Sociologia juridică este o ştiinţă relativ recentă, părintele său fiind considerat, în mod convenţional, italianul Anzilotti care foloseşte primul această denumire în lucrarea „Filosofia dreptului şi sociologia”, publicată în anul 1892. Adevăratul întemeietor al sociologiei juridice este apreciat a fi, însă, E. Ehrlich, care, în lucrarea „Fundamentele sociologiei dreptului”, apărută în 1913, considera că sociologia juridică este ştiinţa teoretică a dreptului care are ca obiect de studiu „dreptul viu”, rezultat din creaţia şi interacţiunea indivizilor şi grupurilor sociale. El sublinia natura socială a dreptului apreciind că întreaga dezvoltare a dreptului nu rezidă nici în legislaţie, nici în jurisprudenţă, nici în doctrină ci în societatea însăşi, dreptul reprezentând, mai degrabă, un mod de conduită care se referă la conduitele indivizilor, fiind o normă de comportament ce rezultă din activitatea indivizilor. Ca atare, normele dreptului pot fi sesizate şi explicate doar pe baza studierii comportamentului social al indivizilor şi grupurilor care alcătuiesc societatea.
Desigur că preocupări pentru evidenţierea unor legături ale sistemului de drept, ale reglementărilor şi normelor juridice cu mediul social-economic şi politic în care ele se constituie şi fiinţează, sunt de dată foarte veche, mergând de la antichitatea greacă şi romană (Platon, Aristotel sau Cicero) şi până în epoca modernă (Hobbes, Montesquieu etc.), fără însă ca acestea să aibă caracterul coerent, sistematic şi profunzimea necesare constituirii unei ştiinţe de sine stătătoare. Abordarea sociologică a juridicului în toată complexitatea sa (norme, relaţii, concepţii, instituţii etc.) şi în interdependenţele multiple cu realităţile sociale concrete, se produce, însă, abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Apariţia relativ târzie a sociologiei se datorează, într-o măsură decisivă, rezistenţei manifestate de reprezentanţii celor două ştiinţe:
- pe de o parte, ştiinţele juridice,orientate predominant pozitivist şi legalist, erau interesate în special de structura tehnică a dreptului, de mecanismele sale specifice de funcţionare. Aceasta implica o abordare oarecum „în sine” a juridicului, cu puţine şi inconsistente preocupări pentru luarea în consideraţie a contextului concret istoric în care funcţionează şi care îl influenţează, pentru analiza determinărilor şi implicaţiilor sale sociale multiple. În consecinţă, juriştii priveau cu neîncredere şi suspiciune sociologia care, datorită deplasării accentului de la norma juridică pură la societate şi recunoaşterii determinării sociale a dreptului, era percepută ca o ameninţare la adresa autonomiei şi independenţei sale ca ştiinţă;
- pe de altă parte, sociologia, ea însăşi într-un proces complicat de autodefinire, de precizare a obiectului şi a sferei sale de preocupări specifice, manifesta suspiciuni faţă de o ştiinţă cu o îndelungată istorie, cu o tradiţie şi un prestigiu consolidate care susţinea, explicit sau implicit, caracterul etern al principiilor dreptului, valabilitatea universală a acestora, indiferent de schimbările petrecute în societate. O asemenea ştiinţă era percepută ca o frână serioasă în tentativa de constituire a unei ştiinţe care să pună accentul, conform specificului său, pe recunoaşterea unei determinări sociale a dreptului,a formării, dezvoltării, modificării şi finalităţii instituţiilor şi normelor juridice. La o asemenea atitudine o contribuţie importantă a avut-o Auguste Comte care, concepând sociologia ca o „ştiinţă a ştiinţelor”, ceea ce implica o contestare a oricărei ştiinţe sociale apărute anterior, nega posibilitatea constituirii sociologiei juridice. El afirma că dreptul este un vestigiu arhaic şi metafizic, care trebuie să dispară într-o viitoare organizare pozitivă a societăţii şi, ca atare, ştiinţele juridice nu-şi mai găsesc locul în sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl propune.
Trebuie spus însă că, prin metoda pozitivă, de investigare concretă a realităţii sociale, Comte a contribuit, aparent împotriva concepţiei sale teoretice, la apropierea între drept şi sociologie, considerând că normele juridice trebuie extrase din experienţa socială, bazate pe aceasta şi nu deduse din concepte abstracte sau metafizice.
În esenţă, după cum afirma G. Gurvitch, reticenţele reprezentanţilor celor două ştiinţe implicate constau în faptul că, pe de o parte, pentru jurişti recunoaşterea şi acceptarea sociologiei juridice echivalau cu abandonarea dreptului în favoarea sociologiei iar, pe de altă parte, unii sociologi, exagerând importanţa explicaţiei sociologice a dreptului, tindeau să considere dreptul doar ca o simplă consecinţă, un efect al realităţii sociale.