea uneia dintre următoarele acţiuni: acţiunea de atingere a onoarei unei persoane, acţiunea de atingere a reputaţiei unei persoane sau acţiunea de atribuire unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar dacă ar fi reale, nu trebuie relevate.
Onoarea este un atribut al persoanei ce desemnează sentimentul respectului de sine şi conştiinţa calităţii de om printre ceilalţi oameni.
Reputaţia constă în totalitatea însuşirilor de ordin moral dobândite de om prin meritele sale şi recunoscute de ceilalţi membri ai societăţii ca urmare a activităţii şi comportării meritorii pe care omul le manifestă în cadrul societăţii.
Acţiunea de atribuire a unui defect, boală sau infirmitate constă în acţiunea prin care se impută sau se reproşează unei persoane o stare de inferioritate fizică sau psihică în raport cu ceilalţi oameni. Această stare de inferioritate se poate referi la un defect, o boală sau o infirmitate. Defectul constă într-o stare fizică sau psihică defectuoasă, anormală (de exemplu, un defect de vedere), iar boala este o stare patologică fizică sau psihică.
Infirmitatea constă într-o stare anormală fizică sau psihică, determinată de lipsa sau deformarea unei părţi din corp (exemplu - lipsa unui picior) sau de anumite degradări psihice (de exemplu debilitate mintală).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca oricare dintre acţiunile prin care se poate realiza elementul ei material să privească o persoană determinată sau determinabilă pe baza datelor furnizate de făptuitor.
Legea cere de asemenea, ca acţiunea ofensatoare să se refere la fapte sau aprecieri pentru care nu se admite proba verităţii sau, în cazul în care este admisă această probă, faptele sau aprecierile respective să fie neadevărate.
Fapta se poate săvârşi prin cuvinte, gesturi, desene, sculpturi, expunere la batjocură.
Acţiunea făptuitorului în oricare dintre modalităţile de realizare a elementului material al infracţiunii de insultă are ca urmare o atingere adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane.
- Latura subiectivă.
Infracţiunea de insultă se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul săvârşirii faptei. De acestea se va ţine însă seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
- Consumarea.
Tentativa, în cazul insultei, este posibilă numai dacă fapta se săvârşeşte pe altă cale decât cea orală, însă legea nu o pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunii cu caracter ofensator.
- Sancţiunea.
Infracţiunea de insultă se pedepseşte cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
- Cauza care exclude existenţa infracţiunii.
Potrivit art. 207 Cod penal, acţiunea ofensatoare săvârşită împotriva unei persoane nu constituie infracţiune, dacă cu privire la cele afirmate sau imputate s-a făcut proba verităţii. Potrivit aceluiaşi text, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau impunerea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.
În literatura de specialitate, se consideră că există un interes legitim ori de câte ori este vorba de ocrotirea unor valori importante materiale sau morale ale societăţii. Interesul legitim poate fi în interes public sau privat.
Dacă instanţa de judecată constată că afirmarea sau imputarea s-a făcut pentru ocrotirea unui interes legitim - public sau privat - admite făptuitorului proba verităţii, adică îi dă posibilitatea de a face dovada, prin orice mijloace de probă, că afirmaţia sau imputarea exprimă adevărul. Dacă făptuitorul reuşeşte să facă această dovadă, fapta nu constituie infracţiunea de insultă. Cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei are caracter personal, producându-şi efectele numai în raport cu cel care a făcut afirmaţia sau imputarea pentru ocrotirea interesului legitim.