Drept

Pruncuciderea         

            Termenul de pruncucidere are o semnificaţie proprie mai restrânsă decât termenul de „infanticid". Infanticidul se referă, în general, la uciderea unui copil şi este considerat în legislaţiile penale moderne ca o formă calificată de omor. Pruncuciderea se referă, nu la suprimarea vieţii oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou-născut. Este de remarcat că acolo unde termenul de „pruncucidere" nu îşi găseşte un corespondent direct, se foloseşte pentru determinarea acestei fapte, adeseori, tot termenul de infanticid.

            Fapta denumită prin termenul „pruncucidere" este incriminată în legislaţiile penale ca o variantă atenuată a omuciderii şi constituie, fie o infracţiune de sine stătătoare cu denumire proprie şi cu conţinut normativ specific propriu, fie o formă sau circumstanţă atenuantă a infanticidului.

Infracţiunea constă în uciderea copilului nou-născut, infracțiune ce a fost săvârşită imediat după ce copilul a luat naștere, de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.[1]

Obiectul juridic constă în relaţiile sociale ce definesc dreptul la viaţă, drept ce îi revine copilului nou-născut[2]. Pentru existenţa obiectului material al pruncuciderii este necesar să fie întrunite două condiţii, şi anume:

1. a) fapta să fie săvârşită asupra unui copil viu, indiferent dacă era sau nu viabil în momentul săvârşirii infracţiunii[3]

 

1. b) fapta să fie săvârşită asupra unui copil nou-născut. Noţiunea de „nou-născut" nu are o definiţie legală. De aceea înţelesul ei trebuie stabilit după criteriile medicale morfo-fiziologice caracteristice acestei stări[4].

Latura obiectivă a infracţiunii de pruncucidere, după cum prevede art. 177 C. pen., constă în uciderea copilului nou-născut, săvîrşită imediat după naştere. De aici rezultă următoarele trăsături specifice: fapta poate să constea într-o activitate de ucidere, care se poate realiza atât printr-o acţiune sau acte comisive (pruncuciderea activă sau prin comisiune), constând în manopere exercitate asupra victimei, prin orice mijloace apte a suprima viaţa acesteia (de ex. traumatisme, diferite moduri de asfixie, sufocare, strangulare, sugrumare, înecare etc.), cît şi printr-o inacţiune sau atitudine omisivă (pruncuciderea pasivă, comisivă prin omisiune) constînd în inacţiunea sau omisiunea îndeplinirii unor acte de importanţă vitală pentru copil (de ex. nehrănirea copilului, lăsarea în frig, abandonarea într-o loc sau mod care-1 expune la moarte etc.). [5]

            Subiect activ al infracţiunii de pruncucidere conform art. 177 C. pen este „mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere”, prin această precizare a legii rezultă că subiectul activ al pruncuciderii este un subiect calificat, care trebuie să întrunească două trăsături specifice. Prima exprimă cerinţa ca subiectul activ al infracţiunii să aibă calitatea de mamă a copilului ucis, indiferent dacă aceasta este o femeie căsătorită sau necăsătorită. Prin aceasta, pruncuciderea se defineşte ca : infracţiune proprie, cu autor unic; coautoratul la această infracţiune este posibil[6]. A doua exprimă cerinţa esenţială, ca mama, în momentul săvârşirii faptei, să fie „aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere". Prin „stare de tulburare pricinuită de naştere" se înţeleg stările psiho-fiziologice anormale, de natură psiho-patologică, consecutive naşterii, care pot fi provocate (în perioada postpartum sau puerperală) de diverşi agenţi nocivi, de variate naturi sau origini (de ex. infecţii, autointoxicaţii, psihotraumatisme, anemii, carenţe endocrine episodice,- teren neurodis-trofic etc.) şi care acţionează apoi, prin efectele lor, asupra stării de imputabilitate (asupra capacităţii de a înţelege şi voi) a femeii lehuze, pe care o diminuează, făcînd să scadă controlul conştiinţei asupra conduitei personale, pînă la limita iresponsabilităţii[7].

            Problema sancţionării celui care instigă sau ajută pe mamă la uciderea copilului ei nou-născut, cât şi a sancţionării mamei, în cazul când ea este cea care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea acestui copil, a ridicat şi ridică încă dificultăţi în practica judiciară şi literatura de specialitate, prilejuind exprimarea unor puncte de vedere contradictorii. Astfel, unele instanţe au considerat că cel care ajută pe mamă la uciderea copilului nou-născut trebuie sancţionat pentru complicitate la infracţiunea de pruncucidere, pe când, altele au considerat dimpotrivă, că trebuie sancţionat pentru complicitate la infracţiunea de omor calificat [art. 179 lit. b) C. pen.].

            Potrivit opiniei conform căreia pruncuciderea este o infracţiune autonomă, proprie, distinctă de omor, se va considera astfel: fapta participanților se va încadra în mod distinct față de fapta autorului deoarece ar fi în dezacord cu principiul unităţii de infracţiune, că nu se poate admite coexistenţa în cuprinsul aceleiaşi unităţi a mai multor conţinuturi de infracţiuni[8] şi că, în consecinţă, toţi participanţii trebuie să răspundă potrivit art. 177 C. pen.

            Cealaltă opinie, majoritară de altfel, afirmă că pruncuciderea este o formă atenuată a omorului susține ideea potrivit căreia mama trebuie să răspundă pentru fapta comisă. Ceilalți participanți vor răspunde pentru fapta lor, aceasta fiind încadrată la omor calificat[9], opinie care este împărtăşită şi de practica judiciară[10].

Putem afirma că subiectul pasiv este copilul nou-născut, deoarece asupra lui are loc fapta incriminată. Copilul va dobândi calitatea de nou-născut pentru un interval de timp relativ scurt (atâta timp cât sunt păstrate pe corp urmele recente ale nașterii), fără însă ca acest interval de timp să fie dinainte stabilit. Calitatea dobândită de copilul nou-născut este stabilită pe baza expertizei medico-legale. [11] O trăsătură esenţială implicită este ca subiectul pasiv să se afle în raport de filiaţie faţă de mamă - subiectul activ al infracţiunii.

Elementul material ce se realizează, ca şi în cazul omorului, printr-o activitate de ucidere, activitate care poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune[12]. Fapta priveşte un copil nou-născut şi trebuie să fie săvârşită imediat după naştere. Făcând referire la uciderea noului născut imediat după ce acesta a luat naștere, se va considera că acesta este ucis în momentul în care a avut loc expulzarea, sau imediat ulterior momentului nașterii dacă corpul copilului păstrează urmele recente ale nașterii.[13]

 Aceasta necesită, în fiecare caz, efectuarea unei expertize medico-legale. Dacă uciderea copilului nu se săvârşeşte imediat după naştere, fapta constituie un omor calificat. Urmarea imediată constă în moartea copilului nou-născut, rezultat care se poate produce imediat sau după trecerea unui interval de timp.

            Raportul de cauzalitate dintre activitatea de ucidere şi moartea copilului trebuie să existe în toate cazurile. Acesta va exista și atunci când au contribuit și alte cazuri la producerea rezultatului.

            Latura subiectivă presupune intenţia, care poate fi directă sau indirectă. Ca o trăsătură specifică a laturii subiective a pruncuciderii trebuie semnalat că este necesar ca intenţia de a ucide să se fi format sub impulsul stării de tulburare psihopatologică consecutivă naşterii şi în intervalul de timp cît aceasta persistă sau se menţine în condiţiile şi limitele unei imputabilităţi atenuate afectată de această stare. De aceea, intenţia de a ucide se manifestă ca intenţie spontană, repentină sau impetuoasă, fiind incompatibilă cu premeditarea.[14]Dacă mama îşi ucide copilul din culpă, omorul având loc imediat după naştere, fapta va constitui infracţiunea de ucidere din culpă. Intenţia mamei de a-şi ucide copilul trebuie sa fie determinată de starea de tulburare pricinuită de naştere.

 

            Actul sexual cu un minor

            Întreţinerea de acte sexuale de orice natură cu persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, care, de regulă, nu au discernământul necesar şi, în consecinţă, de multe ori nu îşi pot da consimţământul valabil la actul sexual, a determinat pe legiuitor să incrimineze „actul sexual cu un minor".

            Potrivit alin. ( I), din art. 198 C. pen. infracţiunea constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit încă vârsta de 15 ani, iar potrivit alin. (2), constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.

Infracţiunea are cinci forme agravate, prevăzute în alin. (3)-(6).       

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei în perioada minorităţii. Ca şi în cazul violului, obiectul juridic special poate fi constituit şi din alte relaţii sociale - afectate prin faptele de această natură - cum sunt cele referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, la libertatea psihică[15].

Legiuitorul are în vedere că, la această vârstă, persoana de sex feminin nu are suficientă experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celui care ar încerca să-i exploateze naivitatea. Pe de altă parte, începerea de timpuriu a vieţii sexuale poate avea consecinţe grave atât pentru dezvoltarea fizică şi morală a femeii, cât şi pentru copiii care s-ar naşte din aceste raporturi[16]. Deşi actul sexual are loc cu consimţământul victimei, acest consimţământ nu este considerat de lege ca fiind valabil în cazul minorului mai mic de 15 ani datorită vârstei fragede, iar în cazul minorului între 15 şi 18 ani datorită folosirii de către făptuitor a calităţii sale speciale care îi creează un ascendent asupra victimei. Nevalabilitatea consimţământului la act sexual echivalează cu lipsa acestui consimţământ, ceea ce face ca fapta să încalce, ca şi în cazul violului, libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei.[17]

            Obiectul material. Infracţiunea are şi un obiect material, care constă în corpul persoanei mai mici de 15 ani, în cazul alin. (1), iar în cazul alin. (2) al textului, în corpul persoanei cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani.

            Subiect activ poate fi orice persoană, bărbat ori femeie, de sex diferit ori de acelaşi sex cu victima infracţiunii. Pentru fapta din alin. (2), subiectului activ i se cere calitatea de tutore, curator, supravegnetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului ori o persoană care se se bucură de încrederea victimei sau asupra căreia are autoritate ori influență pentru existenţa infracţiunii în această formă este necesar ca făptuitorul să îndeplinească efectiv activităţi legate de aceste calităţi în raport cu minorul: să fie tutorele, curatorul, supraveghetorul, îngrijitorul, medicul curant, profesorul sau educatorul victimei ori să-i inspire încredere victimei, să aibă autoritate ori influenţă asupra acesteia.

            Participaţia penală este posibilă, ca şi în cazul violului, sub toate formele, dată fiind diversitatea formelor de realizare a actelor sexuale incriminate. Dacă facem referire la cazul în care unul dintre făptuitori a săvârşit şi acte de complicitate în raport cu infracţiunea săvârşită de un alt făptuitor, va exista de asemenea un concurs între infracţiunea pe care a săvârşit-o distinct şi complicitatea la infracţiunea săvârşită de cel căruia i-a dat ajutor.[18]

            Subiect pasiv nu poate fi decât orice persoană de orice sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani sau o persoană (de orice sex) între 15-18 ani şi care se află în anumite relaţii speciale cu subiectul activ al infracţiunii (subiect pasiv calificat). Dacă, din cauza vârstei fragede, victima nu avea posibilitatea de a-şi exprima voinţa, fapta constituie viol[19].

            Unii autori sunt de părere că textul incriminator trebuie interpretat restrictiv, deoarece în el s-a operat cu o prezumţie legală, şi anume, că toate adolescentele sub vârsta de 15 ani sunt insuficient formate fizic şi psihic pentru a participa ori continua participarea la viaţa sexuală, precum şi că toate adolescentele între 15 şi 18 ani, din cauza structurii psihice încă neconsolidate, pot fi determinate neloial la acceptarea actelor sexuale de către persoane care deţin şi exploatează ascendentul moral asupra acestora; interpretarea extensivă a textului este, în această opinie, de natură a dilua dispoziţiile incriminatorii şi de a eluda, prin actul magistratului, voinţa legiuitorului de a prohibi penal raporturile sexuale cu adolescentele între vârstele fixate în text. Este de presupus că legiuitorul a fundamentat această prezumţie legală pe zestrea sa profesională şi de viaţă, unită cu acea a unor specialişti - medici, psihiatri, sociologi ş.a.[20].

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu precizie şi exactitate vârsta victimei, fiind de ajuns ca el să fi acceptat această posibilitate. Dar, eroarea privind vârsta victimei înlătură răspunderea penală.

            Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă într-un act sexual ce a fost realizat de făptuitor cu o persoană de sex opus ori de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în condiţiile alin. (1), iar în condiţiile alin. (2), cu o persoană de sex diferit ori de acelaşi sex având vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani. Sfera actelor sexuale are aceeaşi accepţiune ca şi în cazul infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., prin care se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionândasupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex[21]. Actul sexual nu se realizează împotriva voinţei victimei infracţiunii, ca în cazul violului, ci cu consimţământul acesteia. Urmărind să ocrotească libertatea sexuală a minorilor, chiar împotriva voinţei lor, legiuitorul a considerat că acest consimţământ nu este valabil.

            Actul sexual trebuie să aibă loc, în ipoteza din alin. (1), cu o persoană de sex diferit ori de acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani. Dacă în momentul realizării actului sexual persoana împlinise vârsta de 15 ani, fapta nu constituie infracţiune. Textul legii nu conţine nicio precizare în ceea ce priveşte limita minimă a vârstei victimei, în consecinţă, starea de neputinţă a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa trebuie stabilită în fiecare caz concret, deoarece este posibil ca la aceeaşi vârstă o persoană să se găsească într-o asemenea stare, după cum este tot atât de posibil ca o altă persoană să aibă aptitudinile de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa.

            În ipoteza din alin. (2), actul sexual trebuie să aibă loc cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani. Dacă persoana de sex diferit sau de acelaşi sex împlinise vârsta de 18 ani, fapta nu constituie infracţiune, însă, dacă se săvârşeşte în condiţiile art. 201 C. pen., poate  constitui infracţiunea de perversiune sexuală. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca făptuitorul, care are calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor, educator ori este o persoană în care victima are încredere sau faţă de care are autoritate ori influenţă, să se folosească de calitatea sa pentru obţinerea consimţământului la realizarea actului sexual ori să abuzeze de încrederea, autoritatea sau influenţa exercitată asupra victimei. Prin urmare, nu este suficient ca actul sexual să aibă loc cu consimţământul persoanei de sex diferit ori de acelaşi sex, ci se mai cere ca făptuitorul să fi obţinut acest consimţământ folosindu-se de calitatea ori abuzând de încrederea, autoritatea ori influenţa pe care o avea şi care îi crea un ascendent asupra victimei. [22]

            Urmarea imediată. Infracţiunea pe care o analizăm are ca urmare imediată încăl-carea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei (minorei) şi, de multe ori, apariţia şi a altor urmări, ca de exemplu, anumite vătămări ale integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Dacă făptuitorul nu s-a folosit de calitatea sa ori nu a abuzat de autoritatea, încrederea de care se bucură ori de influenţa sa, fapta nu constituie infracţiune. Urmarea imediată constă într-o încălcare a libertăţii vieţii sexuale. Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare trebuie să existe.

             Latura subietivă presupune intenția directă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Pentru a exista intenţie se cere, aşa cum s-a precizat anterior, ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei ori să fi acceptat eventualitatea că victima ar putea avea acea vârstă. Dacă victima, având o corpolenţă fizică mai robustă, un corp dezvoltat şi prezentându-se celor din jur ca având o vârstă mai mare, a creat convingerea făptuitorului că are o vârstă mai mare,  eroarea cu privire la această împrejurare îi înlătură răspunderea penală. În ipoteza din alin. (2), făptuitorul trebuie să cunoască, în momentul săvârşirii faptei, atât împrejurarea că victima are vârsta cuprinsă între 1 5 şi 18 ani, cât şi împrejurarea că a obţinut consimţământul la act sexual datorită calităţii, încrederii, autorităţii ori influenţei sale speciale în raport cu  aceasta.

Necunoaşterea oricăreia dintre aceste împrejurări înlătură, de asemenea, răspunderea penală a făptuitorului. Tentativa şi consumarea: tentativa se pedepseşte, potrivit art. 204 C. pen., iar consumarea infracţiunii are loc în momentul când are loc actul sexual.

            Dacă persoana care înfăptuiește actul sexual la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii, infracţiunea este continuată şi se epuizează în momentul în care are loc ultimul act sexual.

Sancţiunea constă în închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

 

Seducția unui minor

            Infracţiunea constă în fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual.

            Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a unei persoane de sex feminin mai mică de 18 ani, împotriva faptelor de inducere în eroare a victimei, prin promisiuni de căsătorie, spre a consimţi la raport sexual. Legiuitorul a urmărit să ocrotească libertatea femeii de a avea raporturi sexuale fără a i se obţine consimţământul, prin inducere în eroare. Prin manoperele autorului, victima este convinsă să accepte relaţii sexuale, crezând că-i va deveni soţie.

            Chiar dacă raportul sexual are loc cu consimţământul persoanei de sex feminin, se va considera că acesta nu este valabil, deoarece a fost obținut datorită promisiunii făptuitorului că va lua în căsătorie victima.Fiind astfel obținut, se va considera că asemenea violului sau consimțământului obținut abuziv acesta nu este valabil. Dar, spre deosebire de aceste două infracţiuni, în căzul seducţiei, libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin nu sunt încălcate prin exercitarea unor acte de constrângere şi nici profitându-se de vârstafragedă a victimei ori prin folosirea de către făptuitor a calităţii sale speciale, ci prin inducerea în eroare a victimei cu ajutorul unor promisiuni mincinoase de căsătorie.[23]

            Obiectul material constă în corpul persoanei de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit acţiunea incriminată, adică raportul sexual.

            Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca promisiunea de căsătorie să nu fi fost ţinută, vădindu-se nesinceritatea ei din chiar momentul în care a fost făcută. Prin urmare, nu se comite infracţiunea de seducţie dacă promisiunea de căsătorie nu se poate realiza din motive ulterioare şi independente de voinţa celui care a făcut-o cum ar fi refuzul minorei, opunerea părinţilor acesteia, aflarea, posterior promisiunii de căsătorie că victima suferă de o maladie care justifică retragerea promisiunii făcute etc.[24]

            Subiectul activ. Seducţia este o infracţiune cu subiect unic. Subiect activ poate fi orice persoană de sex masculin. Legea nu cere nicio condiţie cu privire la starea civilă a bărbatului. Ca urmare subiectul activ poate fi atât o persoană necăsătorită, cât şi una căsătorită. O cerinţă implicită este ca bărbatul să aibă aptitudinea fiziologică de a avea raport sexual. Minorul, căruia deşi îi este interzis să se căsătorească, poate fi subiect activ al infracţiunii de seducţie[25]. Deşi minorul poate fi, în principiu, subiect al infracţiunii de seducţie, este necesar să se stabilească în fiecare caz dacă promisiunile făcute de acesta au avut sau nu un rol determinat în ceea ce priveşte obţinerea consimţământului persoanei de sex feminin, deoarece se poate întâmpla ca aceste promisiuni să nu fi fost luate în serios tocmai din cauza vârstei celui care  le-a făcut, caz în care, ele neavând un rol determinant, fapta nu va constitui infracţiunea de seducţie.

            În opinia unor autori, această condiţie adăugată pentru a circumstanţia subiectul activ al infracţiunii, este nefondată pe text ori pe vreun principiu de drept şi este de natură a dezavantaja minorele, cărora li se pretinde deci nu numai să intuiască caracterul nesincer sau fraudulos al promisiunilor de căsătorie, dar să şi intre în posesia datelor de stare civilă ale celui care face promisiunea, ori tăinuirea vârstei de către minor nu reprezintă în fond altceva decât o latură a manifestărilor sale amăgitoare, menite a determina minora să accepte raportul sexual, suficient fiind ca aparenţele să fie de natură a o face pe minoră să creadă că cel care îi promite îi poate deveni soţ[26]. Opinia sus-invocată privitoare la condiţiile de vârstă a bărbatului este însă şi inconsecventă, deoarece în continuare cei care o promovează afirmă că „nu interesează pentru existenţa infracţiunii dacă bărbatul este sau nu căsătorit...”[27] dar, neîmplinirea vârstei legale de căsătorie constituie ca şi statutul de bărbat căsătorit, un identic impediment legal pentru autorul faptei de a-şi onora promisiunea de căsătorie adresată minorei[28].

            Bărbatul căsătorit poate fi subiect al infracţiunii de seducţie, considerându-se chiar că înşelăciunea comisă de un astfel de bărbat este mai evidentă, mai cinică decât cea săvârşită de un bărbat necăsătorit[29]. Aşa cum s-a stabilit în literatura de specialitate[30], nu va subzista această infracţiune dacă victima ştia că bărbatul este căsătorit, deci promisiunile nu puteau fi luate în serios.

Coautoratul nu este posibil, deoarece seducţia este un delict care se comite în persoană proprie. Delictul se poate săvârşi în celelalte forme de participaţie, instigare sau complicitate unde pot participa şi persoane de sex feminin.

            Latura obiectivă. Elementul material este constituit dintr-o acţiune concretizată într-un raport sexual consimţit prin fraudă, adică prin promisiuni mincinoase, de căsătorie. Pentru a determina victima să consimtă la raportul sexual, autorul trebuie să-i facă doar promisiuni de căsătorie, iar nu altfel de promisiuni, oricare ar fi acestea (de exemplu, nu va există delict de seducţie dacă autorul promite victimei că va întreţine cu ea relaţii de concubinaj ori îi va asigura întreţinerea).

            Promisiunile trebuie să aibă un caracter serios şi să fi fost determinante în obţinerea consimţământului victimei. Determinarea presupune o acţiune de convingere, stăruinţă, perseverenţă din partea autorului, spre a obţine consimţământul victimei. Delictul presupune, de asemenea, ca promisiunea să nu fi fost respectată de inculpat din cauza sa.

            În practica judiciară s-a hotărât că există această infracţiune dacă inculpatul, după ce a determinat-o pe minoră la raporturi sexuale, promiţându-i căsătoria, a început să o evite, declarându-i că nu se mai căsătoreşte cu ea. Nu există însă infracţiune de seducţie, dacă nerealizarea promisiunii de căsătorie s-a datorat refuzului victimei care, iniţial, fusese de acord[31], ori când promisiunile nu au fost făcute cu rea-credinţă, căsătoria nesurvenind din cauza unor împrejurări neimputabile făptuitorului[32].

            În situaţia când victima a fost determinată la raport sexual prin alte mijloace (de pildă oferirea unei sume de bani) sau prin promisiuni, dar nu de căsătorie (de exemplu că o va ajuta în rezolvarea unei probleme), fapta nu constituie delictul de seducţie. De asemenea, nu au un rol determinant la raportul sexual, promisiunile adresate în glumă ori de circumstanţă sau unele aluzii nesemnificative, vagi.

Pot fi însă luate în considerare pentru existenţa delictului împrejurări ca: prezentarea minorei de către autor drept viitoarea soţie, cererea de luare în căsătorie a persoanei vătămate adresată părinţilor acesteia etc.

Cu privire la elementul material al delictului precizăm că acesta constă exclusiv în raportul sexual cu minora şi nu promisiunea de căsătorie, această promisiune formală fiind mijlocul prin care făptuitorul poate realiza raportul sexual cu victima.

            Urmarea imediată. Această urmare constă în încălcarea libertăţii sexuale a minorei, prin raportul sexual consimţit datorită promisiunii mincinoase de căsătorie făcute de inculpat.

            Referindu-se la vârsta victimei, legiuitorul stabileşte numai limita superioară a acesteia, nu şi limita inferioară. În cazul în care victima este mai mică de 15 ani, se reţine numai infracţiunea constând în actul sexual cu un minor, nu şi infracţiunea de seducţie, chiar dacă făptuitorul a făcut promisiuni de căsătorie victimei, deoarece art. 198 C. pen. incriminează actul sexual, de orice natură, în care se include şi raportul sexual normal cu o persoană de sex feminin maimică de 15 ani, indiferent de mijloacele folosite de făptuitor, ceea ce înseamnă că aceste mijloace pot fi promisiunile de căsătorie. Nu interesează dacă victima infracţiunii de seducţie a mai avut sau nu raporturi sexuale, dacă este văduvă sau divorţată, după cum nu interesează nici moralitatea acesteia.

            Latura subiectivă: rezultă  vinovăţia făptuitorului sub forma intenţiei. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca în momentul săvârşirii faptei autorul să fie de rea-credinţă, să cunoască împrejurarea că realizează raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani prin promisiuni de căsătorie. Reaua-credinţă rezultă clin împrejurarea că, deşi este conştient că nu se va căsători cu victima, îi face promisiunile de căsătorie, pentru a o determina astfel să accepte raportul sexual cu el. Reaua-credinţă a făptuitorului trebuie stabilită în raport cu momentul săvârşirii faptei, şi nu în raport cu comportarea făptuitorului după acest moment. Astfel, nu se va putea reţine infracţiunea de seducţie dacă, după un anumit interval de timp de la realizarea raportului sexual prin promisiuni de căsătorie, făptuitorul justifică temeinic nerealizarea hotărârii sale iniţiale de a se căsători cu victima. Intenţia, în cazul seducţiei, presupune şi cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 18 ani. Necunoaşterea acestei împrejurări îi înlătură răspunderea penală. De asemenea, lipseşte vinovăţia făptuitorului şi atunci când acesta nu a făcut promisiunile de căsătorie pentru a determinavictima la raport sexual sau dacă promisiunile de căsătorie făcute au fost lipsite în mod vădit de seriozitate.

            Tentativa şi consumarea. Tentativa nu se pedepseşte.

            Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează raportul sexual la care victima a fost determinată prin promisiunile de căsătorie făcute de făptuitor. În acest moment se produce şi starea de încălcare a libertăţii şi inviolabilităţii ei sexuale, care constituie urmarea periculoasă a faptei. Atunci când se săvârşeşte în formă continuată, infracţiunea de seducţie se epuizează în momentul în care se realizează ultimul raport sexual.

            Sancţiunea constă în închisoarea de la 1 la 5 ani.

 

Coruperea sexuală a minorilor în NCP[33]

1. Conţinutul legal [34]

            Infracţiunea este prevăzută în art. 221 C. pen. Într-o variantă tip, o variantă agravată şi două variante atenuate.

            Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.

            Fapta se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), atunci când;

1. a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
2. b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
3. c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

            În alin. (3) şi (4) sunt prevăzute două variante atenuate. Astfel, potrivit alin. (3), constituie de asemenea această infracţiune actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.

            Potrivit alin. (4), se pedepseşte de asemenea atenuat determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic.

2. Condiţii preexistente
3. Obiectul infracţiunii
4. a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală, pentru care minorul trebuie pregătit în condiţii de decenţă şi moralitate. Prin incriminarea acestei fapte, se asigură un ciimat de dezvoltare normală a minorului, la adăpost de săvârşirea ori participarea sau asistarea la săvârşirea oricăror acte sexuale.

            Incriminând fapta, legiuitorul a urmărit şi a dorit ca minorul să nu fie incitat la practici sexuale de timpuriu, înainte de vreme.

            Comiterea actelor de natură sexuală asupra minorului ori în prezenţa sa îl pot influenţa în rău, stânjenind formarea sentimentelor de pudoare şi decenţă.

1. b) Obiectul material. Când fapta se săvârşeşte în prezenţa minorului, infracţiunea este lipsită de obiect material, însă, în ipoteza când ea s-a săvârşit asupra minorului, obiectul material este corpul acestuia.
2. Subiecţii infracţiunii
3. a) Subiect activ poate fi orice persoană (bărbat sau femeie).

Fapta se poate comite în toate formele de participaţie (coautorat, instigare sau complicitate).

1. b) Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor în vârstă de până la 13 ani, indiferent de sex.

            Legiuitorul a ales să protejeze în cazul actelor sexuale consimţite săvârşite prin penetrare atât minorii sub 13 ani, cât şi minorii între 13 şi 15 ani. Mai mult, în cazul unor relaţii speciale între făptuitor şi victimă (în sensul că minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului), minorul este ocrotit până la împlinirea vârstei de 18 ani. În schimb, în cazul infracţiunii de corupere sexuală a minorilor, este protejat numai minorul în vârstă de până la 13 ani, existând variante de comitere cel puţin la fel de grave ca realizarea unor acte sexuale prin penetrare, aşa că nu se justifică lăsarea în afara protecţiei a minorilor cu vârste atât de fragede (între 13 şi 15 ani) pentru a fi supuşi tentaţiei unor acte sexuale depravatoare şi imorale la o vârstă la care nu ar putea înţelege în profunzime semnificaţia unor asemenea acte sexuale.

3. Conţinutul constitutiv
4. Latura obiectivă
5. a) Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.

            Ca urmare a acţiunii făptuitorului, minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracţiunea se săvârşeşte în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală).[35] Este deci suficient, pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere, determinarea minorului la săvârşirea actului sexual. Ar putea fi considerat un act pregătitor sau tentativă a comiterii de acte sexuale cu minorul, incriminat ca variantă distinctă de comitere a infracţiunii.

            Nu interesează dacă actele se comit în public (în care caz va fi concurs de infracţiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular .

            Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor.       Actul este comis asupra unui minor când autorul se foloseşte de corpul minorului pentru realizarea de acte de natură sexuală, ca de exemplu dezvelirea minorului în aşa fel încât se văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora.

            Actele de natură sexuală săvârşite asupra unui minor se încadrează în dispoziţiile art. 219 C. pen. cât timp rămân în acest stadiu. Dacă însă făptuitorul merge mai departe, încercând raporturi sexuale (prin constrângere sau consimţite, după caz), nu există două infracţiuni distincte, cea mai gravă absorbind în conţinutul ei actele de natură sexuală care au fost comise în realizarea altui rezultat, respectiv violul  sau actul sexual cu un minor. Astfel, în practica judiciară s-a decis că ademenirea a două fetiţe de 7 ani, dezbrăcarea acestora şi încercarea de a avea raporturi sexuale constituie două tentative de viol care absorb în conţinutul lor şi elementele constitutive ale infracţiunilor de corupţie sexuală .[36]

            Elementul material al primei variante atenuate se regăseşte în alin. (3): actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Prezenţa minorului presupune că el se află la locul săvârşirii actului sexual de orice natură sau se află în apropierea acelui loc, de unde poate să perceapă, să vadă acel act. Infracţiunea subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a asistat numai la realizarea unei părţi din actul sexual de orice natură. Se poate realiza această variantă normativă, spre exemplu, prin efectuarea de gesturi prin care se sugerează sau se imită actul sexual - bineînţeles în prezenţa minorului; efectuarea actului sexual în prezenţa minorului, inclusiv în mediul intraconjugal, palparea organului feminin sau masculin al altei persoane, dar în prezenţa minorului cu sau fără voia persoanei palpate.

            Această variantă atenuată subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimţit, cât şi în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. Prin reglementarea infracţiunii de corupere sexuală a minorilor şi prin excluderea, din această variantă atenuată de comitere, a minorului ca subiect activ al infracţiunii (infracţiunea există, în actuala reglementare numai dacă este comisă de un major, iar nu şi de un minor), aceste fapte au rămas în afara incriminării. Făptuitorul va fi pedepsit, după caz, pentru viol sau agresiune sexuală, dar nu şi pentru coruperea sexuală a minorilor, fapt care, având în vedere pluralitatea de victime, considerăm că nu este de acceptat. Propunem aşadar o extindere a sferei subiectului activ nemijlocit, în cazul acestei variante atenuate, şi asupra minorului care răspunde penal.

            A doua variantă atenuată constă în determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic. Se poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere prin exhibarea organelor sexuale ori dansul dezbrăcat în faţa minorului, ori prin luarea acestuia la spectacole de striptease masculin sau feminin, ori alte reprezentaţii cu conotaţii sexuale explicite, ori prin punerea la dispoziţia acestuia de reviste, filme sau materiale audio cu caracter pornografic (inclusiv determinarea sau înlesnirea ascultării de către acesta a apelurilor la liniile erotice sau „fierbinţi").

1. b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului sub 13 ani, fiind vorba de o lezare adusă valorilor social-morale ce protejează şi asigură ocrotirea minorului.
2. c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură rezultând din însăşi materialitatea faptei şi, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă.

            Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se realizeze mai multe acte de natură sexuală, fiind suficient şi unul singur.

1. Latura subiectivă

            Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor nu se poate comite decât cu intenţie. Este necesar ca autorul să ştie că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să admită această împrejurare ca o posibilitate (de pildă cel care are relaţii sexuale în casă lasă fereastra deschisă prin care minorul ar putea vedea săvârşirea lor ).

            Eroarea făptuitorului în ceea ce priveşte vârsta victimei constituie cauză de neimputa- bilitate pentru această infracţiune. De asemenea, nu se comite această faptă atunci când făptuitorul a crezut în mod greşit că săvârşeşte infracţiunea asupra unui minor sub 13 ani sau în prezenţa acestuia (fapt putativ).

            În varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. c), fapta trebuie să fie comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

4. Forme. Sancţiuni
5. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a efectuat actul de natură sexuală în prezenţa minorului sau asupra acestuia, ori al determinării minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act sau să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi al punerii ia dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic, fiind o infracţiune instantanee.
6. Sancţiuni. În cazul variantei simple [art. 221 alin. (1)] pedeapsa pentru persoana fizică este închisoare de la unu la 5 ani. Potrivit alin. (2), variantele agravate se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] se sancţionează cu închisoare de ia 6 luni la 2 ani sau cu amendă. A doua variantă atenuată [alin. (4)] se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.[37]
7. Cauze de nepedepsire

            Potrivit prevederilor art. 221 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani. Această cauză de nepedepsire fiind identică cu cea prevăzută la art. 220 (actul sexual cu un minor), trimitem la explicaţiile date la acea infracţiune.

            Din cauza specificului activităţii şi vârstei subiectului pasiv (minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani) sfera subiecţilor activi care pot beneficia de această cauză de nepedepsire este restrânsă la minorii între 14 şi 16 ani, dacă săvârşesc fapta cu discernământ (sub 14 ani nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal, iar peste 16 ani au 3 ani mai mult decât vârsta subiectului pasiv, deci nu mai beneficiază de cauza de nepedepsire). Variantele atenuate sunt excluse de la aplicarea acestei cauze de nepedepsire, faptele fiind comise de majori, iar în acest caz diferenţa de vârstă depăşeşte 5 ani. În condiţiile modificării variantelor atenuate în sensul aplicării acestora şi în cazul în care fapta se săvârşeşte şi de un minor, este necesară modificarea prevederilor cauzei de nepedepsire, pentru a se extinde şi asupra acestor variante atenuate.

            Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

 

Pornografia infantilă în NCP        

1. Conţinutul legal

            Infracţiunea este prevăzută în art. 374 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă atenuată.

            Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), producerea, deţinerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziţionarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum şi punerea la dispoziţie, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.

            Constituie varianta agravată, potrivit alin. (2), dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârşite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice.

            Constituie variantă atenuată, potrivit aiin. (3), accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicaţii electronice. Rațiunea incriminării acestei fapte rezidă în aceea că materialele pornografice sunt de natură să pervertească simţul moral şi instinctul sexual, creând tentaţia spre viciu şi desfrâu sexual, spre imoralitate în domeniul vieţii sexuale, totodată sunt de natură să lezeze în mod grav sentimentele de pudoare şi decenţă ale cetăţenilor

            Prin „materiale pornografice cu minori" înţelegem obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri, imprimate, filme, înregistrări video, precum şi orice alte forme de expri¬mare care prezintă un comportament sexual explicit cu minori[38].

            În definiţia dată „materialelor pornografice cu minori" se fac referiri la un compor-tament sexual explicit. Acest comportament poate însemna şi o poziţie sexuală, tot atât de bine cum poate prezenta un act sexual sau orice atitudine care poate fi considerată un comportament sexual; acesta trebuie să fie de asemenea explicit, iar nu implicit, şi anume să reiasă în mod direct din imaginile prezentate, să nu fie simple sugerări sau sugestii. Comportamentul sexual al minorului trebuie să fie evident cuprins pe respectivul material pornografic[39] grav sentimentele de pudoare şi decenţă a cetăţenilor.

 

2. Condiţii preexistente
3. Obiectul infracţiunii
4. a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror normală desfăşurare este condiţionată de apărarea moralei publice, a decenţei, a bunelor moravuri.

            Materialele pornografice cu minori aduc atingere sentimentului de pudoare a cetăţenilor şi pot da naştere la impulsuri nesănătoase, reprobabile în viaţa socială.   

            Prin infracţiunea de pornografie infantilă se aduce atingere nu numai unor valori sociale individuale, ci şi colectivităţii în ansamblul său care, conştientizând existenţa unei pieţe ce oferă sau cere un astfel de produs, încearcă să înlăture pericolul repetării în viitor a abuzurilor sau a actelor de exploatare împotriva minorilor, acte care servesc la elaborarea de noi materiale pornografice.

            Prin Decizia-cadru 2004/68/JAI[40], Consiliul Uniunii Europene a calificat pornografia infantilă ca reprezentând o formă extrem de gravă a exploatării sexuale a copiilor care, datorită faptului că în ultima perioadă a luat o deosebită amploare, răspândindu-se tot mai mult prin intermediul utilizării noilor tehnologii şi a Internetului, trebuie contracarată, printr-o abordare globală, care să cuprindă elementele esenţiale ale dreptului penal, comune tuturor statelor membre, în special în materie de sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive şi care să fie însoţită de o cooperare judiciară cât mai extinsă . Pornografia - şi cu deosebire pornografia infantilă - în ansamblul său şi în formele sale moderne este pedepsită ca o infracţiune contra moralităţii publice sau contra bunelor moravuri, referitoare ia onoare şi pudoare sexuală.

            Spre deosebire de alte infracţiuni sexuale, în care autorul aduce atingere libertăţii sexuale a unui minor (spre exemplu la viol) şi unde valoarea juridic protejată este integritatea sexuală a minorului, respectiv integritatea personalităţii sale sexuale, în cazul pornografiei infantile se aduce atingere altor valori concurente sau complementare, cum ar fi „dreptul la imagine" sau chiar „demnitatea" minorului.

            În cazurile de elaborare a materialelor pornografice este evident că aceste valori sociale de natură individuală, al căror titular este minorul sunt cele lezate, în măsura în care minorul este folosit direct în scena pornografică. Mai mult difuzarea unor astfel de imagini ale minorului aduce atingere dreptului ia onoare, la intimitate şi la propria imagine a acestuia, difuzarea implicând şi un risc de leziune în masă a acestor drepturi.

            Este vorba totodată despre o ruptură a limitelor personale, emoţionale şi sexuale ale minorului, care de cele mai multe ori provoacă răni profunde şi lasă în timp cicatrice la nivel fizic, emoţional, spiritual şi psihologic.

1. b) Obiectul material. Infracţiunea de pornografie infantilă are ca obiect material înseşi obiectele care servesc la săvârşirea faptei, întrucât asupra acestor materiale se efectuează activitatea ilicită.

            Cu privire la caracterizarea ca materiale pornografice cu minori este de observat că legea cuprinde o indicare a elementelor şi criteriilor după care se poate determina acest caracter.

            Astfel, potrivit art. 374 alin. (4) C. pen., prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comporta¬ment. Prin „materiale pornografice cu minorii" înţelegem aşadar obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri, imprimate, filme, înregistrări video, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă un comportament sexuai explicit cu minori[41].

            În definirea „materialelor pornografice cu minori" se fac referiri la un comportament sexual explicit. Acest comportament poate însemna şi o poziţie sexuală, tot atât de bine cum poate prezenta un act sexual sau orice atitudine care poate fi considerată un comportament sexual; acesta trebuie să fie de asemenea explicit[42], iar nu implicit, şi anume să reiasă în mod direct din imaginile prezentate, să nu fie simple sugerări sau sugestii. Comportamentul sexual al minorului trebuie să fie evident cuprins pe respectivul material pornografic[43]. Trebuie subliniat însă că un tablou, un film, o scriere ori o fotografie etc., vor avea caracterul de pornografie dacă detaliile lascive sunt folosite anume pentru a pune în lumină acest caracter obscen şi pentru a deschide drum pornografiei şi pornirilor către imoralitatea sexuală.

            Materialele pornografice cu minori pot avea în întregime acest caracter prin conţinutul lor şi prin modul cum sunt prezentate dar pot cuprinde numai părţi în care accentul este pus pe detaliul unui comportament sexual explicit.

            În literatura juridică se face distincţie pe bună dreptate între caracterul obscen al unui material şi o operă de artă. În general opera de artă este străină de obscen, acesta neputând fi folosit în creaţia artistică sau literară, decât ca procedeu de îngroşare a unei idei, scene, personagiu etc., în care caz elementele obscene îşi pierd funcţional acest caracter fiindcă artistul le pune în slujba unui ideal moral, le dă o funcţie educativă .

1. Subiecţii infracţiunii
2. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de pornografie infantilă poate fi orice persoană fizică, nicio calitate (circumstanţă) nefiind cerută de textul incriminator pentru subiectul activ. Prin urmare poate fi subiect activ al infracţiunii de pornografie infantilă chiar şi un minor care nu răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor, dar care răspunde pentru răspândirea materialelor pornografice obţinute cu ocazia realizării actului sexual.[44]

            Fapta de pornografie infantilă este susceptibilă de săvârşire în participaţie sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii.

1. b) Subiect pasiv al acestei infracţiuni este statul ca garant al moralităţii publice. În secundar se poate aduce atingere minorului care apare în materialele pornografice.
2. Conţinutul constitutiv
3. Latura obiectivă
4. a) Elementul material. În cazul variantei tip a infracţiunii, elementul material se prezintă sub forma mai multor modalităţi alternative de săvârşire a faptei: a produce, a deţine în vederea expunerii sau distribuirii, a achiziţiona, a stoca, a expune, a promova, a distribui, precum şi a pune la dispoziţie, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.

            Acţiunea de producere înseamnă a confecţiona, a crea materiale pornografice cu minori, respectiv fotografii, scrieri, filme etc. Producerea se referă atât la conceperea, proiectarea şi elaborarea sau realizarea acestor materiale cât şi la multiplicarea lor sau la alte acte materiale care privesc realizarea materialelor destinate răspândirii (de pildă tipizarea, imprimarea, bro- şarea unor scrieri, desene etc.). Producerea se poate face şi prin fabricarea, extragerea, combinarea acelor materiale.

            Elementul material în cazul infracţiunii analizate poate consta şi în deţinerea de materiale pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii, adică cu destinaţia de a fi difuzate sau transmise. Deţinerea se realizează prin simplul fapt al păstrării cu orice titlu chiar dacă materialul respectiv ar aparţine altuia însă i-a fost încredinţat deţinătorului spre vânzare sau răspândire.[45] Pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este necesar ca aceste materiale să fi fost deţinute în vederea răspândirii lor. Dacă deţinerea materialelor nu s-a făcut în vederea răspândirii lor, ci pentru sine, acţiunile respective nu vor constitui elementul material al infracţiunii.

            Achiziţionarea semnifică a obţine, a procura materiale pornografice cu minori.

            Stocarea înseamnă a pune spre păstrare, a depozita materiale pornografice cu minori.

            Expunerea de materiale pornografice cu minori constă în a prezenta, a face cunoscut, a aşeza la vedere, a arăta un obiect. Acţiunea de expunere poate avea loc oriunde în pieţe, pe străzi etc. Expunerea poate fi făcută unui grup de persoane sau unor persoane individual.

            Prin urmare intenţia este caracterizată în acest sens prin scopul expunerii ori distribuirii fără de care faptele în această variantă de comitere nu au caracter penal. Existenţa elementului subiectiv al acestei infracţiuni presupune cunoaşterea de către făptuitor a caracterului pornografic cu minori al materialelor produse, expuse, distribuite etc.

            Această cerinţă permite făptuitorului să prevadă rezultatul acţiunii sale, rezultat a cărui ivire o urmăreşte (intenţie directă) sau deşi nu o urmăreşte o acceptă (intenţie indirectă).

            În cazul acestei infracţiuni sunt posibile actele preparatorii care nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă şi se sancţionează fiind incriminată prin art. 374 alin. (5) C. pen.

            Consumarea. În principiu infracţiunea de pornografie infantilă se consumă în momentul realizării acţiunii incriminate, când făptuitorul a produs, expus, distribuit, ori pus la dispoziţie materiale pornografice cu minori, etc.

            În varianta deţinerii în vederea expunerii sau distribuirii, infracţiunea este continuă. Momentul consumării are loc când începe deţinerea în vederea răspândirii (dacă scopul deţinerii nu a existat din primul moment al deţinerii, ci el a intervenit pe parcurs, infracţiunea se consumă în momentul când făptuitorul a luat hotărârea de a deţine în continuare în acest scop) şi se epuizează în momentul când deţinerea a încetat.

            Sancţiuni. Varianta tip a infracţiunii se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani. Pedeapsa pentru varianta agravată este închisoarea de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

            Acţiunea penală pentru infracţiunea de pornografie infantilă se pune în mişcare din oficiu.

 

[1] Art. 177, C. pen.

[2] O. A. STOICA, Unele consideraţii cu privire la infracţiunea de pruncucidere, în Analele Universităţii „Babeş-Bolyai", Cluj, 1972, p. 41; I. DOBRINESCU, Infracţiunea de pruncucidere, în R.R.D. nr. 11/1971, p. 58; A. Filipaş, Infracţiunea de pruncucidere. Aspecte ale perfecţionării reglementării, în Analele Universităţii Bucureşti, 1981, p. 69.

[3] Trib. Supr., dec. nr. 58/1961, C.D., 1961, p. 488;

[4] După opiniile pediatrilor, starea de „nou-născut" durează un interval relativ scurt, de regulă pînă cind se menţin încă semnele naşterii recente pe corpul copilului (de ex. vernix caseos, bosa serosanguină, meconiu în intestine, involuţia cordonului ombilical, modificările tabloului hematologic etc.), fiind limitată la 10- 14 zile.

[5] Tudorel TOADER, Drept penal român. Partea specială, Ediția a 4-a revizuită și actualizată, 2009, p. 56

[6] După o primă concepţie, se consideră că atît calitatea de mamă, cît şi starea de tulburare psihică a acesteia constituie circumstanţe strict personale care nu se răsfrîng şi asupra participanţilor (instigatori, complici), aşa încît aceştia răspund pentru participare la infracţiunea de omor, iar nu la acea de pruncucidere; în acest seni a se vedea şi: L. Bir o, Unele observaţii cu privire la modul de comunicare c circumstanţelor de la autor la participant în lumina art. 122 C. pen., J.N. nr. 1/1959, p. 74—79;  

[7] Trib. Supr., dec. nr. 3865/1971, C.D.. 1971, p. 297—300

[8]I. DOBRINESCU, Infracțiuni contra vieții persoanei, p. 41.

[9] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român“ de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 206; O. LOGHIN, Sancţionarea participanţilor în cazul pruncuciderii, în R.R.D. nr. 1/1973, p. 94.

[10]Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1976, în C.D. 1976, p. 44.

[11] După criteriile medicale, momentul iniţial al acestei perioade este acels. în care s-a terminat expulsia fătului şi acesta dobîndeşte viaţă extrauterină (chiai dacă nu a fost încă separat de mamă prin secţionarea cordonului ombilical şi chiar dacă nu s-au eliminat încă anexele fetale), iar momentul final al perioade-: este acela în care dispar semnele naşterii recente, care din această cauză poare avea limite de timp variabile.

[12] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român: partea specială, Editura Șansa, 2001., p. 110. "

[13] O. A. Stoica, "Drept Penal. Partea Specială" - Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 54.

[14] Trib. Supr., dec. nr. 5793/1970 (nepublicată), citată de O. Stoica, op. cit.

[15] Gh. Diaconescu, Infracțiunile în legi speciale și în legi extrapenale, Editura Sirius, București, 1994, p.71

[16] T. Vasiliu şi colab., Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.

[17] Tudorel TOADER, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2009, p.60

[18] Tudorel TOADER, op.cit., p.61

[19] O. Loghin,op.cit., p.78

[20] Gh. Diaconescu, op.cit., p.212

[21] I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 111/2005, în M. Of. nr. 867 din 27 noiembrie 2005.

[22] Tudorel Toader, op. cit. p. 61

[23] Tudorel TEOADER, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2009, p.68

[24] A se vedea în acest sens: Trib .Supr., dec. nr. 2381/1955, C.D., 1955, vol. 3, p. 105

[25] Trib. reg. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 148/1966, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 161.

[26]Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I., p. 219.

[27] Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 377.

[28] Gh. Diaconescu, op. cit., ibidem

[29] T. POP, Comentarii, Cod penal adnotat, 1937, vol. II, p. 656.

[30] T. Pop, C. Rătescu şi colab., Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, Bucureşti 1937, p. 656; V. Dongoroz şi colab., op. cit., voi. III, p. 377.

[31]Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1862/1971, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în mate¬rie penală pe anii 1969-1975, op. cit., p. 393

[32]Trib. jud. Tulcea, dec. pen. nr. 827/1977, în Revista română de drept nr. 7/1978, p. 72.

[33] Schimbarea denumirii marginale din „corupţie sexuală", potrivit codului penal anterior în „corupere sexuală a minorilor", potrivit noii reglementări nu este la adăpost de orice critici. Actuala denumire marginală a infracţiunii foloseşte pluralul „minorilor", putându-se astfel înţelege că un act de corupţie sexuală desfăşurat în aceleaşi condiţii de timp şi împrejurări împotriva mai multor minori constituie o singură infracţiune de corupere sexuală a minorilor, ceea ce nu este de acceptat. Ar fi fost indicat folosirea unei denumiri marginale la singular, apropiată de aceea a infracţiunii analizată anterior, „actul sexual cu un minor".

[34] Infracţiunea era prevăzută, într-o reglementare uşor diferită, în art. 202 C. pen. anterior:

„Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Când actele prevăzute în alin. (1) se săvârşesc în cadrul familiei, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani. Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice, maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani. [alin. (2¹)] Ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani".

 

[35] Trib. Bucureşti, sec. l pen., sent. nr. 743/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul Bucureşti, p. 329.

[36] C.A. Suceava, dec. pen. nr. 5/1998, în Dreptul nr, 5/2000, p. 117-118, în acelaşi sens, Î.C.C.J., secţ. pen., dec. nr. 1716/2008, www.iccj.ro.  în sensul reţinerii concursului de infracţiuni, Î.C.C.J., secţ. pen'., dec. nr. 1850/2008 şi 2368/2009, www.iccj.ro

[37] T. Vasiliu, Gh. Dărângă, Doru Pavel, G. Antoniu,  Ştefan Daneş, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, D. Popescu, Codul penal al R.S.R. Comentat şi Adnotat. Partea Generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1972, pag. 232

[38] Cuvântul pornografie vine din limba franceză şi înseamnă obscen, trivial - FI. Marcu, Dic¬ţionar uzual de neologisme, Ed. Saecumul I.O. Bucureşti, 1997, cit. de M. Pătrăuş, C.V. Uzvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în revista Dreptul nr. 4/2003, p. 44.

[39] M. Pătrăuş, C. FI. Uzvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în revista Dreptul nr. 4/2003, p. 38-52.

[40] Î.C.C.J., secţ. pen., dec. nr. 3419/2009, www.scj.ro.

[41] Cuvântul pornografie vine din limba franceză şi înseamnă obscen, trivial. A se vedea în acest sens M. Pătrăuş, C.V. Uzvat, Pornografia infantilă în reglementările actuale, în Dreptul nr. 4/2003, p. 44.

[42] Termenul explicat înseamnă exprimat limpede, clar, desluşit. A se vedea V. Breban, Dicţionar al limbii române contemporane de uz curent, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 196.

[43] T. Vasiliu, Gh. Dărângă, Doru Pavel, G. Antoniu,  Ştefan Daneş, D. Lucriescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, D. Popescu, Codul penal al R.S.R. Comentat şi Adnotat. Partea Generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1972, pg. 47

[44] V. Dongoroz, Dr. Penal (Reeditarea ediţiei din 1939),  Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, pg. 96

[45] A se vedea V. Breban, Dicţionar al Limbii române contemporane de uz intern, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 197.