Drept

Latura subiectivă, ca element al infracţiunii, cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului fără de faptă şi urmările acesteia pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

În literatura de specialitate cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma elementelor sale componente:

• Vinovăţia
• Mobilul
• Scopul

Constatarea mobilului şi scopului nu este necesară în cele mai multe cazuri pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii cu toate că sunt prezente în latura subiectivă a fiecărei infracţiuni concrete.

Vinovăţia şi formele sale

Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi urmările produse. Ea constă în săvârşirea cu voinţa liberă a faptei.

În prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a urmărilor ei periculoase faţă de care adoptă o anumită poziţie, iar în cazul neprevederii urmării, vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de posibilitatea reprezentării lor.

În conţinutul vinovăţiei  se constată existenţa a doi factori:

• intelectiv (de conştiinţă)
• volitiv (de voinţă)

Factorul intelectiv constă în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii.

Factorul volitiv reprezintă capacitatea subiectului care are reprezentarea faptei sale de a-şi dirija în mod liber voinţa de a fi stapân pe acţiunile sale.

Este necesar ca factorul volitiv sa accţioneze liber, fără a fi influenţat şi determinat de o constrângere exterioara în caz contrar nu va fi antrenata raspunderea penală.

Factorul inteletiv are rol hotărâtor în conturarea vinovăţiei şi a formelor sale.

Formele vinovăţiei

Potrivit art. 19 aliniat 1 cod penal vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă. La aceste două forme de vinovăţie, teoria şi practica au adăugat o a treia formă: praeterintenţia (intenţia depăşită)

Intenţia constituie forma fundamentală, generală şi originară a vinovăţiei, reprezentând totodată regula sau formula obişnuită sub care se înfăţişează vinovăţia, deoarece toate infracţiunile se comit de regulă cu intenţie şi numai în mod excepţional din culpă sau din praeterintenţie.

În acelaşi timp intenţia exprimă legătura imediată şi cea mai strânsă dintre faptă şi autor, fiind întotdeauna una suficientă pentru a atrage raspunderea penală.

Potrivit   art. 19 aliniat1 punct 1 Cod penal fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

• Prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
• Prevede rezultatul faptei şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Din această prevedere legală rezultă că în raport de atitudinea făptuitorului de producerea rezultatului socialmente periculos intenţia se prezintă sub două modalităţi:

• Intenţia directă (infractorul urmăreşte producerea rezultatului)
• Intenţia indirectă (infractorul acceptă posibilitatea producerii lui)

 

Intenţia directă

Potrivit art. 19 al1 pct 1 litera a Cod penal intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate.

Prin prevederea rezultatului se înţelege reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sa, adică lezarea obiectului sau punerea în pericol a acestuia.

În practica judiciară se poate dovedi cu destulă uşurinţă în majoritatea cazurilor ca făptuitorul a prevăzut şi  producerea rezultatului prin comiterea faptei sale. În această privinţa Curtea Supremă de Justiţie a statuat ca lovirea victimei , având ca urmare fracturi de boltă şi de bază a craniului, constituie tentativă la infracţiunea de omor şi impune concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a ucide.

Intenţia  indirectă

Această formă a vinovăţiei este a doua modalitate a intenţiei şi există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.

Intenţia indirectă caracterizează în general acţiunile sale, care datorită modului ori împrejurărilor în care sunt săvârşite pot produce două sau mai multe rezultate:

• Unul a cărui producere este certă şi urmărită de făptuitor faţă de care se va reţine intenţia directă şi
• Altele a căror producere este posibilă şi acceptată de făptuitor în raport cu care se reţine intenţia indirectă.

Deşi intenţia în această modalitate este denumită indirectă sau eventuală, în realitate nu intenţia este eventuală deoarece ea subzistă indiferent dacă rezultatul a fost voit şi urmărit sau a fost numai voit şi acceptat, ceea ce este eventual rezultatul secundar pe care făptuitorul îl acceptă.

Este posibilă şi săvârşirea unei singure infracţiuni cu intenţie indirectă, aşa cum s-a reţinut de Curtea Supremă de Justiţie în situaţia în care inculpatul a trecut cu maşina printr-un baraj organizat de poliţişti pe şosea, ce a avut drept consecinţă accidentarea gravă a unuia dintre ei.

Alte modalităţi ale intenţiei:

• Intenţia simplă
• Intenţia calificată

Intenţia simplă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul şi urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii lui.

Intenţia calificată este atunci când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma incriminatoare

• Intenţia iniţială
• Intenţia supravenită

Intenţia iniţială  constă în prevederea rezultatului acţiunii într-un moment anterior începerii acesteia.

Intenţia supravenită apare pe parcursul executării acţiunii iniţiale când făptuitorul se hotărăşte sa-si amplifice activitatea infracţională urmărind şi alte rezultate .

Ex: făptuitorul pătrunde într-o locuinţă şi văzând bunuri de valoare le ia.

• Intenţia spontană
• Intenţia premeditată

Intenţia spontană apare sub impulsul unei stări de provocare când făptuitorul reacţionează şi comite fapta.

Intenţia premeditată presupune însoţirea intenţiei de o pregătire prealabilă pentru a realiza reuşita depăşită a faptei, în sensul ca între momentul luării hotărârii infracţionale şi cel al realizării ei se interpune un interval de timp, în care făptuitorul chibzuieşte asupra săvârşirii faptei, îşi creează alibiuri pentru a scăpa de răspunderea penală.

• Intenţia unică
• Intenţia complexă

Intenţia unica este atunci când făptuitorul a hotărât săvârşirea unei singure infracţiuni.

Intenţia complexă este atunci când făptuitorul a hotărât săvârşirea mai multor infracţiuni, cum ar fi infracţiunea de tâlhărie.

Culpa:  Potrivit art. 19 al.1 pct. 2 Cod penal fapta este săvârşită din culpa când infractorul:

• Prevede rezultatul faptei dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
• Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Culpa are doua forme:

• Cu prevedere ( cu uşurinţă )
• Simplă (neglijenţă)

 

Culpa cu prevedere .

Aceasta formă de vinovăţie există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă socotind fără temei că nu se va produce.

Ea implică un anumit mod de corelarea proceselor volitive şi intelective în producerea rezultatului.

Făptuitorul acţionează pe baza unor anumite cunoaşteri a datelor realităţii, cunoaştere ce se întregeşte cu prevederea rezultatului, ceea ce ar asemăna culpa cu prevedere cu intenţia. Deosebirea constă în caracterul imperfect, denaturat al ambelor procese.

Cunoaşterea e superficială, de natură a-i crea făptuitorului convingerea că va putea evita rezultatul aflat în reprezentarea sa, dar şi prevederea denaturată, întrucât rezultatul e prevăzut ca imposibil.

Avem culpă cu prevedere când un conducător auto se  angajează într-o depăşire neregulamentară şi deşi prevede posibilitatea producerii unui accident, speră că va evita rezultatul periculos.

Neglijenţa ca formă a culpei  se caracterizează prin:

• Făptuitorul nu are reprezentarea consecinţelor acţiunii pentru că nu foloseşte întreaga sa capacitate intelectuală, pentru a prevedea urmările faptei săvârşite , deşi putea sa aibă aceasta capacitate şi trebuia să depună toate diligenţele în conduita sa.
• Singura formă a vinovaţiei unde făptuitorul nu prevede rezultatul, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevăzut obligaţia de a prevedea acest rezultat şi posibilitatea prevederii acestuia.

Obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori din actele normative ce reglementează exercitarea anumitei acţiuni; medic, farmacist, şofer, ş.a.

În această privinţă obligaţia conducătorului auto de a prevedea urmarile periculoase în situaţia circulării pe şosele cu viteză foarte mare, a staţionării neregulamentare ce au provocat accidentul decurge din regulamentul circulaţiei pe drumurile publice ce trebuie cunoscut.      

Posibilitatea de prevedere constituie o condiţie subiectivă ce se verifică în raport cu persoana făptuitorului, cu fiecare ins în parte, în funcţie de pregătirea lui .

Dar posibilitatea de prevedere nu se poate raporta la un etalon general, abstract, la un ins mediu, ci diferă de la un ins la altul, în funcţie de vârstă, de instruire, de experienţă în muncă, de gradul de inteligenţă, ş.a.

În literatura de specialitate se reţin şi alte denumiri ale culpei:

• Nesocotinţa - o comportare nechibzuită, fără atenţia ce se impune în efectuarea unei acţiuni.
• Nebăgare de seamă - o comportare neatentă faţă de condiţiile în care s-a desfăşurat acţiunea.
• Neaprecierea- lipsa de cunoştinţe elementare necesare pentru îndeplinirea unei anumite acţiuni.
• Nedibăcie - lipsa de abilitate, de deprindere necesară pentru desăvârşirea unei acţiuni.

Gradele culpei

1 Culpa lata/gravă există atunci când orice om cu simţ de prevedere obişnuit putea prevedea rezultatul daunator, fiindcă producerea lui apărea ca sigură sau aproape sigură.

2 Culpa levis/uşoară există când rezultatul dăunător putea fi conceput dacă se făcea un efort mintal, fiind nevoie de o inteligenţă mai ascuţită pentru a prevedea rezultatul în finalitatea acţiunii fizice, fiindcă producerea lui parea ca eventual posibilă.

3. Culpa levissima/foarte uşoară există când rezultatul dăunător nu putea sa fie conceput decât dispunând de un mare efort mintal, fiind nevoie de o inteligenţa deosebită de un simţ de prevedere excepţional pentru a concepe acel rezultat, în finalitatea acţiunii fizice pentru ca producerea lui ar pare ca aproape exclusă, inprobabilă, imposibilă.

Praeterintenţia constituie o formă autonomă, specifică de vinovăţie ce se constituie din elemente caracteristice intenţiei şi culpei fiind o formă mixtă, sau o combinaţie a intenţiei cu culpa

În cazul culpei foarte uşoară legea incriminează o acţiune voită a făptuitorului, susceptibilă să producă un rezultat mai grav.

Această formă de vinovăţie nu se situează între intenţie şi culpă, ci o formă de vinovăţie independentă  ce se constituie cu contribuţia proceselor psihice ale intenţiei şi ale culpei.

Infracţiunile cu formă complexă de vinovăţie se caracterizează printr-o fapta iniţială, săvârşită cu intenţie, faptă ce produce un rezultat mai grav pe lângă cel iniţial urmărit şi acceptat, ce se atribuie făptuitorului pe bază de culpă.

Ex: infracţiunea de lovire cauzatoare de moarte art. 183 Cod penal, când infractorul a urmărit lovirea sau vătămarea corporală- fapta intenţionată, acţiune care datorită condiţiilor în care a fost săvârşită a generat moartea unei persoane ce a produs culpa.