Drept

Karl Marx prin personalitatea şi scrierile sale a dominat ceea de a doua jumătate a secolului XIX, care depăşeşte socialismul lui Proudhon şi Cabet pentru a-l înzestra cu principii ştiinţifice.

Marxismul nu reprezintă prima doctrină comunistă. Încă din 1840, Etienne Cabet în Călătorie în Icaria, înfăţişează o utopie întemeiată pe un comunism total. Statul controlează în cele mai mici detalii viaţa fiecărui individ: hrana, îmbrăcămintea, locuinţa şi obiectele de uz casnic sunt în măsura posibilităţilor, aceleaşi pentru toţi, pregătite de comunitate şi acordate de către ea fiecăruia.

Marx atribuie statului un rol total diferit: dispariţia. Metoda sa, rod al studiilor sale de filosofie şi istorie se datorează în mare parte lui Hegel de la care preia principiul dialecticii. Prin căile care trebuie urmate pentru a atinge comunismul, ceea ce-l diferenţiază pe Karl Marx de predecesorii săi, este introducerea în mod necesar a luptei de clasă. Istoria omenirii demonstrează opoziţia permanentă dintre proletariat şi burghezie, lupta lor eternă. Burghezia exploatează economic şi politic proletariatul şi nu va renunţa la această putere. Este nevoie, deci de o revoluţie proletară pentru a dobândi prin forţă, puterea acaparată de clasa burgheză. Urmează apoi o perioadă tranzitorie a dictaturii proletariatului, în cursul căreia se face exproprierea colectivă a mijloacelor de producţie şi schimb. În acest moment statul, altădată instrument de reprimare deţinut de burghezie, va fi folosit de proletariat pentru a o elimina. Din momentul în care burghezia este înlăturată, lupta de clasă va dispare de la sine. Va rămâne doar proletariatul, iar statul devenit inutil, va dispare.

Societatea comunistă care ia naştere, este prezentată de Marx, din punct de vedere al situaţiei economice: planificarea, producţia optimă, munca voluntară, politica reducându-se la o disciplină socială acceptată în mod liber, care stabileşte raporturile dintre oameni care, în absenţa proprietăţii particulare şi a luptei de clasă, sunt presupuse a fi armonioase.¹²⁸

Spre deosebire de comunismele utopice, marxismul a trecut din stadiul de doctrină în cel de politică după revoluţia bolşevică din 1917, care a înlăturat regimul de tranziţie instaurat după căderea ţarismului.

V.I. Ulianov, numit Lenin, va reţine două aspecte din doctrina marxistă: analiza rolului statului şi locul ocupat de Partidul Comunist. Acolo unde Marx enunţă eliminarea burgheziei şi apoi rapidul sfârşit al statului însuşi, Lenin deosebeşte două stadii succesive. În primul, dictatura proletariatului se exercită prin menţinerea statului socialist, atâta timp cât burghezia prezintă pericolul unei riposte. Numai după aceea, se poate instaura comunismul şi poate să dispară statul.

Lenin, ignorând tăcerea lui Marx cu privire la un Partid Comunist va organiza în mod riguros unul. În scopul realizării revoluţiei, acesta este alcătuit din revoluţionari de profesie şi reprezintă în întregime proletariatul, al cărui organ de acţiune este. Odată ajuns la putere, Partidul Comunist, partid unic, dă directive Statului, care le pune în aplicare. Toate hotărârile partidului nu sunt valabile şi adevărate, din moment ce aparţin proletariatului. Nu se face însă nici o precizare cu privire la viitorul partidului, după ce a fost atins stadiul comunismului.

Iosif Visarionovici Djugasvili numit şi Stalin este cel care a stabilit o nouă doctrină ce promovează statul totalitarist. Stadiul eliminării burgheziei nu este suficient pentru Stalin întrucât el trebuie completat prin eliminarea obligatorie forţată a spiritului burghez, ceea ce va cere o perioadă mai lungă de timp. Statul care era destinat să dispară în doctrina lui Marx şi a lui Lenin, este însă păstrat în doctrina stalinistă. Pentru Stalin, veritabila fază comunistă inaugurată de dispariţia Statului, nu poate apare atâta timp cât există ţări capitaliste, deci imperialiste. Dus la limită, acest raţionament face să coincidă sfârşitul statului cu instaurarea unei lumi în întregime socialistă, după ce în fiecare ţară a avut loc o revoluţie proletară.

Odată cu naşterea Republicii Populare Chineze, Mao Ze-Dong, ajunge la putere şi instaurează o formă specială de marxism în care se interesează în special de modul în care se poate ajunge la socialism şi înlocuieşte revoluţia proletară prin războiul revoluţionar. Cea dintâi etapă depinde în special de muncitori şi nu are în vedere naţionaliştii şi ţăranii, care pot constitui un sprijin apreciabil. Conceptul de luptă de clasă trebuie extins prin cel de război de eliberare. De unde şi ideea revoluţiei permanente, care urmăreşte instaurarea comunismului. Revoluţia îşi atinge punctul culminant în momentul suţinerii Revoluţiei Culturale, moment în care sunt schimbate prin acţiunea Gărzilor Roşii, simboluri ale purităţii doctrinei.

Fascismul, teorie a lui Benito Mussolini, recunoscut drept doctrină a Italiei, este în principal revendicarea unui stat totalitar, o veritabilă statocraţie în cadrul căreia nimic nu poate exista în afara statului. Statul fascist nu poate fi conceput în afara unui partid unic, de această dată, Partidul Naţional Fascist, care corespunde aspiraţiilor majorităţii societăţii. Ca şi în sistemul sovietic, statul reprezintă instrumentul unui partid unic. Statul trebuie să controleze toate domeniile: politic, educaţional, religios, dar nu în ultimul rând economic.

La polul opus fascismului care este în principal o practică politică, totalitarismul nazist se bazează pe o doctrină politică, socială, filosofică, dezvoltată de Adolf Hitler în Mein Kampf, care se bazează pe conceptul de rasă. Nazismul stabileşte o clasificare a raselor, inferioare şi superioare, suboameni şi supraoameni, până la cei care se află în fruntea ierarhiei, arienii. Viitorul acestor diferite rase este precizat, de la evreii care trebuie exterminaţi, latinii şi slavii destinaţi să fie sclavi productivi, până la viitorul stăpânilor, arienii.

Din această concepţie rasială decurge natura statului, poporul Volk, în cazul de faţă naţiunea germană, este reprezentat de statul condus de Fuhrer, conducătorul. Acesta din urmă nu are nevoie să fie ales, din moment ce corespunde unei chemări, unei necesităţi interioare a Volk-ului. El este înzestrat cu toate puterile. Această politică se întemeiază pe un partid unic, însărcinat să pună în aplicare directivele rasiste ale statului, şi care este alcătuit din elita nazistă.

Critica marxismului trebuie să aibă în vedere că faptul Marx, şi cei care l-au urmat, nu au luat în consideraţie, în suficientă măsură, rolul conştiinţei umane în construcţia socială. Neomarxiştii vor încerca să corijeze această deficienţă a sistemului, conectând sociologia marxistă la investigaţiile făcute de psihanaliză asupra individului. O altă eroare a marxismului este aceea a aplicării legii cauzalităţii, care se regăseşte în natură, la viaţa socială. În felul acesta s-a ajuns la un determinism economic constrângător pentru individ. Datorită acestui mod determinist de a pune problema, omul este subordonat structurilor, fie că sunt economice, de stat sau juridice.

Marxismul a fost victima unei dileme: ori acceptă democraţia fără violenţă şi atunci realizarea comunismului este imposibilă, pentru că sunt mulţi cei care se opun, ori acceptă violenţa şi riscă să atragă pe veci duşmănia unei bune părţi din populaţie. În ambele cazuri comunismul, ca pace socială, nu este posibil, dar, în celaşi timp, statul şi dreptul nu dispar, ci se întăresc tot mai mult.

În ambele situaţii este în joc o criză a conştiinţei individuale, pentru că ori într-o situaţie, ori în cealaltă individul are de suferit. O criză a conştiinţei individuale se conturează mai rapid acolo unde se pune în ecuaţie violenţa. Aici criza conştiinţei individuale duce la o criză de sistem. Golirea fiinţei umane de orice conţinut individual, egalizarea, creează un vid al inutilităţii şi de aici la o indiferenţă generalizată faţă de idealurile propuse de un factor perceput la nivel individual ca străin şi, până la urmă, inuman. Această criză interioară, acest gol sufletesc a dus, în fostele ţări comuniste, la criza sistemului.

Antonio Gramsci, atunci când vorbeşte de raporturile ce se instituie între societatea civilă şi cea politică, aduce o contribuţie însemnată la depăşirea termenului marxist al puterii de stat. „Ea constă în teza complementarităţii indispensabile între puterea de stat, manifestarea dominării şi a coerciţiunii, cu cea hegemonică, de influenţare plitico-ideologică, pe care o exercită clasa conducătoare asupra claselor şi categoriilor subordonate"¹²⁹

În Scrisori din închisoare, Gramsci, sublinia faptul că cercetarea sa duce la concluzia că statul, „care în mod obişnuit este conceput ca o societate politică" trebuie conceput „ca un echilibru între societatea politică şi societatea civilă¹³⁰". Fiind o problemă de infrastructură, este esenţial să se reţină că un rol important în determinarea hegemonică a blocului istoric îl are intelectualitatea, ca promotoare a idealurilor etico-politice ale clasei muncitoare, după cum susţinea Gramsci.

Gramsci, de asemenea a subliniat, de fiecare dată, că în construcţia societăţii socialiste trebuie restrânsă forma de constrângere a acţiunii statale cu forma politico-ideologică de creare a consimţământului social. De aici, concepţia lui Gramsci despre rolul etatic al statului şi dreptului. Acest concept este valabil şi pentru statul burghez care tinde să se confunde cu interesele întregii societăţi, numai că, susţine Gramsci, „clasa burgheză e saturată: nu numai că nu se mai dezvoltă, dar se degradează; nu numai că nu mai asimilează noi elemente, dar ea expulzează o parte din ea însăşi¹³¹". Singurul care poate să se identifice cu interesele întregii societăţi este grupul „care îşi propune ca scop de înfăptuit dispariţia statului şi a lui însuşi" cu scopul de a creea un „stat etatic, tinzând să pună capăt diferenţelor interne ale celor dominaţi etc. şi să fie ca un organism social unitar tehnico-moral¹³²".

Consensul este cheia dispariţiei statului şi dreptului, pentru că numai în felul acesta societatea civilă este resorbită de către societatea politică. Aparatul de stat este o cerinţă a societăţii civile, dar pentru că ea a dispărut, statul devine inutil.

Pornind de la conceptul de supradeterminare, Louis Althusser a avut posibilitatea să demonstreze că elementele de supra structură nu se încadrează în categoria fenomenului pur determinat în mod unilateral de baza economică. Prin conceptul de supradeterminare, Althusser demonstrează că Marx pune în discuţie concepte noi care scot în evidenţă complexitatea structurală a societăţii şi afirmă relativa independenţă a acestora. Tocmai această independenţă a structurilor face ca totalitatea socială să nu fie redusă la o contradicţie simplă şi până la urmă riguros deterministă.

Althusser susţine că teoria marxistă cu privire la stat trebuie aprofundată. Clasicii marxismului criticau statul ca o maşină de represiune, de exploatare. Statul ca putere de stat era distinct de aparatul de stat. După Althusser, nu este suficientă această distincţie, ci există şi o altă distincţie aceea între aparatul represiv al statului şi aparatul ideologic de stat. „Noi propunem o listă empirică, care necesită exigenţa de a fi examinată în detaliu, supusă la probă, rectificată şi remaniată. Cu toate rezervele pe care le implică această exigenţă, noi putem, pentru moment, să considerăm ca Aparate ideologice de stat, instituţiile următoare:

• Aparate ideologice de stat religioase (sistemul diferitelor biserici);
• Aparate ideologice de stat şcolare (sistemul diferitelor şcoli publice şi private);
• Aparatul ideologic de stat familial;
• Aparatul ideologic de stat juridic;
• Aparatul ideologic de stat politic (sistemul politic al diferitelor partide);
• Aparatul ideologic de stat sindical;
• Aparatul ideologic de stat al informaţiei (presa, radioul, televiziunea);

-   Aparatul ideologic de stat cultural (cărţile, artele, sportul etc.)."¹³³

Diferenţa între puterea de stat şi aparatul ideologic de stat constă în aceea că prima funcţionează întemeiat pe violenţă, pe când cel de al doilea este întemeiat pe mijloace ideologice. Mijloacele pot fi disimulate şi folosite prin inversare şi într-un caz şi în celălalt. În felul acesta se ţes foarte subtil combinaţiile explicite sau tacite între jocul aparatului represiv de stat şi jocul aparatului ideologic de stat, ceea ce explică că acest aparat ideologic de stat urmează îndeaprope jocul luptei de clasă. În felul acesta se constituie sistemul care asigură reproducţia modului de producţie. Aparatul de stat este centralizat, iar aparatele ideologice sunt multiple, relativ autonome, dar unitatea dintre diferitele aparate ideologice este asigurată de clasa dominantă. Aparatul de stat represiv asigură prin forţă condiţiile politice ale reproducţiei raporturilor de producţie care sunt raporturi de exploatare. Aparatele ideologice asigură armonia între aparatul represiv şi ideologia clasei dominante şi concură la acelaşi rezultat: reproducţia raporturilor de exploatare capitaliste (aparatul religios, educaţia, parlament, radio etc.).¹³⁴

Dreptul concură în felul acesta la reproducţia raporturilor de producţie, el devenind un mijloc pentru clasa dominantă de a lupta contra clasei dominate, în acest sens el fiind locul luptei de clasă.¹³⁵

Şcoala din Frankfurt a avut intenţia programatică de a găsi cele mai adecvate concepţii pentru a da marxismului o nouă faţă, adecvată condiţiilor capitalismului târziu. Reprezentanţii acestei şcoli au încercat să răspundă unor probleme puse de capitalismul zilelor noastre: societatea de consum, fetişismul economic, obsesia etatismului, birocraţia etc.

Conceptul de dominare de stat a fost în centrul preocupărilor reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt. Max Horkheimer susţinea că politica este o întreprindere a dominaţiei a cărei analiză devine necesară în aprofundarea problemelor sociale. De asemenea şi la Herbert Marcuse şi la Horkheimer, „această societate nu se sprijină numai pe dominarea naturii în sens strict, ea se spijină în acelaşi timp pe dominaţia oamenilor asupra altor oameni. Ansamblul mijloacelor de producţie care conduc la această dominare şi măsurile care servesc la menţinerea sa, se cheamă

politică¹³⁶".

Tot la fel pentru Marcuse politica şi statul sunt expresia fenomenului de dominare. Dominaţia nefiind altceva decât puterea de a raţionaliza până şi iraţionalul. În felul acesta totul este sub control social, statul şi dreptul având rolul de reprimare a instictelor plăcerii în vederea supunerii individului normelor. Marcuse este cel care critică, deasemenea, statul asociaţie, ca stat sovietic, care se bazează pe acelaşi principiu al dominaţiei, susţinând un regim concetraţionar, devenind o realitate transcedentă, hipostaziată.

Idolatria, ca modalitate de subordonare a omului faţă de propriile sale obiecte, nu este altceva decât încercarea omului de a restabili legătura cu natura, ruptă prin afirmarea individualităţii sale. Această tendinţă de revenire la natură explică, în opinia lui Erich Fromm, frica omului de singurătate apărută odată cu individualitatea sa. Prin intermediul conştiinţei omul nu poate reveni la natura fiinţei sale şi atunci intervin fenomenele de dependenţă.

Acest mod de comportament duce la supunerea necondiţionată faţă de autoritate, ceea ce conferă individului o securitate aparentă. Fromm va susţine că există două feluri de autoritate: o autoritate raţională şi o alta iraţională. Autoritatea raţională este întemeiată pe competenţă. Respectul faţă de o persoană vine din modalitatea competentă de a rezolva problemele. Ea nu intimidează şi nu inspiră teamă. Autoritatea iraţională se întemeiază pe putere şi teamă. Aceasta din urmă este asimilată sistemului totalitar. Autoritatea raţională este sinonimă cu democraţia.

În aceste afirmaţii ale lui Fromm transpare umanismul său. Opera sa nu creează certitudini, dar inspiră un orizont al speranţei. O speranţă dătătoare de viaţă, o viaţă trăită în plenitudinea sa, dincolo de falsa problemă a lui „a avea" şi îndreptată spre domeniul simplu al lui „a fi".