Prin pluralitate de infractori se înţelege  situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune.

Dar pluralitatea de infractori nu trebuie confundată cu pluralitatea de infracţiuni prin care se înţelege săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de aceeaşi persoană.

Formele pluralităţii de infractori

Pluralitatea de infractori se poate realiza în forme diferite şi anume:

1. Pluralitatea naturală (sau necesară);
2. Pluralitatea constituită (legală);
3. Puralitatea ocazională
4. Pluralitatea naturală de infractori există în situaţia în care cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei este cerută de însăşi natura acesteia.

Aceasta înseamnă că anumite fapte prevăzute de legea penală nu pot fi săvârşite de o singură persoană şi din acest motiv poartă denumirea de infracţiune bilaterală cum sunt incestul (art. 203), bigamia ( art.303) şi adulterul ( art.304).

1. Pluralitatea constituită.

Această   formă de pluralitate este creată prin asocierea mai multor persoane în vederea săvârşirii de fapte penale.

Pluralitatea constituită deşi nu este consacrată prin dispoziţii cu caracter general a fost incriminată sub forma unei infracţiuni distincte. Fac parte din această categorie: complotul ( art.167 cod penal) şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni ( art.323 cod penal).

Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte penale din categoria celor care fac obiectul asocierii. Dar dacă asemenea fapte se comit, atunci va exista un concurs de infracţiuni.

1. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) are un caracter întâmplător iar la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât cel necesar.

Pluralitatea ocazională spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori cunoaşte o reglementare amplă fiind cea mai întâlnită în legislaţia penală.

Participaţia penală

Participaţia penală nu este definită în Codul penal însă în art. 23 se precizează poziţia participanţilor în raport cu fapta săvârşită în sensul că participanţii sunt persoane care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Natura juridică a participaţiei

Cu privire la aceasta în literatura de specialitate s-au exprimat două opinii una privind complicitatea ca delict distinct şi alta referitoare la unitatea de infracţiune.

Majoritatea autorilor au adoptat cea de-a doua opinie consacrată în multe coduri penale inclusiv în cel românesc privind unitatea de infracţiuni care consideră că toţi participanţii răspund pentru aceeaşi infracţiune deoarece participaţia nu este o infracţiune ci un mod de săvârşire a acesteia.

În cazul participaţiei penale avem de-a face cu o singură infracţiune şi cu contribuţia mai multor persoane la săvârşirea ei.

Condiţiile participaţiei penale

Participaţia penală presupune îndeplinirea unor condiţii cumulative:

1. săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
2. cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei;
3. voinţa comună în săvţrşirea faptei.
4. Prima condiţie a participaţiei penale are în vedere săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ceea ce înseamnă că în această materie accentul cade pe fapta materială comisă şi pe cooperarea fizică a participanţilor cu toate că nici aspectele subiective ale acestei cooperări nu trebuie neglijate.
5. A doua conditie privind cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei este impusă de conceptul de participaţie iar făptuitorii care nu cooperează la săvârşirea unei fapte nu sunt participanţi.

Contribuţia la săvârşirea faptei poate fi:

• materială sau intelectuală, după natura ei;
• principală şi secundară ţinând seama de importanţa sau de aportul ei;
• anterioară sau concomitentă în raport de momentul când are loc această contribuţie.

Cooperarea nu trebuie să se încadreze în una din formele de participaţie consacrată de lege  (coautorat, instigare sau complicitate).

Atunci când participanţii au aceeaşi contribuţie participarea este omogenă iar când contribuţia lor este diferită participaţia este eterogenă.

1. A treia condiţie este cea referitoare la voinţa comună în săvârşirea faptei.

În cazul participaţiei toate persoanele doresc să coopereze la săvârşirea faptei, îşi aduc aportul în baza unei voinţe fără de care nu se poate concepe participaţia.

Din punct de vedere subiectiv participaţia este condiţionată de săvârşirea faptei cu intenţie de către cel puţin unul dintre participanţi şi anume de instigator sau complice.

În cazul coautoratului este posibil ca toţi participanţii să acţioneze cu intenţie sau din culpă.

Legătura subiectivă trebuie să existe şi în cazul instigării la instigare sau a complicităţii deoarece şi în aceste cazuri se cunoaşte acţiunea autorului de către participant şi acesta admite conştient să I se alăture.

În cazul în care participanţii acţionează cu intenţie aceasta poate fi directă şi indirectă.

 

Coautoratul

Codul penal nu defineşte coautoratul însă în art.24 prevede că autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală dar o faptă poate fi săvârşită nemijlocit şi de două sau mai multe persoane situaţie, în care persoana poartă denumirea de coautor.

Condiţiile coautoratului:

1. săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală se realizează atât în cazul faptei consumate cât şi a tentativei pedepsibile;
2. cooperarea din partea coautorilor, condiţie care are în vedere realizarea nemijlocită a faptei. În literatura de specialitate s-au reţinut actele care intră în sfera coautoratului;
3. voinţa comună a coautorilor presupune ca fiecare coautor să vrea să-şi unească contribuţia cu a celorlalţi în vederea realizării uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Se poate spune că există coautorat numai în cazul în care activităţile infracţionale sunt coordonate material şi intelectual.

Cazuri speciale de coautorat

În raport de specificul diferitelor categorii de acţiuni, coautoratul prezintă anumite particularităţi:

• în primul rând coautoratul în cazul infracţiunilor proprii întrucât la aceste infracţiuni legea cere ca subiectul să aibă o anumită calitate pentru săvârşirea lor în coautorat este necesar ca toţi participanţii să îndeplinească cerinţa legii. Sub acest aspect la infracţiunea de delapidare pentru a fi coautor participanţii trebuie să aibă calitatea de funcţionari care gestionează sau administrează bunurile însuşite sau traficate.
• coautoratul în cazul infracţiunilor omisive

Infracţiunile omisive sunt în general infracţiuni cu subiect exclusiv unic întrucât obligaţia de a face impusă de lege este de regulă personală. Însă atunci când o astfel de obligaţie priveşte mai multe persoane neîndeplinirea ei de acestea generează mai multe infracţiuni distincte în funcţie de numărul persoanelor care nu şi-au îndeplinit obligaţia prevazută de lege.

• coautoratul în cazul infracţiunilor cu autor unic

În cazul acestor infracţiuni nu este posibil coautoratul întrucât îndeplinirea elementului material al infracţiunii se poate face doar de o singură persoană cum se întâmplă la mărturia mincinoasă şi altele.

• coautoratul la infracţiunile praeterintenţionate

Infracţiunile praeterintenţionate se caracterizează printr-o formă mixtă de vinovăţie, intenţia cu care se săvârşeşte fapta iniţială iar rezultatul mai grav se produce din culpă.

Instigarea

Codul penal nu defineşte noţiunea de instigare ci pe aceea de instigator care potrivit art. 25 este persoana care cu intenţie determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Instigatorul desfăşurând o activitate de determinare face să se nască în mintea instigatului hotărârea de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală şi deci contribuie la formarea laturei subiective a infracţiunii. Datorită conţinutului psihic moral al instigatorului cel care efectuează această activitate se numeşte autor moral iar cel ce execută activitatea la care a fost determinat se numeşte autor material.

Condiţiile instigării

Instigarea ca formă a participaţiei presupune îndeplinirea cumulativă a unor condiţii:

1. În primul rând este vorba de realizarea unei activităţi de determinare. Această activitate începe de regulă printr-un îndemn, adresat de instigator altei persoane şi se întregeşte prin determinarea efectivă a acesteia la săvârşirea faptei avută în vedere de instigator prin luarea hotărârii de a comite fapta.

Îndemnul poate fi oral sau scris şi chiar prin gesturi dar fără echivoc. Determinarea presupune şi însuşirea hotărârii de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală de către instigat. Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea nu va exista instigare perfectă ci o instigare fără efect sau neizbutită.

Mijloacele prin care se obţine determinarea pot fi diverse de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri până la constrângerea celui instigat.

2. A doua condiţie este ca activitatea de determinare să fie anterioară începerii executării acţiunii sau inacţiunii.

Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta de către autor. Dacă această activitate are loc faţă de o persoană care luase deja hotărârea infracţională se realizează o complicitate morală întrucât activitatea de determinare nu a fost hotărâtoare.

Nu se consideră instigare în sensul art. 25 Cod penal îndemnul unei persoane aflată în legitimă apărare adresat alteia ca să-l lovească pe agresor şi acesta îl loveşte, dacă sunt întrunite condiţiile atacului şi apărării.

3. A treia condiţie este activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie. Activitatea de determinare se desfăşoară sub raport subiectiv numai cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.

Nu poate exista instigare din culpă deorece dacă cineva prin cuvinte rostite independent sau printr-un îndemn făcut din glumă determină o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală întrucât lipsind voinţa de a determina această activitate nu constituie instigare. Intenţia instigatorului presupune existenţa acelei legături subiective între participanţi, legătură care de cele mai multe ori îmbracă forma bilaterală.

4. A patra condiţie este ca instigarea să fie urmată de executare. Aşadar instigarea implică ca autorul să dea curs instigării prin săvârşirea faptei.

Nu se va realiza instigarea în situaţia în care instigatul care a luat hotărârea de a săvârşi fapta nu a pus-o în executare sau a efectuat doar un act de pregătire ori a început executarea faptei care a rămas în faza tentativei, activităţi care nu sunt incriminate.

Formele instigării

1)   După forma de vinovăţie instigarea poate fi:

1. a) proprie sau perfectă care se caracterizează prin realizarea unei concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat situaţie în care instigatul săvârşeşte fapta cu intenţie;
2. b) improprie sau imperfectă la care lipseşte coeziunea psihică dintre instigator şi instigat, acesta din urmă săvârşind fapta din culpă sau fără vinovăţie.

2)   După mijloacele folosite de instigator poate fi :

1. a) simplă când mijloacele de determinare sunt simple sau obişnuite;
2. b) calificată când pentru determinarea instigatului se folosesc mijloace deosebite cum sunt oferirea de daruri sau exercitarea de presiuni.

3)   După numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare avem instigare cu un singur instigator şi coinstigare care presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea uneia sau a unor persoane să săvârşească fapta.

4)   După numărul de persoane faţă de care se desfăşoară activitatea de instigare avem   

1. a) instigare individuală - activitatea de determinare se desfăşoară asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane;
2. b) instigare colectivă caracterizată prin instigarea unui număr nedeterminat de persoane să săvârşească o infracţiune fiind incriminate distinct prin art. 324 Cod penal.

5)   După modul de acţiune al instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea faptei avem instigare:

1. a) imediată când instigatorul se adresează nemijlocit instigatului pentru determinarea acestuia la săvârşirea infracţiunii;
2. b) mediată - când determinarea are loc prin intermediul altei persoane.

6)   După modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul

1. evidentă;
2. deschisă (implicită) în care instigatorul expune deschis scopul saă ori de a-l convinge pe instigat la săvţrşirea faptei;
3. insiduoasă (ascunsă) instigatorul nu dă în vileag rolul său obţinând determinarea instigatului fără ca acesta să realizeze caracterul infracţional al faptei sale la care a fost determinat.

7)   După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la săvârşirea faptei instigarea poate fi cu efect pozitiv sau reuşită când instigatorul a reuşit să determine pe instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi cu efect negativ instigatorul nu a reuşit să determine pe instigat  să ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea, situaţie în care nu sunt îndeplinite condiţiile instigării iar persoana care a încercat determinarea nu este participant.

          

 

 

Complicitatea

Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Codul penal foloseşte în art. 26 noţiunea de complice şi nu aceea de complicitate.

Spre deosebire de coautorat şi instigare complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii fiind considerată o formă de participaţie secundară  în raport cu primele două.

Condiţiile complicităţii:

• Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
• Realizarea unei contribuţii din partea complicelui

Activitatea complicelui trebuie să se manifeste în una din formele prevăzute în art. 26 Cod penal întrucât simpla intenţie de a ajuta nu este suficientă pentru existenţa complicităţii.

Sub acest aspect actele de complicitate spre deosebire de cele de coautorat nu realizează prin ele însele fapta şi nu reprezintă o contribuţie indispensabilă în procesul comiterii ei.

Prin înlesnire se înţelege activitatea complicelui desfăşurată anterior săvârşirii infracţiunii care se situează în faza de pregătire a săvârşirii infracţiunii şi înlesnirea poate consta în activităţi materiale de procurare a mijloacelor sau instrumentelor adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii cum sunt procurarea armei, a cuţitului, a cheilor care vor fi folosite după cum poate fi vorba de o contribuţie morală.

Promisiunea de tăinuire a  bunurilor sau de favorizarea infractorului are loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până în momentul comiterii ei şi reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei indiferent dacă promisiunea se realizează sau nu.

• Contribuţia să fie efectuată cu intenţie

Complicele trebuie să aibă reprezentarea infracţiunii pe care o săvârşeşte autorul precum şi a faptului că actul său contribuie la comiterea faptei unită  cu voinţa de a coopera la realizarea acesteia. În situaţia în care autorul săvârşeşte fapta cu intenţie participaţia este proprie iar când o comite din culpă sau fără vinovăţie participaţia este improprie.

Nu există complicitate din culpă atunci când o persoană ajută din culpă altei persoane la săvârşirea unei fapte tot din culpă. Aceştia vor răspunde ca coautori.

La infracţiunile praeterintenţionate complicitatea este posibilă atunci când complicele ajută cu intenţie la săvârşirea acţiunii iniţiale şi are obligaţia şi posibilitatea prevederii rezultatelor mai grave.

Formele complicităţii

1. După contribuţia care o aduce complicele:
2. morală – contribuie la întărirea sau întreţinerea hotărârii infracţionale, la crearea unei stări psihice necesară în vederea executării faptei
3. materială

Contribuţia morală se poate prezenta sub mai multe aspecte:

• Aspectul ce se referă la întreţinerea hotărârii de a săvârşi fapta de către autor. Promisiunile făcute unei persoane de a favoriza în vederea eludării urmăririi, constituie o modalitate de complicitate morală.
• Anumită activitate desfăşurată cu intenţia de a instiga la săvârşirea unei fapte se transformă în acţiune de complicitate morală, dacă autorul luase singur hotărârea de a săvârşi infracţiunea, în activitatea persoanei respective, contribuie numai la întărirea hotărârii luate.
• Asistenţa în timpul executării faptei, constituie o formă de complicitate morală, întrucât prezenţa unei persoane la locul comiterii faptei, reprezintă un stimulent sau o încurajare.

Există instigare la complicitate sau complicitate la instigare.

Complicitatea materială constituie o formă de complicitate, persoana înlesneşte sau ajută la săvârşirea faptei, privită sub aspect material, deci contribuţia la realizarea laturii obiective a infracţiunii putându-se realiza în forme diferite. Poate să constea în procurarea de mijloace necesare săvârşirii faptei.

Complicitatea mai poate fi:

1. concomitentă – care trebuie delimitată de coautorat. Uneori activitatea efectuată în vederea înlesnirii săvârşirii unei infracţiuni, poate constitui un act de complicitate dar şi o infracţiune de sine stătătoare. Se plasează din momentul începerii executării până la consumarea faptei;
2. Anterioară – se plasează înainte de momentul executării faptei, putând îmbrăca ambele forme;