Minorii beneficiază de o ocrotire deosebită, atât în domeniul dreptului procesual penal cât şi în domeniul dreptului penal, prin instituirea unor norme speciale; astfel, când persoana vătămată este un minor, Codul de procedură penală prevede dispoziţii speciale privind pornirea şi exercitarea acţiunii civile din oficiu, susţinerea acţiunii civile de către procuror, luarea în mod obligatoriu a măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei, etc; în dreptul penal se acordă o deosebită atenţie reglementării minorităţii în sensul că se menţionează în mod expres că minorii sub 14 ani nu au format discernământul faptelor şi consecinţelor lor şi, ca atare, nu răspund penal[1], iar minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspund penal doar în măsura în care se dovedeşte (printr-o expertiză medico-legală psihiatrică) că aveau format, în momentul comiterii infracţiunii, discernământul faptelor şi consecinţelor lor[2].
Minoritatea este starea în care se găsește făptuirorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale.[3]
Pentru cazul când făptuitorul este un minor între 14 şi 18 ani s-a instituit o procedură specială de urmărire şi judecată, care se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege[4].
Având în vedere particularitățile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul penal, s-a impus cu necesitate stabilirea unei limite de vârstă sub care să fie exclusă răspunderea penală a minorului. Până la o anumită vârstă minorul este deci prezumat ca fiind lipsit de capacitate penală deoarece nu are reprezentarea semnificației sociale a acțiunilor sau inacțiunilor lui.[5]
Cât priveşte tratamentul copilului în societatea contemporană, în literatura socio-juridică se confruntă două tendinţe majore: una „paternalistă", considerând că societatea şi familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de distincţie între ceea ce este bine şi ceea ce nu este bine pentru el, şi o a doua tendinţă, de „autodeterminare" a copilului, pledând în favoarea posibilităţii juridiceşte recunoscută copilului de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume propriu.
Dincolo de controverse, se admite unanim că înţelegerea copilului şi a copilăriei, sau cel puţin disponibilitatea de a înţelege, nu poate fi detaşată de contextul concret al unei societăţi date, de practicile şi tradiţia creşterii copilului, de normele şi valorile ataşate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ şi instituţional al protecţiei drepturilor copilului.
Ţara noastră a ratificat Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/19902 şi astfel, în baza art. 20 din Constituţie, legile interne urmau a fi interpretate în concordanţă cu prevederile Convenţiei. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu dispoziţii pliate pe cele ale Convenţiei, stabileşte cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului, precum şi obligaţia autorităţilor publice, a organismelor private autorizate, precum şi a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice responsabile de protecţia copilului de a respecta, promova şi garanta drepturile copilului (art. 1 din Legea nr. 272/2004). [6]
Actele normative aflate în vigoare în materie de protecţie a copilului, inclusiv cadrul organizatoric existent, până 1a adoptarea Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, nu permiteau punerea în practică a noii strategii centrată pe copil şi familie şi pe crearea serviciilor locale destinatemenţinerii stabilităţii familiei şi prevenirii separării copilului de părinţi[7]. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[8] reprezintă baza unui sistem modern, european de protecţie a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaţionale ia care România este parte, în mod deosebit cu Convenţia europeană privind drepturile omului şi, respectiv, Convenţia ONU cu privire 1a drepturile copilului. Este un sistem care îşi propune înainte de toate să aibă grijă de toţi copiii României, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând în contextul familiei sale[9].
Legea nr.272/2004 stabileşte cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului, precum şi obligaţia autorităţilor publice, a organismelor private autorizate, precum şi a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice responsabile de protecţia copilului de a respecta, promova şi garanta, drepturile copilului[10].
În cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea nr. 272/2004 sunt enumerate acele reguli fundamentale care asigură respectarea şi garantarea drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale - fie că aceste drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise ori încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor sau altor reprezentanţi legali ai săi, fie că referitor la copil sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii de către autorităţile publice, organismele private autorizate ori de către instanţele judecătoreşti - şi în fiecare dintre domeniile de manifestare a drepturilor copilului - al drepturilor şi libertăţilor civile, al dreptului la mediu familial şi îngrijire alternativă, al dreptului la sănătate şi bunăstare, al dreptului la educaţie, activităţi recreative şi culturale.
Principiul egalităţii şanselor şi nediscriminării [art. 6 lit. b)]. Egalitatea de şanse se poate afirma doar într-un ambient socio-juridic non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimţită ca un dezechilibru al şanselor. Potrivit art. 7, drepturile prevăzute de Legea nr. 272/2004 „sunt garantate tuturor copiilor fără nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de lormare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie". Este o listă impresionantă de criterii gravitând în jurul conceptului „discriminare", pe care-1 vom înţelege că fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care să aibă ca scop sau ca efect limitarea sau anularea recunoaşterii, folosinţei sau exerciţiului, în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului[11]presupune că autorităţile statului trebuie să trateze fiinţa umană, în spiritul respectului faţă de viaţă, integritate corporală, sănătate, libertate, demnitate şi proprietatea acesteia[12]. Toate activităţile desfăşurate de instituţiile statului, organizaţiile neguvernamentale şi alte structuri ale societăţii civile pentru prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi acordarea asistenţei necesare victimelor acestuia, trebuie să se subsumeze respectării prevederilor convenţiilor şi tratatelor internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care România este parte; de asemenea, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată protecţiei şi asistenţei copiilor, datorită vulnerabilităţii speciale a acestei categorii de persoane[13].
Principiul legalităţii constituie un principiu fundamental ai statului şi dreptului şi constă în obligativitatea tuturor organelor sale, a tuturor persoanelor fizice şi juridice de a respecta şi de a aduce la îndeplinire întocmai prevederile legale[14]. În acelaşi timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele sale abilitate, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice[15].
Principiul dominant este acela al respectării şi promovării cu întâietate a interesului superior al copilului. Legiutorul consacra drepturile copilului şi impune respectarea lor ca stare de împlinire a dezideratului interesului superior.
Principiul complementarităţii, transparenţei şi dialogului social presupune, pe de o parte, transparenţa procesului decizional, iar pe de altă parte, consultarea membrilor societăţii civile în cadrul acestui proces.
Principiul cooperării - unii autori[16] au opinat faptul că procesul cooperării reprezintă o modalitate prin care mai multe instituţii îşi organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun, aceasta impunându-se ca o necesitate obiectivă în activitatea autorităţilor din întreaga lume, prin intermediul său realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor instituţiilor chemate să prevină şi să combată fenomenul infracţional.
În aplicarea principiului enunţat anterior, instituţiile implicate la nivel naţional în prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi acordarea asistenţei victimelor acestuia cooperează[17], în condiţiile păstrării propriilor loridentităţi funcţionale în conformitate cu prevederile cadrului legal, astfel încât să se asigure simultan un statut parteneri al şi relaţii echilibrate pe toate coordonatele activităţii, o concepţie coerentă, integrată asupra problematicii şi măsurilor angajate ori planificate, o coordonare adecvată a eforturilor depuse şi demersurilor întreprinse.
Principiul parteneriatului public-privat presupune cooptarea societăţii civile în activităţile concrete de implementare a măsurilor de prevenire a traficului de persoane şi consultarea membrilor societătii civile în cadrul procesului decizional.
Principiul responsabilităţii presupune obligaţia, instituţiilor responsabile cu îndeplinirea activităţilor subsumate realizării obiectivelor prevăzute de Strategia naţională, precum şi a instituţiilor partenere, de a îndeplini în cea mai bună manieră posibilă sarcinile stabilite.
Principiul confidenţialităţii presupune ca activităţile proprii să fie date publicităţii numai în condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu pericliteze bunul mers şi finalitatea acestora şi nici drepturile şi libertăţile persoanelor implicate. Acest principiu impune asigurarea secretului activităţilor specifice ce se execută sau urmează să fie executate de autorităţile statului, pentru ca persoanele care au încălcat legea, să nu cunoască metodele şi mijloacele concrete folosite de aceste instituţii, ori măsurile întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se sustragă cercetării sau judecăţii ori să îngreuneze aceste activităţi de aflare a adevărului în cauză[18].
Prin dispozițiile art. 99 al. 1 din Codul penal s-a stabilit că “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”, iar în alineatul al doilea al aceluiași articol s-a stabilit că “minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.
Studiul delincventei juvenile[19] porneşte de la ipoteza că, prin comportarea sa, individul încearcă să dea un răspuns semnificativ stimulilor externi (relevaţi de situaţia particulară), urmând să înlăture ambiguitatea, să evite neînţelegerile, să restabilească echilibrul, în raporturile cu lumea înconjurătoare. Fer. Augustin afirma că: „Nimeni nu datorează ceea ce n-a primit", ceea ce înseamă că fiecare minor trebuie să-şi definească, să-şi justifice prin modul în care a fost educat, tendinţele acţionale în mediul social, în funcţie de experienţă şi de influenţa mediului.
Abordarea conceptului de „delincvenţă juvenilă"[20] se realizează prin identificarea modalităţii interpretativ-explicative şi a modalităţii de investigaţie asupra actelor, acţiunilor şi activităţii concrete[21]. Multiplele cauze care determină activitatea umană prezintă un model specific. „Orice proces psihic are o latură cognitivă care nu epuizează, obiectul pe care îl reflectă fenomele psihice afectând de regulă trebuinţele, interesele individului, iar în virtutea acestui fapt îi provoacă o anumită atitudine emoţional-voliţională (năzuinţe, sentimente)". Orice act psihic concret, ca unitate a conştiinţei, include ambele componente: intelectuală (cognitivă) şi afectivă.
Analiza conceptului de delincvenţă juvenilă se concentrează asupra termenilor de responsabilitate individuală[22], capacitate delictuală, relaţiile dintre infractorul minor şi mediul social. În explicarea delincvenţei juvenile sunt determinante prevederile juridico-sociale, manifestarea liberă a individului, comparaţia între responsabilitatea socială (în cadrul unui sistem educaţional global) şi actul individual, adoptarea măsurilor educaţionale compatibile cu necesitatea socială (determinată de evoluţia economico-socială şi spirituală a societăţii). Variaţiile comportamentale sunt independente, fiecare individ urmărind realizarea conceptului de libertate în cadrul unor atitudini de concordanţă (conştientă sau inconştientă) cu mediul ambiental.
De la libertatea naturală se ajunge astfel la libertatea socială care este dependentă de legile sociale, liberul arbitru fiind desfiinţat de legile sociale. „Tot ce poate spera omenirea este ca, în viaţa ei, să poată stabili un echilibru între răul, care este inevitabil şi binele care l-ar putea compensa"[23]. Conceptul de delincvenţă juvenilă vizează relaţia practică dintre actul delictual săvârşit de minor şi relaţia socială vătămată, care necesită constrângerea prin aplicare normei sociale. Legea instituie principiul ca niciun individ să nu producă prin acţiunea-inacţiunea proprie un prejudiciu unei alte persoane sau socialului, existând pentru reglementarea acestor situaţii principii ferme.
Structurile acţionale păstrează două forme de cunoaştere: una legată de condiţiile de acţiune şi, cealaltă, independentă de condiţiile care o determină. În acest mod se explică greşelile privind perceperea a ceea ce înseamnă adevăr (relativ la actele şi faptele sociale). Pe aceste considerente se întemeiază legile sociale care se raportează la voinţe compatibile cu acte şi acţiuni permise, necesare şi obligatorii din punct de vedere moral. Societatea coordonează actele şi manifestările individului şi ale grupurilor, limitând a priori ceea ce este ilicit, nedrept, imoral, conflictual, nedemn[24]. Un fapt contrar regulii morale sau de drept reprezintă un act ilicit, gradat de lege după efectul produs, în culpă (simpla greşeală) sau în delict (dolus - încălcarea premeditată a regulii).
În general, fiinţei umane îi este caracteristic faptul că, prin experienţa derivată din necesitatea de a cunoaşte mediul, urmează să se adapteze la exigenţele sociale şi să îşi schimbe atitudinea, conduita adoptând forma cea mai adecvată realităţii, devenind conştientă de propria sa existenţă. Coordonările intervenite între sistemul social şi conduita individuală impun reglarea comportamentală care determină continuitatea pozitivă în ceea ce priveşte reglările interne cât şi cele cu mediul. Actul ilicit va suprima aplicarea legii, incluzând criterii individuale de raportare a trebuinţelor şi necesităţilor Ia mediul social. Procesul motivaţional se va sedimenta în gândirea şi actele săvârşite, devenind „Weltanschauund-ur individului, viziunea acestuia asupra lumii[25].
Individualitatea actelor este determinată de ordonarea atitudinilor psihice care sunt orientate spre un scop şi de modul de reprezentare al acestuia în timpul acţiunii. Necesitatea ca indivizii să convieţuiască într-o structură socială stabilă justifică controlul comportamentelor de către stat ca procedeu de identificare şi evaluare a actului criminogen. Comportamentul determină o mentalitate concretă, în sensul că la acţiunea stimulilor externi, individul reacţionează în acelaşi mod, adăugând ultimul răspuns experienţei sale şi pregătind perspectiva unei comportări unitare, previzibile. În asemenea condiţii, deşi se realizează un automatism educaţional, totuşi nu există garanţia justificării raţionale a tuturor actelor individuale, astfel încât nu se pot invoca indicii privind pozitivitatea sau negativitatea comportamentului. În activitatea psihică, predeterminările nu sunt percepute din cauza lipsei de precizie în acţiune, a intensităţii actului şi a modului îndoielnic de realizare într-o unitate de timp şi spaţiu. Forma de relaţionare evenimenţială va fi apreciată ca raţională sau iraţională, după cum obligativitatea de a face sau a nu face ceva reprezintă o obligaţie rezultată din lege sau dacă prin actul criminogen s-a depăşit limita normală de acţiune.
Anormalitatea în realizarea actului criminogen este compusă din fenomene psihice complexe care prezintă devieri patologice: idioţia, imbecilitatea, debilitatea mintală.
În Larousse, definiţia pentru tulburările de caracter este următoarea: „Tulburările caracteriale exprimă dezvoltarea ucarmonioasă a personalităţii; antrenând o neadaptare familială, şcolară, socială". Ele s-ar datora deformării unuia sau mai multor demente constitutive ale caracterului.[26]
Personalitatea agresională rezultă din actele individului evaluate separat de actele altor indivizi (concepute în funcţie de utilitatea lor obiectiv-socială, excluzând actele săvârşite de persoanele iresponsabile). Actele produse de întârziaţii mintal (imental retardation) şi înapoiaţii mintal (arrieration mental) sunt examinate doar dacă nu prezintă devieri patologice de natură să excludă discernământul, dizarmonia în comportamentul acestora necesitând evaluarea procesului instructiv-educativ. Relaţiile interindividuale sunt condiţionate social, gândirea persoanei formându-se pe măsura dezvoltării cunoştinţelor acumulate şi a regulilor de educaţie acceptate.
Capacitatea de coordonare a actelor individuale, experienţa şi condiţiile oferite de mediul social vor impune adoptarea principilor de viaţă şi de comportament, în sensul că perioadei de acumulări de cunoştinţe îi urmează perioada de diferenţiere comportamentală, individul integrându-se sistemului social necesar în stabilizarea experienţei umane (legile şi principiile morale). Prin lege, unele înclinaţii individuale sunt interzise, dar, legea nu determină cauzele procesului gândirii şi acţiunii, fapt care necesită „reformarea socială" a individului prin pedeapsă (pentru adecvarea comportamentului la existenţă). Fiecare comportament este judecat în contextul tolerat de socius, prin raportarea la principiile morale (care cuprind condiţiile subiective favorabile comportamentului pozitiv) această stare conservând baza obiectivă a existenţei umane şi interdependenţa acţiunilor individuale. Dezacordul acţiunilor individuale cu legea impune verificarea procesului acţionai şi de gândire, latura senzorială pentru a înţelege mecanismul principal, secundar sau derivat al agresiunii[27].
Legea implică supunerea faţă de norma socială, astfel încât, comportamentul individual să rămână cât mai mult posibil structurat pe principii de moralitate. Pentru conştientizarea principiilor morale este necesară prestarea activităţii educaţionale şi adoptarea unui sistem sancţionator adecvat reformări sociale. În cadrul convieţuirii, rolul educaţiei în formarea individului este decisiv, existând o interac-tivitate între factorii exteriori (de mediu) şi reglările interioare (proprii fiecărui psihic) determinate de structurile interne ale organismului care impun o evoluţie particulară şi diferenţiată. Se ajunge astfel ca norma (morală, juridică) să aibă un caracter reglator pentru individ, determinând ca, prin contactul cu mediul social să creeze şi să se asigure aplicarea principiilor de autoreglare comportamentală. Aceste principii stabilizează sfera civicului, comportamentul depinzând de un complex de manifestări eterogene sub raportul cauzelor care determină acţiunea-inacţiunea individuală şi al reacţiilor instinctuale care variază de la individ la individ fără a avea legătură cu necesităţile individuale sau sociale din cauza activităţii psihice (operaţii de generalizare-abstractizare, instructiv-deductive) şi a insuficientei stimulări educative exercitate de familie, şcoală, societate. Modul specific de comportament reprezintă un răspuns la raporturile sociale, deoarece, Eul psihologic[28] depinde de situaţia politică şi socială, de posibilităţile gândirii, de cauzele care au dat naştere fenomenului criminogen în cadrul manifestărilor socio-spirituale concrete, de determinările obiective şi condiţionările dintre individ[29] şi societate. Procesul de gândire şi acţiune al individului este determinat de dependenţa cauzală, de condiţiile în care se realizează întregul comportament individual.
Pe de altă parte, atunci când vorbim despre minor ca victimă, din punct de vedere normativ putem vorbi de drepturile copilului odată cu proclamarea la 10 decembrie 1948, de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Astfel, în art. 25 al acestei declaraţii se stipulează că : "Mama şi copilul au dreptul la ajutor de ocrotire deosebite. Toti copii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi protecţie socială".20 noiembrie este o zi istorica pentru cele 2 miliarde de copii din lume, deoarece la aceasta data, in anul 1989, Organizatia Natiunilor Unite a adoptat cele 54 de articole ale Conventiei privind Drepturile Copilului.
Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi si de a asigura respectarea lor. Acest lucru contrazice perceptia majoritara potrivit careia statul poate înlocui parintii, din moment ce poate asigura copilului adapost si mîncare. pentru a inlatura acest principiu a fost promovata ideea serviciilor alternative de tip familial, acestea fiind un real sprijin pentru prevenirea separarii copilului de parintii sai, spre deosebire de vechile leagane de copii.
În ceea ce priveşte procedura specială în cauzele cu infractori minori, spre deosebire de procedura specială în cazul infracţiunilor flagrante, avem de-a face mai mult cu o procedură obişnuită, în cadrul căreia se aplică unele dispoziţii speciale, deoarece, dacă pentru infracţiunile flagrante accentul cade pe dispoziţiile speciale care se completează cu cele obişnuite, în cauzele cu infractori minori articolul 480 din Codul de procedură penală prevede că este aplicabilă procedura obişnuită la care se adaugă completările şi derogările procedurii speciale, precum şi completările şi derogările din secţiunea a IV a Capitolului I din Titlul IV al părţii generale a Codului de procedură penală, adică dispoziţiile speciale pentru reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor.
Dispoziţiile speciale aplicabile în cauzele cu infractori minori nu se limitează la reglementări deosebite numai în ceea ce priveşte urmărirea penală şi judecata, ci cuprind şi norme deosebite referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Receptând mesajul universalităţii afirmat prin Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, legiuitorul român afirmă recunoaşterea şi garantarea drepturilor nu doar copiilor cetăţeni români aflaţi pe teritoriul ţării sau în afara graniţelor, dar şi copiilor fără cetăţenie aflaţi în România, copiilor care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor privitoare la statutul şi regimul refugiaţilor în România, precum şi copiilor cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul ţării noastre, în cazul acestora din urmă numai în situaţii de urgenţă ca atare constatate de către autorităţile publice române (art. 3).
O aplicaţie importantă a principiului non-discriminării întâlnim în art. 63 C. fam., care enunţă regula de importanţă crucială în materie de ocrotire a copilului, anume aceea a deplinei egalităţi juridice dintre copilul din afara căsătoriei cu filiaţia legal stabilită şi copilul din căsătorie. Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori au acelaşi conţinut, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi - completează art. 97 C. fam.[30]
În contextul promovării şi protejării drepturilor copilului, spiritul egalităţii şanselor şi al nediscriminării este lesne de recunoscut în numeroase din textele legii. Bunăoară, potrivit art. 47 alin. (1), copilul are dreptul de a primi o educaţie care să-i permită dezvoltarea aptitudinilor şi a personalităţii în condiţii nediscriminatorii, ceea ce în cazul copilului aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice include, conform art. 27 alin. (1), dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limbă proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte, drept al cărui exerciţiu este asigurat şi urmărit de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării [art. 27 alin. (2)].
[1]Astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 99 alineat 1 din Codul penal
[2]Conform dispoziţiilor articolului 99 alineat 2 din Codul penal
[3] Art. 50 C.p. prevede că “Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal”
[4] I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. 1971, p. 406 - 407.
[5] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român-partea generală, Ediția a VIII-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2010
[6] Bogdan Adrian, Protectia juridică a drepturilor omului.Protectia copilului, Note de curs, Editura Genessa, Craiova, 2000, p.25
[7]Primul act normativ la nivel naţional în domeniul protecţiei copilului a fost adoptat în anul 1970. Scopul legii era să protejeze anumite grupuri de copii, în special copiii cu nevoi de îngrijire în afara familiei. Principala formă de protecţie pentru aceşti copii era plasarea în instituţii. Cadrul legal adoptat între 1997 şi 1999 a fost considerat „revoluţionar" la acea vreme şi a rămas în vigoare până la sfârşitul anului 2004. A se vedea Rolul şi responsabilităţile poliţiştilor în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Editura Trei, Bucureşti, 2006, pag.8
[8]Legea a fost publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr.557 din 23 iunie 2004
[9]http://www.cdep.rO/proiecte/2004/200/20/4/em224.pdf
[10]Etnese, Florian, Protecţia drepturilor copilului,ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 2
[11] Drepturile omului au constituit de-a lungul vremii una din preocupările importante aîe filozofilor şi juriştilor. încă din antichitate au apărut idei care susţineau o relativă „egalitate naturală a oamenilor', chiar dacă în plan economic sau juridic nu exista ud. suport concret al acestui mod de a gândi.
[12]Drăghici, Constantin, Şerb, Stanca, lacab, Adrian, Ignat, Andrei, Drept poliţienesc. Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
[13]Negoescu, Daiia-Encriîa, Prevenirea şi combaterea traficului de persoane (teză de doctorat). Academia de Poliţie "A.I.Cuza", Bucureşti, 2009, p. 182
[14]Conceptul de supremaţie a legii presupune existenţa poziţiei dominante a legii în raport cu orice alte reglementări referitoare la organizarea şi funcţionarea statului, legea fiind actul normativ cu valoare şi forţă juridică superioară.
[15] Imbrescu, I.Z, Milfid, Organizarea şi funcționarea sistemului de asigurare a siguranţei publice în mediul urban (teză de doctorat}, Academia de Poliţie "AXCaza", Bucureşti, 2007, pag. 106
[16]Chipăilă, Ion, Rolul informaţiilor în procesul penal (teză de doctorat). Academia de Poliţie "A.I.Cuza", Bucureşti, 2003, p.220
[17]Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către autorităţi, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor si produselor informaţionale cu relevanţă pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi participanţii. A se vedea în acest sens şi Stoica, Mihai-Gheorghe, Cătuţi Constantin-Cristian, Cooperarea poliţienească internaţională în România, Editura Paper Prinţ Invest, Bucureşti, 2006, pag. 55
[18] Drăghici, Constantin,. Şerb, Stancu, lacob, Adrian, Ignat, Andrei, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, București, 2003.
[19] A. Dincu, Bazele Criminologiei, Ed. „Proarcadia", Bucureşti, 1993, p. 144.
[20] I. Oancea, Probleme de criminologie, Hd.AH, Bucureşti,1994,p.44.
[21]R.M.Stănoiu,Criminologie, vol.I,Kd."Oscar Prinţ",Bucureşti 1995,p.l41.
[22]Gh.Nistoreanu,C.Păun,Criminologie,E.D.P.,Bucureşti, 1995,p.323.
[23]P.P. Negutescu, Problema ontologică (Originea universului. Ideea de progres), dactilo-gramă, în Colecţia Editurii INS, p. 189.
[24]1. Zamfirescu, Destinul personalităţii. Bucureşti. 1942, p. 13.
[25]C.G. Jung, Puterea sufletului, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, p.3.
[26] Adina Rodica Berendei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, Iași, 2006, p. 19-25
[27]I.Tănăsescu, Licit şi ilicit, Ed."INS", 1994, p. 43; T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psihologică a victimei, Rolul ei în procesul judiciar, SEC, Bucureşti, 1988, p. 167.
[28]K. Jaspers, Iniţiere în metoda filozofică. Ed. Payot, 1966, p. 87.
[29]1.Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul. Ed. „INS", 1994, p. 68.
[30] Doina Bahahur, Protectia copilului ca principiu al asistentei sociale, Editura All Beck, Bucuresti 2001, p.32