Sociologia juridică, asemeni altor ramuri ale sociologiei, îndeplineşte, în esenţă, aceleaşi funcţii ca cele ale sociologiei generale.
În analiza acestor funcţii pornim de la ideea că sociologia este deopotrivă o ştiinţă teoretică şi empirică, având atât o finalitate cognitivă cât şi una practică.
În mod obişnuit sunt considerate ca funcţii de bază ale sociologiei următoarele: funcţiile descriptivă şi explicativă (corespunzătoare nivelului empiric şi teoretic al sociologiei şi subsumate prioritar finalităţii cognitive a acesteia); funcţia predictivă (aflată la interferenţa finalităţii cognitive şi a celei practice) şi funcţiile critică şi practic-operaţională (subsumate prioritar finalităţii practice a sociologiei).
3.1. Funcţia expozitivă sau descriptivă
Conform acestei funcţii, cercetarea sociologică trebuie să debuteze cu o cât mai completă şi sistematică expunere a faptelor, cu o cât mai exactă şi cuprinzătoare descriere a realităţii ce se constituie în obiect al investigaţiei. Îndeplinirea acestei funcţii se concretizează într-o acumulare de date, de fapte, de informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Condiţia de bază ce se cere a fi respectată în îndeplinirea acestei funcţii este aceea a completitudinii (a luării în consideraţie a tuturor datelor, faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate şi a evitării selectării arbitrare, strict subiective a acestor date şi fapte), dublată de cerinţa maximei obiectivităţi faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte cu idei preconcepute, luarea faptelor aşa cum sunt ele). Îndeplinirea acestei funcţii, deşi obligatorie, nu este şi suficientă pentru validarea statutului de ştiinţă al sociologiei. A rămâne la simplul nivel al expunerii şi descrierii faptelor, oricât de exhaustivă, coerentă şi obiectivă, înseamnă a reduce sociologia la sociografie. Prin expunerea faptelor şi descrierea lor nu se poate trece de nivelul individualului, particularului, fenomenalului, accidentalului. Or, o autentică cunoaştere ştiinţifică presupune accesul la general, esenţial, necesar, logic. Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie să îndeplinească:
3.2. Funcţia explicativă, care permite cercetării sociologice să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi derulare a faptelor, fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi, îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Îndeplinind această funcţie, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Desigur că îndeplinirea în bune condiţii a funcţiei explicative de către sociologie este condiţionată de îndeplinirea adecvată a funcţiei expozitive având în vedere faptul, menţionat anterior, că elaborarea unei teorii sociologice valabile nu este posibilă în absenţa unui material faptic suficient şi de calitate rezultat al cercetării empirice
3.3. Funcţia predictivă, prognotică sau previzională
Sociologia trebuie să-şi propună ca, pe baza cercetării atente, aprofundate a realităţii sociale prezente, să identifice direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Acest lucru este atât posibil cât şi necesar. Este posibil întrucât prezentul este rezultatul legic, firesc al unor evoluţii trecute şi, la rândul său, conţine în sine, ca potenţialitate, ca posibilitate viitorul. Ca atare, studiind trecutul şi prezentul, putem identifica tendinţele fundamentale de evoluţie conturate, stabilite şi putem proiecta în viitor aceste tendinţe pentru a anticipa, în linii generale, cele mai probabile tendinţe de evoluţie viitoare.
O asemenea prognoză a evoluţiei societăţii se poate realiza, afirmă unii autori, ca:
- prognoză – stare de fapt – efectuată în ipoteza că nimic neobişnuit nu se va întâmpla în societate pentru a perturba derularea normală a evoluţiei acesteia. O asemenea prognoză se reduce, în ultimă instanţă, la o simplă extrapolare în viitor a unor tendinţe de evoluţie conturate cu o anume fermitate;
- prognoză – plan – efectuată în ipoteza unor acţiuni menite să modifice, într-un fel sau altul, cursul normal de evoluţie a societăţii. Acest tip de prognoză consistă, în fond, în încercarea de estimare a efectelor probabile ale unor acţiuni menite a schimba cursul de evoluţie firesc al societăţii.
Utilitatea unor prognoze, proiecţii rezidă atât în faptul că pot argumenta utilitatea şi chiar necesitatea unor intervenţii la nivelul realităţii sociale şi inutilitatea sau inoportunitatea altora, prin identificarea efectelor potenţiale benefice sau indezirabile, cât şi în aceea că ne pot face conştienţi de unele posibile evoluţii viitoare şi pot da posibilitatea pregătirii adecvate pentru a nu fi luaţi prin surprindere sau pentru a contracara evoluţii indezirabile. Nu întâmplător se afirmă că a şti înseamnă a prevedea, iar a prevedea înseamnă a putea.
Se poate afirma că, prin existenţa celor două tipuri de prognoză şi prin utilitatea, atât de ordin cognitiv cât şi practic-acţional a acesteia, funcţia prognotică se află la intersecţia dintre finalitatea cognitivă şi finalitatea practic aplicativă a sociologiei.
3.4. Funcţia critică
Această funcţie presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea realităţii aşa cum este şi la descrierea tendinţelor sale probabile de evoluţie ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a face însă acest lucru ea trebuie să compare realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a neîmplinirilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, planificare, structurare, conducere etc., deficienţe predominant subiective, posibil de remediat).
Analiza critică a realităţii sociale efectuată de către sociolgie trebuie să satisfacă însă două exigenţe majore:
- să fie întemeiată – să fie bazată atât pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii sociale respective, ceea ce presupune îndeplinirea adecvată a funcţiilor descriptivă şi expozitivă cât şi conturarea precisă şi în cunoştinţă de cauză a ceea ce am numit modelul normativ la care această realitate să fie raportată;
- să fie „constructivă”, să nu degenereze în criticism, în critica de dragul criticii. Aceasta ar însemna că cercetarea sociologică n-ar trebui nici să „inventeze” deficienţe, disfuncţionalităţi, nici să exagereze amploarea şi importanţa acestora. Dimpotrivă, disfuncţionalităţile identificate şi reliefate trebuie să fie reale şi corect apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidenţiere şi analiză a acestora fiind acela al contribuţiei la eliminarea lor, la perfecţionarea realităţii sociale investigate, la apropierea ei de modelul normativ conturat.
Rezultă de aici că, în esenţa ei, sociologia autentic ştiinţifică este o ştiinţă critică, declarat antiapologetică. Ideea de la care se pleacă este că ignorarea sau chiar negarea expresă a dereglărilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii sociale investigate este contraproductivă. Ea nu duce la rezolvarea lor ci, dimpotrivă, la agravarea lor până la limite ce pot afecta profund şi, adesea, iremediabil respectiva realitate socială. Ea barează practic orice posibilitate de intervenţie conştientă în derularea dezvoltării sociale pentru introducerea, în timp util, a corectivelor necesare.
Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială dar, în acelaşi timp, o poate face relativ puţin dezirabilă pentru unii factori aflaţi în poziţii de decizie, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.
Analiza critică a realităţii sociale, deşi necesară, nu este şi suficientă. A rămâne la aceasta ar fi comparabil cu situaţia în care medicul ar identifica boala pacientului fără a indica şi tratamentul acesteia.
3.5. Funcţia practic-operaţională
Pornind de la analiza critică a realităţii sociale, sociologia trebuie să-şi propună să identifice şi modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate, prin care se poate aduce realitatea socială prezentă la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ stabilit. În îndeplinirea acestei funcţii, cercetătorul sociolog ar trebui să aibă în vedere cel puţin următoarele:
- soluţiile propuse trebuie să fie întemeiate, să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a efectelor probabile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale respective;
- soluţiile propuse să fie realiste, să ţină cont de condijţiile concret-istorice, de posibilităţile obiective şi subiective de aplicare, de constrângerile, limitările existente, de resursele disponibile, de potenţialele lor efecte perturbatoare etc.;
- de regulă, nu sociologul este factorul de decizie, cel în măsură să hotărască aplicarea unei soluţii sau a unui set de soluţii. Din acest motiv, sociologul trebuie să ofere decidentului nu soluţii unice ci variante de soluţii, cu argumentare corespunzătoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei soluţii sau a alteia şi cu exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de soluţii propuse;
- sociologul este chemat, de regulă, să acorde asistenţă tehnică în aplicarea soluţiei acceptate de către factorul de decizie, să urmărească efectele acestei aplicări şi să propună eventualele corectări necesare.
În măsura în care sociologia reuşeşte să satisfacă aceste cerinţe, ea se transformă într-o adevărată inginerie socială, cu un rol crescând în societatea modernă, practic în toate domeniile vieţii sociale.
La aceste funcţii s-ar putea adăuga, îndeosebi în cazul sociologiei juridice, şi funcţia educaţională având în vedere rolul potenţial considerabil al rezultatelor investigaţiei în acest domeniu în realizarea socializării, în asigurarea conformităţii oamenilor la normele şi regulile prevalente în societate.
Toate aceste funcţii formează un tot unitar, ele presupunându-se şi condiţionându-se reciproc.