Concepţiile asupra constituţiei au variat de la o epocă istorică la altă. Este motivul pentru care, în conturarea noţiunii pot fi întâlnite unele dificultăţi, doctrina îmbrăţişând mai multe definiţii, unele descriptive, altele analitice.
În literatura de specialitate[1] îndreptăţit s-a afirmat că, pentru a determina corect categoria de constituţie, trebuie să o abordăm atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere juridic. Din punct de vedere politic, constituţia: realizează sinteza evoluţiei societăţii, exprimând în acelaşi timp şi aspiraţiile colectivităţii constituite în stat; consacră o anumită formă de organizare a societăţii; determină şi garantează drepturile şi libertăţile individuale, limitând acţiunea puterii statale în raport cu cetăţenii. Din punct de vedere juridic, în definirea constituţiei trebuie să avem în vedere atât criteriul material, de conţinut, cât şi pe cel formal, care determină condiţii speciale de adoptare, modificare şi abrogare, şi stabileşte ierarhia actelor normative în sistemul dreptului.
Criteriul formal a fost mult timp omis din încercarea de conturare a noţiunii de constituţie. Revoluţionarii francezi, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, au proclamat că orice societate în care garanţia drepturilor omului nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie. Aveau în vedere, deci, numai conţinutul. Aceeaşi problemă se poate pune atunci când vorbim de constituţiile cutumiare, constituţii ce au o formă nu foarte bine conturată, cuprinzând reguli nesistemetizate într-un singur act juridic. Autorii englezi, când delimitează noţiunea de constituţie, fac referire numai la criteriul material, deoarece în Anglia sistemul politic s-a consolidat treptat iar instituţiile juridice s-au cristalizat în timp, forma cutumiară a constituţiei rezistând până în timpurile noastre[2].
Conţinutul constituţiei este complex şi variază de la o ţară de alta, fiind exprimat prin norme care reglementează cele mai importante relaţii în stat, stabilind: caracterele statului; principiile instituirii, organizării şi exercitării puterii de stat; drepturile personalităţii; autorităţile publice care contribuie în mod esenţial la exercitarea puterii de stat.
Caracterul de lege fundamentală al constituţiei derivă din conţinutul şi calitatea normelor juridice pe care le cuprinde. Aceste norme juridice se referă la principiile esenţiale pentru toate domeniile vieţii statale. De aceea legea fundamentală constituie baza juridică a întregii legislaţii şi temelia întregii organizări statale.[3] Constituţia, în majoritatea statelor cunoaşte forme deosebite de adoptare, modificare şi abrogare. Constituţia se impune celorlalte legi, fiind în vârful ierarhiei sistemului de drept. Întregul edificiu juridic se construieşte pornind de la prevederile constituţionale care se impun atât autorităţilor publice, cât şi tuturor actelor normative.
În literatura de specialitate constituţia a fost definită ţinându-se cont de ambele criterii enunţate, în unele cazuri fără a implica în definţii ideologiile sau concepţiile filosofice. Constituţia poate fi considerată ca fiind:
- legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridic supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii[4];
- actul juridic normative supreme, cuprinznd normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cadru unor proceduri specifice[5];
- legea fundamentală cu forţă juridică superioară celorlalte legi, care, reglementând, în mod sistematic, principiile structurii social-economice, organizarea şi funcţionarea statului, garantează material drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi [6].
[1] I. Deleanu, op. cit., p. 131
[2] T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, vol. I, p. 8
[3] I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 56
[4] Idem, p. 58
[5] I. Deleanu, op. cit., p. 132
[6] T. Drăganu, citat în I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 56