Pin It
  1. Constituţiile cutumiare

 

Constituţia cutumiară este formată din tradiţii, obiceiuri, practici nescrise care reglementează modul de organizare şi funcţionare a organismelor de guvernare şi raporturile dintre ele, drepturile şi libertăţile omului, deci relaţii sociale fundamentale. Acestora li se adaugă acte normative care au ca obiect aceeaşi sferă de relaţii sociale, fapt ce le conferă valoare constituţională, fără a fi însă sistematizate într-o constituţie.

Obiceiurile (cutumele) juridice sunt reguli de conduită socială care, deşi nu emană de la organele statului competente să legifereze, sunt considerate obligatorii datorită convingerii unei colectivităţi că ele răspund sentimentului unanim de justiţie şi sunt consacrate printr-o practică îndelungată[1].

Forţa juridică a constituţiei cutumiare nu este diminuată comparativ cu cea a unei constituţii scrise dacă guvernanţii şi guvernaţii recunosc legea fundamentală.

Cutuma constituţională are un caracter istoric. Pe măsura conştientizării şi consolidării procesului de organizare politică s-au conturat în interiorul statelor obiceiuri şi tradiţii constituţionale, transmise din generaţie în generaţie şi acceptate într-o manieră generală, fapt care făcea inutilă codificarea lor. Justificarea necodificării obiceiurilor constituţionale poate fi găsită şi în simplitatea relaţiilor sociale sau în faptul că populaţia era puţin numeroasă. Treptat, centralizarea politică, afirmarea unităţii naţionale, dezvoltarea procesului de instituţionalizare într-o formă modernă, corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi celui a separaţiei puterilor în stat au dus la codificarea regulilor constituţionale.

Pentru ca o uzanţă să se transforme în obicei juridic, trebuie ca[2]:

- uzanţa să se aplice un timp suficient  de lung pentru a nu apare ca un fapt întâmplător;

- aplicarea să genereze o practică îndelungată constantă, care să nu fie întreruptă de practici contrare;

- dacă are loc o întrerupere, cea mai mare parte a societăţii să o considere ilegală sau neconstituţională.

  Norma poate fi considerată cutumă dacă conţine două elemente[3]: elementul material şi elementul psihologic.

  Elementul material constă în cutuma propriu-zisă şi se formează printr-o repetare continuă a anumitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se desfăşoare un timp îndelungat. Frecvenţa  ţine de natura actelor, procedurilor sau a obiceiurilor şi nu poate fi stabilită cu exacitate.

  Cutuma presupune iniţial un element de incertitudine. Pe măsură ce se consolidează şi capătă o fizionomie clară prin repetare continuă şi identică un timp îndelungat, elementul de incertitudine dispare.

Elementul psihologic constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că trebuie să se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia. Nu totdeauna însă interesele subiectelor de drept constituţional corespund cutumei şi atunci aceştia nu mai au interes să respecte obiceiul pentru că sancţiunea nu este perceptibilă şi, prin aceasta, neconformarea mai facilă.

  Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formării sale, suplă, pentru că se cristalizează în timp, fără a întruni condiţii speciale de formă şi exprimă fie voinţa monarhului, fie interese sociale generale sau de grup. Cutuma evoluează odată cu transformările ce se produc în viaţa politică a statului.

  Marea Britanie este exemplul elocvent de ţară în care funcţionează un sistem constituţional bazat pe cutumă. Sistemul britanic cuprinde trei categorii de norme:

- cutumele sancţionate de judecător;

- obiceiurile;

- statutele – legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate de Parlament: Magna Charta Libertatum (1215), Bill-ul drepturilor.

Supleţea cutumei, consideră unii, îi conferă un avantaj evident faţă de rigiditatea textului scris,  care nu poate  fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale.

Argumentele contrare ar fi:

- tradiţia constituţională fiind topită în faptele sociale, nu poate fi definită ca regulă juridică, caracterizându-se prin incertitudine;

- cutuma este într-o continuă schimbare, nu are formă definitiv stabilită şi nu i se poate recunoaşte cu precizie conţinutul, aceastea ducând la imposibilitatea stabilirii dacă regula este factor de progres sau factor de decadenţă;

- regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor autorităţilor publice.

 

  1. Constituţiile scrise

 

Unii autori consideră că apariţia constituţiei scrise a fost un rezultat al luptei burgheziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva absolutismului feudal[4]. Afirmaţia nu este tocmai exactă, dacă avem în vedere că forma scrisă a actelor cu valoare constituţională a fost impusă de nobili, cler şi cavaleri lui Ioan fără Ţară în 1215. Motivele pot fi însă altele: forma scrisă conferea un plus de stabilitate normelor constituţionale iar invocarea legii fundamentale se putea face mult mai uşor, conţinutul fiind clar, precis determinat şi fără a lăsa loc interpretării. Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere şi contextul apariţiei primei constituţii scrise şi anume situaţia Statelor Unite ale Americii, unde, credem noi, rolul constituţiei scrise a fost să coaguleze o naţiune liberă, pornindu-se de la ideea contractului social, dezvoltată la mijlocul veacului al XVIII-lea în Europa. Exemplul a fost apoi urmat de Franţa.

Regula de drept scrisă are şi avantajele clarităţii şi preciziei. Prin intermediul ei se stabileşte cadrul de organizare a puterilor şi se sancţionează abuzurile puterii. Guvernaţii, studiind legea fundamentală, au posibilitatea pot să cunoască prerogativele şi atribuţiile guvernanţilor, drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le au precum şi modalităţile de exercitare şi de apărare ale acestora. Astfel, guvernaţii pot să limiteze acţiunile guvernanţilor, împiedicând abuzurile generate de exercitarea discreţionară a puterii.[5]

  Formalismul constituţional este deosebit de important. Dacă redactarea unui text constituţional nu este clară şi normele au caracter ambiguu pot apare dificultăţi de interpretare, tensiuni politice şi conflicte sociale.

  Constituţia scrisă garantează supremaţia regulii constituţionale asupra celorlalte reguli juridice. Această supremaţie se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte cu conţinut normativ.

  De constituţiile scrise sistematice se deosebesc actele constituţionale, al căror obiect nu îl constituie ansamblul relaţiilor sociale specifice ramurii dreptului constituţional, ci doar unul sau câteva fragmente din acest tot.

Asemenea acte  intervin de obicei în situaţii de criză politică, fie ca instrumente juridice chemate să înfăptuiască trecerea de la un regim democratic la unul dictatorial, fie invers, pentru a marca înlocuirea unui regim dictatorial cu unul democratic. Ele emană de la un organ al statului legal constituit, în măsură să dispună de forţă de constrângere, dar care procedează la modificarea constituţiei încălcând normele procedurale prestabilite în acest scop, sau de la un guvern de fapt, adică de la un grup de persoane care-şi asumă puterea în stat din proprie iniţiativă, fără să fi fost învestit legal cu o asemenea competenţă. Ex.: Decretul-lege nr. 3053 din 5 septembrie 1940, prin care Carol al II-lea a dat generalului Antonescu depline puteri pentru conducerea statului; Decretul-lege nr. 1628 din 2 septembrie 1944, prin care a fost repusă în vigoare, cu unele excepţii, Constituţia din 1923.

În doctrină se admite că există două genuri de constituţii scrise[6]:

- constituţii clare şi scurte, care se limitează la fixarea unor principii şi reguli esenţiale privind modul de constituire a organelor statului şi rapoturile dintre acestea, precum şi îndatoririle cetăţeneşti – Constituţia Statelor Unite ale Americii are doar 7 articole, completate de o serie de amendamente;

- constituţii foarte lungi dar complicate, care reglementează şi instituţii juridice trăgându-şi seva din alte ramuri de drept: proprietatea, arestarea preventivă, ocrotirea familiei, etc – exemplul poate fi Constituţia României.

Constituţiile scrise pot fi flexibile (suple) sau rigide.

Constituţiile flexibile se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le conţin au aceeaşi forţă juridică ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii legislative obişnuite. Sigur, nu se pune problema verificării conformităţii celorlalte acte normative cu legea fundamentală.

Constituţiile, definind structura de bază a societăţii, precum şi coordonatele de perspectivă ale dezvoltării ei, orice încercare de a le modifica sau înlocui este de natură să răscolească contrarietăţi de interese şi să dezlănţuiască pasiuni politice divergente. Rezultă că o frecventă punere în discuţie a revizuirii este greu de realizat în practică, motiv pentru care va fi inevitabil ca legile fundamentale, chiar suple, să dobândească o stabilitate mai mare decât celelalte legi.

Astăzi, constituţiile flexibile sunt foarte rare (Noua Zeelandă).

Constituţiile rigide sunt legile fundamentale cu forţă juridică superioară, care se modifică după o procedură mai elaborată decât în cazul legilor ordinare.

Cu toate acestea, constituţia nu trebuie privită ca o lege perenă, pentru că ea reflectă condiţiile economice, sociale şi politice existente într-o societate la un moment dat, prefigurând anumite făgaşuri menite să canalizeze dezvoltarea societăţii spre anumite direcţii. Aceste direcţii, alături de modalităţile de înfăptuire a scopurilor urmărite se pot dovedi, în timp, necorespunzătoare. Din acest motiv, constituţiile nu pot rămâne imuabile, ci trebuie să se adapteze dinamicii sociale.

Întrucât constituţia reglementează raporturile care privesc interesele întregii populaţii sau ale unor largi grupuri sociale, activitatea legislativă trebuie să presupună o temeinică examinare a măsurilor propuse, făcută de un organ autentic reprezentativ al voinţei corpului social, modalităţile procedurale de modificare/înlocuire mai complicate devenind astfel necesare. Apoi trebuie ca actului normativ fundamental să i se asigure o mai mare stabilitate decât celorlalte legi, în caz contrar riscându-se ca legea să nu se fixeze în conştiinţa colectivă a maselor. Rezultatul poate fi micşorarea autorităţii legii şi lipsa încrederii poporului în instituţiile statului.

Procedeele de înfăptuire a rigidităţii constituţionale sunt[7]:

- condiţiile speciale de modificare a legilor de revizuire a constituţiei;

- votul referendar la care trebuie supusă constituţia, după adoptarea de către Parlament;

- dispoziţiile constituţiei declarate nerevizuibile.

Rigiditatea constituţională are drept consecinţe juridice:

- abrogarea legilor ordinare şi a actelor normative inferioare lor intrate în vigoare înaintea constituţiei şi care sunt inferioare acesteia;

- declararea ca neconstituţională a legii care nu este conformă cu legea fundamentală.

 

 

[1] T. Drăganu, op. cit., p. 42

[2] idem

[3] C. Ionescu, op. cit., p. 148

[4] idem, p.150

[5] C. Ionescu, op. cit., p. 150 şi urm.

[6] Idem, p. 152

[7] T. Drăganu, op. cit., p. 47-49