Supraaglomerarea
Orice penitenciar are o capacitate normată din construcţie, exprimată în numărul de paturi instalate, câte un pat pentru fiecare deţinut. Până la adoptarea Legii 275/2006, norma era de 6 m.cubi de aer pentru fiecare deţinut. De exemplu: într-o cameră de 4m x 4m x 3m (48 m.cubi) puteau fi cazaţi 8 deţinuţi în 8 paturi. In raportul Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei după vizita din 1999 în locuri de deţinere din România se face o recomandare concretă cu privire la cazarea deţinuţilor şi anume minimum 4 m.pătraţi per deţinut. Aceasta înseamnă că în camera menţionată ca exemplu pot fi cazaţi numai 4 deţinuţi (16 m.pătraţi), nicidecum 8.
Legea 275 nu precizează în mod expres suprafaţa de deţinere pentru fiecare deţinut ci doar că “normele minime obligatorii de cazare.... se stabilesc prin ordin al ministrului” (art. 33 alin.4). Nu este, încă, clar dacă există sau nu un astfel de ordin. Unele administraţii penitenciare susţin că ar aplica deja recomandarea CPT cu privire la cei 4 m. pătraţi/deţinut. Pentru verificare, se face un calcul simplu: suprafaţa totală a camerelor de deţinere (fără spaţii comune) raportată la efectivul deţinuţilor.
Este posibil ca, deşi per ansamblu cifrele să nu indice supraaglomerare, aceasta să există la una sau mai multe categorii de regimuri (de maximă siguranţă, închis, semideschis, deschis). In astfel de cazuri, administraţia penitenciarului poate susţine că are prea mulţi deţinuţi care se încadrează, de pildă, la regimul semideschis şi prea puţini la celelalte. Indiferent de argumente, administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura cazarea decentă a fiecărui deţinut, cu respectarea strictă a regimului executării pedepsei.
Asistenţa medicală
Standardele CPT prevăd că persoanele private de libertate trebuie să beneficieze de o asistenţă medicală similară celei asigurate persoanelor aflate în libertate. Aceasta ar însemna medici generalişti şi de specialitate, asistenţi medicali cu pregătire adecvată, aparatură medicală modernă şi o gamă corespunzătoare de medicamente. In sistemul penitenciar din România sunt 5 spitale, cu condiţii acceptabile de tratament medical, cazare şi hrană.
In afara spitalelor, fiecare penitenciar are cel puţin un cabinet medical şi o infirmerie. Insă numărul personalului medical este insuficient (unu, doi, maximum trei medici, toţi generalişti; foarte puţini medici de specialitate; asistenţii medicali, de regulă, sub numărul de posturi prevăzute în schemă) ceea ce reduce timpul afectat fiecărei consultaţii şi, implicit, scade calitatea actului medical. Potrivit Legii 275/2006, personalul medical trebuie să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Până în iulie 2007, medicii asigurau asistenţă şi cadrelor de penitenciar şi familiilor lor.
Fiecare persoană adusă sau readusă în penitenciar trebuie să fie consultată de un medic în cel mai scurt timp. Rezultatele examenului medical şi declaraţiile persoanei sunt consemnate în fişa medicaă.[1] Declaraţiile persoanei cu privire la eventuale rele tratamente anterioare ar trebui notate ca atare, indiferent dacă mai există sau nu urme vizibile.
O Ordonanţă din 2003 a Guvernului dă dreptul deţinuţilor de a solicita contra plată consultarea de către un medic din afara sistemului penitenciar. Prevederea s-a menţinut în Legea 275/2006. Constatările medicului „străin de penitenciar” trebuie consemnate în fişa de penitenciar.
Deţinuţii bolnavi sunt internaţi fie la infirmeria penitenciarului fie la un penitenciar spital în funcţie de gravitatea situaţiei. De la penitenciarul spital, ei pot fi transferaţi, dacă este necesar, la un spital „civil”. Atenţie. Este interzisă imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor bolnavi atât pe durata internării, indiferent de spital, cât şi a transportării. Dacă este absolut necesar, imobilizarea se efectuează cu alte mijloace (bandaje elastice, cămăşi de forţă etc.) numai până la calmarea deţinutului agitat şi numai cu acordul medicului. Acestea sunt şi normele CPT. Legea 275/2006 se limitează doar la interzicerea cătuşelor metalice pe durata spitalizării.
Alte probleme de avut în vedere :
- accesul deţinuţilor la cabinetul medical în afara programului întocmit de administraţie (o zi pe săptămână, prin rotaţie pe camere). Orice deţinut poate solicita un consult oricând are nevoie;
- acordarea cu promptitudine a medicamentelor prescrise;
- respectarea confidenţialităţii informaţiilor medicale, după aceleaşi reguli ca în lumea liberă;
- respectarea dreptului deţinutului de a refuza un tratament sau o intervenţie medicală.
Hrana
Hrana trebuie să fie în cantitate suficientă şi de o calitate care să nu pună în pericol sănătatea deţinuţilor. Blocurile alimentare şi depozitele de alimente trebuie să respecte cu stricteţe regulile de igienă, răspunderea revenind medicilor de penitenciar.
Se recomandă externalizarea preparării hranei (se întâmplă deja în câteva penitenciare), ceea ce ar rezolva mai multe probleme: administraţia penitenciarului nu mai răspunde pentru calitatea mâncării, deţinuţii primesc porţii egale, se elimină suspiciunile deţinuţilor cu privire la deturnări din produsele ce le sunt destinate.
Aspecte ce trebuie avute în vedere dacă hrana se prepară în continuare la blocul alimentar:
- starea de curăţenie a bucătăriei şi anexelor;
- meniul zilei (dimineaţă, prânz şi cină; hrana diferă pe categorii de deţinuţi: cei care ies la muncă, staţionarii, bolnavii, cei cărora religia le interzice carnea de porc);
- starea spălătorului de vase (din ciment, tablă sau inox, uzat sau nu, apă caldă furnizată permanent sau conform unui program);
- frecvenţa cu care li se fac analize de laborator celor care lucrează la blocul alimentar.
Activităţi educative şi de intervenţie psihosocială[2]
Ocuparea timpului deţinuţilor cu activităţi educative şi recreative este esenţială atât pentru atmosfera generală (inclusiv în relaţia cu angajaţii penitenciarului) cât şi pentru facilitarea reintegrării în societate după liberare.
Aspecte de interes deosebit:
- numărul deţinuţilor care ies la muncă, în ce domenii şi pe ce bază legală;[3]
- programele educative şi de intervenţie psihologică în desfăşurare (subiecte, durată, număr de participanţi şi din ce categorii fac parte – minori, femei, tineri, primari, recidivişti, condamnaţi pe viaţă);
- şcolarizare
- cursuri de calificare sau recalificare profesională (domenii, durată, număr de participanţi şi din ce categorii fac parte.
Atenţie. Regulamentul de aplicare a Legii 275 conţine o inovaţie în materie de şcolarizare (art.171) şi anume: remunerarea deţinuţilor care participă la
cursuri de şcolarizare sau calificare/recalificare la tariful orar corespunzător salariului minim brut pe ţară.[4]
- alte activităţi organizate (de exemplu: campionate, concursuri, ieşiri în grup din penitenciar)
- colaborări cu centrul de probaţiune pe judeţ şi cu organizaţii neguvernamentale locale;
- acces la bibliotecă, la publicaţii şi la programe de televiziune;
- activităţi specifice ale psihologului.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate
Instituţia judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a apărut pentru prima oară în istoria sistemului penitenciar din România prin Legea 275/2006. Rolul său principal este de a supraveghea şi controla asigurarea legalităţii pe durata executării pedepselor.
Aspecte de interes deosebit:
- soluţii ale problemelor ridicate de persoanele private de libertate din penitenciar şi din aresturile poliţiei;
- decizii de interceptare a corespondenţei vreunui deţinut pe baza Legii 275/2006;
- gradul de informare al deţinuţilor/arestaţilor cu privire la noua instituţie;
- dificultăţi din punctul de vedere al judecătorului delegat.
Corespondenţa, convorbirile telefonice, vizitele
Corespondenţa scrisă este nelimitată. Convorbirile telefonice şi vizitele (cu excepţia celor cu avocaţii) au loc conform orarului stabilit de administraţia penitenciarului.
Aspecte de interes deosebit:
- inviolabilitatea corespondenţei scrise;
- confidenţialitatea convorbirilor telefonice;
- confidenţialitatea discuţiilor din timpul întâlnirilor cu apărătorii;
Atenţie. Confidenţialitatea convorbirilor telefonice şi a discuţiilor cu avocaţii presupune amenajarea spaţiilor necesare în aşa fel încât supravegherea deţinuţilor să fie exclusiv vizuală, conform Legii 275/2006.
- spaţii pentru vizite, inclusiv cel puţin o cameră pentru vizite intime, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006
Sancţiuni disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară (ROI).
Regulamentul de aplicare a Legii 275 conţine o lungă listă cu obligaţiile (art.62) şi interdicţiile (art.63) persoanelor private de libertate. Nerespectarea lor poate rezulta în sancţiuni disciplinare de la „avertisment” la „izolare” de maximum 10 zile sau la trecerea într-un regim mai sever de executare a pedepsei. Numărul şi tipul de sancţiuni sunt importante pentru decizia comisiei de liberare condiţionată (punerea în libertate a deţinuţilor care au executat o anume fracţiune de pedeapsă şi care au un comportament bun), precum şi la încadrarea deţinuţilor în cele patru regimuri de executare a pedepsei.
Aspecte de interes deosebit:
- procedura (raport de incident, cercetare, comisia de disciplină cu audierea deţinutului şi a martorilor, contestare la judecătorul delegat şi apoi în instanţă);
- includerea tuturor documentelor din timpul procedurii în dosarul de penitenciar individual;
- accesul deţinutului la propriul dosar;
Imobilizarea deţinuţilor
Legea 275/2006 prevede că deţinuţii pot fi temporar imobilizaţi numai „în situaţii excepţionale” clar precizate: pentru a împiedica evadarea sau acte violente; pentru a întrerupe vătămarea corporală a deţinutului sau a altei persoane ori distrugerea unor bunuri. Folosirea lanţurilor este interzisă.[5]
Aspecte de interes deosebit:
- mijloacele de imobilizare folosite;
- situaţii în care se recurge la imobilizarea deţinuţilor, pe regimuri de executare a pedepsei;
- informarea prealabilă a directorului penitenciarului sau, în caz de urgenţă, imediat după, despre imobilizarea unuia sau mai multor deţinut(i);
- informarea judecătorului delegat cu privire la utilizarea şi încetarea utilizării mijloacelor de constrângere.
- Vizita în camere şi discuţiile cu deţinuţii
Aspecte de interes deosebit:
- camerele: număr de paturi şi de deţinuţi; starea grupului sanitar;
- activităţi zilnice, inclusiv durata plimbării (în principal, cei care nu ies la muncă, femeile şi minorii);
- participarea la programe educative organizate de administraţie;
- probleme legate de asistenţa sanitară, inclusiv starea de igienă;
- gradul de mulţumire/nemulţumire faţă de calitatea şi cantitatea hranei;
- dreptul la corespondenţă, convorbiri telefonice, vizite şi pachete;
- percheziţiile în camere şi individuale;
- sancţiuni disciplinare (proceduri, natura faptei şi sancţiunea aplicată);
- ieşirea la raport la directorul penitenciarului sau adjuncţii săi;
- apelarea la judecătorul delegat.
Situaţia centrelor de reeducare (minori până la 18 ani dar cu posibilitatea extinderii şederii până la 21 de ani. Sunt doar 3 astfel de centre: Găeşti, Tg.Ocna şi Buziaş) nu este reglementată prin Legea 275, cu toate că ele sunt, încă, sub autoritatea ANP.
[1] Standardele CPT recomandă ca examenul medical să se desfăşoare individual (nu în grupuri) şi fără ca supraveghetorii să poată auzi sau vedea ceva. Dacă medicul solicită totuşi prezenţa supraveghetorilor, aceştia trebuie să stea la o distanţă suficientă pentru a nu auzi ce se discută, asigurând numai supravegherea vizuală.
[2]CPT recomandă ca deţinuţii să petreacă minimum 8 ore pe zi în afara camerelor de detenţie. In sistemul penitenciar din România norma este respectată numai în cazul deţinuţilor care ies la muncă, adică mai puţin de o treime din totalul efectivelor la nivelul ţării. Restul deţinuţilor stau în camere, „activităţile” rezumându-se la privitul la televizor, la jocuri de şah sau cărţi şi, mai rar, la citit. Ei sunt scoşi din camere până la o oră pe zi în curţile de plimbare (prin Legea 275 perioada a crescut la 3 ore zilnic) şi o dată pe săptămână, la cabinetul medical. Se mai practică şi „ziua de baie”, tot o dată pe săptămână, cu toate că în cele mai multe penitenciare camerele sunt dotate cu propriul grup sanitar ce include şi duşuri. Puţini deţinuţi sunt incluşi în programele educative.
[3] Criteriul de selectare şi repartizare poate fi sursă de inechitate sau chiar discriminare. De exemplu: la penitenciarul de femei Târgşor condiţia obligatorie pentru ca deţinutele să poată lucra în fabrica de confecţii era să fi absolvit opt clase. Rata abandonului şcolar a crescut mereu începând din 1990 şi, prin urmare, deţinutele provenind din medii sărace, în principal femeile rome, nu aveau cum să îndeplinească această cerinţă. Dacă totuşi doreau să muncească, singura posibilitate era în agricultură, în condiţii mult mai proaste decât în fabrică.
[4] Se aplică regula pentru venitul obţinut din muncă: 30% pentru deţinut şi 70% pentru penitenciar. Dacă deţinutul nu absolvă clasa sau cursul din vina lui, sumele se recuperează prin ordin de imputare. Deţinuţii nu beneficiază şi de reducerea pedepsei cum este cazul pentru cei care muncesc cu contract.
[5] In urmă cu circa 6-7 ani, penitenciarele au fost dotate cu “mijloace de imobilizare sigure”, în fapt tot lanţuri, ceva mai uşoare.