Actualul sistem de protecţie a copilului din România a realizat progrese uriaşe, incontestabile raportat la starea în care se găsea la începutul anilor '90, deşi a fost nevoit să facă faţă unor realităţi extrem de dificil de gestionat pe care le moştenise de la vechiul regim: numărul ridicat de copii instituţionalizaţi, lipsa programelor de prevenţie, lipsa de consecvenţă în repartizarea veniturilor, centralism excesiv, lipsa unei politici coerente, cu caracter de perspectivă în domeniu.
O serie de elemente pozitive ne îndreptăţesc să susţinem progresul obţinut în acest domeniu, dintre care esenţiale sunt: elaborarea unei legislaţii specifice adecvate, aliniate la standardele europene, descentralizarea serviciilor, închiderea instituţiilor mari de tip rezidenţial şi oferirea de alternative pentru plasarea copilului, diversificarea serviciilor oferite copilului şi familiei, activitatea susţinută a organizaţiilor neguvernamentale şi parteneriatul de succes cu cele guvernamentale, clarificarea statutului profesional al asistentului social şi permiterea accesului în reţeaua profesională doar a celor care au pregătire de specialitate.