Drept

În temeiul contractului de transport cărăuşul îşi asumă o serie de obligaţii, încălcarea acestor obligaţii atrăgând o răspundere civilă.

            În transportul de călători sau de mărfuri – cărăuşul îşi poate angaja răspunderea fie în raport cu terţe persoane, fie în raport cu celălalt cocontractant.

            Faptele care în activitatea profesională desfăşurată de cărăuş au ca rezultat prejudicierea unor terţi în afara contractului de transport, ţin de domeniul răspunderii delictuale.

            Asemenea împrejurări sunt supuse normelor de drept comun ale răspunderii delictuale şi exced obiectului dreptului transporturilor.

            În schimb, fapta cărăuşului care încălcându-şi obligaţiile convenite prin contractul de transport aduce astfel prejudicii cocontractantului – fie călător, fie expeditorul sau destinatarul mărfii – atrage răspunderea contractuală ca temei al reparării pagubei cauzate.

            În această sferă nu se include neexecutarea de către cărăuş a unor obligaţii la care s-a angajat prin alte contracte, distincte de cel de transport, chiar dacă prezintă conexiuni cu acesta.

 

 

Răspunderea contractuală a cărăuşului individual

şi a întreprinderii de transporturi

 

            Activitatea de transporturi se exercită atât de comercianţi individuali cât şi de întreprinderi de transport (soc.com, R.A.) existând anumite asemănări şi deosebiri ale răspunderii contractuale, astfel, premisa generală a răspunderii contractuale o constituie a.j. bilateral sau multilateral (contr.de transport) care preexistă ivirii prejudiciului.

            Contractul de transport poate conferi răspunderii calificarea contractuală dacă întruneşte cumulativ 3 cerinţe:

• să fie valabil d.p.d.v. juridic;
• să se stabilească r.j.² nemijlocite între păgubit şi autorul prejudiciului;
• prejudiciul să rezulte din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii născute din însuşi a.j. ce leagă pe păgubit de autorul daunei.

Alte trăsături comune atât cărăuşului individual cât şi întreprinderii de transporturi rezultă din condiţiile generale ale răspunderii contractuale.

Răspunderea contractuală incumbă oricărei categorii de transporturi dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

• existenţa unei fapte păgubitoare săvârşită de cărăuş;
• vinovăţia cărăuşului;
• prejudiciul corelativ suferit de expeditor sau destinatar;
• conexiunea cauzală între fapta păgubitoare şi daună.

Modul în care intervin condiţiile generale menţionate prezintă unele deosebiri, după cum avem în vedere un cărăuş individual sau o întreprindere de transporturi.

Primul răspunde pentru fapta proprie – deoarece execută personal obligaţia de a deplasa călători sau de a duce marfa la destinaţie.

Întreprinderea de transporturi fiind PJ răspunde pentru faptele persoanelor din structura sa care desfăşoară activitatea de strămutare a unor călători sau lucruri.

De aici rezultă că transportatorului individual îi revine o răspundere contractuală directă, pe când întreprinderea îşi asumă o răspundere contractuală pentru altul.

În ambele cazuri trebuie să fie întrunite componentele comune ale răspunderii.

 

Condiţia faptei păgubitoare

Ca element al răspunderii contractuale, fapta păgubitoare constituie componenta sa obiectivă materializată într-o anumită comportare de natură ilicită imputabilă cărăuşului.

De aici rezultă condiţiile faptei:

1. fapta să constea într-o acţiune (de ex.: depăşirea periculoasă pe şosea) sau o abstenţiune/omisiune (de ex.: neexecutarea verificării tehnice a mijlocului de transport înainte de plecarea în cursă), care provoacă daune corelative cocontractantului;
2. fapta să fie de natură ilicită. Caracterul ilicit al faptei păgubitoare poate să izvorască din nerespectarea de către cărăuş a unor dispoziţii legale sau atingerea unui drept subiectiv sau interes legitim al expeditorului, destinatarului sau călătorului.

 

 

Condiţia vinovăţiei cărăuşului

Răspunderea contractuală a oricărui transportator poate fi angajată dacă pe lângă cerinţa obiectivă de a fi săvârşit fapta păgubitoare ilicită, se constată totodată că a acţionat cu vinovăţie.

Vinovăţia este componenta subiectivă a răspunderii şi este definită ca fiind atitudinea psihică a debitorului faţă de fapta păgubitoare săvârşită şi faţă de urmările ei.

În cadrul transporturilor, unele dispoziţii legale iau în considerare gravitatea vinovăţiei imputabile cărăuşului, aceste prevederi majorând cuantumul despăgubirii datorate de cărăuş dacă prejudiciul izvorăşte dintr-un dol sau o culpă gravă a acestuia (ce poate fi săvârşită prin neglijenţă).

Calificarea este necesară pentru a se putea evalua în fiecare caz concret existenţa vinovăţiei cărăuşului căruia i se impută o culpă contractuală, fie neglijenţa.

Dolul nu ridică o asemenea problemă, fiind suficient să se constate intenţia directă sau indirectă a cărăuşului de a săvârşi faptul ilicit generator de prejudiciu.

 

Prejudiciul generator al răspunderii

Prejudiciul, numit şi pagubă sau daună – constă în cadrul răspunderii contractuale în rezultatul negativ suferit de creditor ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către cărăuş prin neexecutarea obligaţiei asumate sau prin întârzierea în aducerea ei la îndeplinire.

Prejudiciul poate fi material sau moral.

Prejudiciul material – constă în lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial al creditorului obligaţiei contractuale, precum în transporturi accidentarea unui călător sau distrugerea încărcăturii, avarierea unor bunuri. În toate cazurile, prejudiciul material poate fi evaluat în bani, aceasta fiind caracteristica sa definitorie. El include paguba efectivă cât şi câştigul nerealizat.

Prejudiciul moral – reprezintă vătămarea unui interes nepatrimonial, fiind nesusceptibil de preţuire bănească. Asemenea pagube se ivesc în special în transportul de călători dacă persoana şi-a pierdut viaţa sau integritatea corporală, nefiind excluse în cazul deplasării de lucruri (distrugerea unui obiect amintire de familie cu însemnată valoare afectivă pentru destinatar).

Dreptul nostru a admis repararea prejudiciului moral anterior perioadei comuniste, perioadă în care a fost interzis.

În prezent, este posibil ca şi prejudiciul moral cauzat prin faptul ilicit al cărăuşului să-l îndreptăţească pe creditor să-şi valorifice pretenţiile pe calea acţiunii în răspundere civilă.

 

Condiţiile reparării prejudiciului

Obţinerea despăgubirilor este subordonată, în cazul acţiunii în răspundere contractuală, unor condiţii prevăzute de lege:

1. Paguba să fie certă – această însuşire o îndeplineşte, de regulă, prejudiciul actual şi, în anumite limite, şi prejudiciul viitor.

Caracterul cert are dublu sens:

• Rezultatele negative ale faptei ilicite s-au realizat până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti care condamnă la plată pe cărăuş (în cazul prejudiciului actual) sau existenţa în momentul arătat a unor indicii sigure şi convingătoare că dauna se va ivi ori va continua să se producă ulterior (având natura unui prejudiciu viitor – ca în cazul vătămării integrităţii corporale cu sechele de durată suferite de călător în timpul transportului).
• Se cere ca paguba actuală să fie susceptibilă de evaluare de instanţa sesizată, sau ca aceasta să dispună de suficiente elemente indubitabile pentru a măsura anticipat cuantumul total al prejudiciului viitor.

Se deduce, per a contrario, că repararea unui prejudiciu eventual se exclude, neprezentând caracter de certitudine.

1. Dauna cauzată prin fapta ilicită să fie personală – să privească pe însuşi creditorul în cauză ale cărui interese au fost vătămate prin neexecutarea contractului de către cărăuş sau prin întârzierea în îndeplinirea obligaţiei.
2. Prejudiciul suferit de creditor să fie direct – să fie o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

O simplă legătură indirectă între faptul ilicit şi daună nu justifică obţinerea de despăgubiri.

1. Prejudiciul să fie previzibil în momentul perfectării acordului de voinţă al părţilor. În sensul arătat de art.1085 C.civ. – prevede că debitorul nu răspunde decât de daune-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său.

 

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa pagubei îl poate obliga pe transportator să o repare numai dacă este provocată efectiv de fapta sa ilicită (art.998-999 C.civ.).

Răspunderea civilă, în general, ca şi cea contractuală, ia naştere sub condiţia de a se constata o legătură cauzală între prejudiciul suferit de creditor şi comportamentul păgubitor al debitorului.

Raportul dăunător poate să izvorască nu numai dintr-o cauză unică izolabilă ca atare, şi deci perfect identificabilă, ci, destul de frecvent, dintr-un complex de antecedente care contribuie în măsură diferită la vătămarea intereselor creditorului (expeditor, destinatar).

 

Răspunderea cărăuşului pentru fapta altuia

 

Activitatea de transport efectuată de întreprinderile cu profil corespunzător prezintă, pe planul răspunderii civile, unele trăsături specifice prin comparaţie cu situaţia cărăuşului individual.

Temeiul de drept îl reprezintă art.1102 C.civ. – potrivit căruia debitorul unui corp cert şi determinat răspunde de starea bunului ce i-a fost predat, dacă deteriorările sunt cauzate nu numai prin fapta sau greşeala sa, ci deopotrivă prin aceea a persoanelor pentru care este responsabil.

Textul instituie o răspundere pentru altul de natură contractuală şi se aplică şi cărăuşului, deoarece plata – în accepţiunea largă a noţiunii subînţeleasă de art.1102 C.civ. – are sensul de executare a oricărei categorii de obligaţii.

Transportul implică preluarea de bunuri de către cărăuş spre a fi deplasate şi eliberate la destinaţie.

Trecând la reglementările comerciale, putem reţine că – potrivit art.423 C.com. – cărăuşul este răspunzător de faptele subordonaţilor săi ca şi de ale oricărei alte persoane căreia acesta i-a încredinţat efectuarea transportului.

Prin prisma textului menţionat, răspunderea transportatorului pentru aceste alte persoane în raporturile sale cu expeditorul sau cu destinatarul, prezintă o natură contractuală.

Cărăuşul este ţinut de fapta ilicită pe care o comite orice persoană chiar în afara raportului de prepuşenie folosit pentru realizarea obligaţiei de a efectua deplasarea convenită.

El răspunde pentru toţi cei a căror activitate nu îi este exterioară.

Mai mult, cărăuşul răspunde – în baza art.1473 şi 1625 C.civ. – pentru furtul lucrurilor aflate în curs de transport, deşi faptul ilicit a fost săvârşit de „străini”. Aceştia, aşa cum o arată însăşi denumirea lor folosită de C.civ., nu fac parte dintre prepuşi.

Răspunderea pentru aceste persoane subzistă indiferent dacă străinii au fost sau nu identificaţi.

Rigoarea legiuitorului se explică prin caracterul de depozit necesar al deţinerii lucrurilor de către cărăuş.