Conţinutul şi scopurile constituţiei au determinat o formă specială de adoptare, care să pună în valoare supremaţia şi deosebirile faţă de alte legi.
Adoptarea constituţiei este un proces complex care cuprinde în principal: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent să o adopte şi modurile de adoptare.
Adoptarea constituţiei are lor în următoarele situaţii[1]:
- odată cu formarea unui stat nou
Apariţia unui stat nou impune adoptarea unor reglementări care au caracter politico-juridic solemn şi se referă la caracteristicile juridice esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma de guvernamânt, regimul politic, prin care se consacră existenţa unuei anumite populaţii pe teritoriul respectiv (mai mult sau mai puţin omogene din punct de vedere naţional), se prevăd principiile, normele si organismele de exercitare a puterii suverane, drepturile si îndatoririle cetăţeneşti.
- b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale
Aceste schimbări se referă la regimul politic ori la reînnoirea fundamentală a bazelor politico-juridice, economice, la sistemul social- politic sau la desăvârşirea unităţii naţionale.
- c) când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social economic care nu afectează esenţa statului sau a regimului politic
Într-o asemenea situaţie constituţia nu mai corespunde noilor realităţi social-politice şi nu mai oferă cadrul de realizare efectivă, eficientă, în beneficiul tuturor claselor sociale, intereselor generale sau a binelui comun al societăţii.
Iniţiativa adoptării constituţiei trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social în măsură să cunoască cel mai bine evoluţia societăţii şi perspectivele sale. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării unui astfel de act normativ, iar altele nu prevăd un asemenea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Astfel iniţiativa poate aparţine poporului, executivului sau parlamentului, sigur, în condiţii speciale faţă de iniţiativa în cazul celorlalte legi.
De regulă constituţiile se adoptă de către puterea constituantă, adică organul, care, beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă poate fi originară, atunci când nu există constituţie în vigoare, sau instituită, adică acea putere a cărei organizare şi funcţionare este prevăzută de constituţie.
Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri specifice fiecărei ţări şi determinate de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei şi de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut următoarele moduri: constituţia acordată, statutul, pactul, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară.[2]
Constituţia acordată este constituţia adoptată de monarh ca stăpân absolut, fiind considerată cea mai rudimentară constituţie.
Statutul sau constituţia plebiscitară este o variantă mai dezvoltată a constituţiei acordate. Iniţiativa aparţine tot şefului statului, dar ratificarea se face prin plebiscit. Ratificarea prin plebiscit nu transformă constituţia într-o constituţie democratică. Prin acest procedeu suveranitatea populară este pasivă, pentru că nu decide dar acceptă în condiţii în care este dificil de a face altfel.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul de adoptare a constituţiilor autoritare. Corpul electoral poate spune “da” sau “nu” asupra textului constituţional în întregime, dar nu poate modifica acest text. La aceasta se adaugă presiunile celor care au redactat constituţia, fapt din care rezultă evident caracterul nedemocratic al statului.
Pactul este considerat a fi un contract între rege şi popor, reprezentat de parlament. Este mai potrivit pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare deoarece monarhul trebuie să ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctură favorabilă s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. El poate fi urmarea unei mişcări revendicative sau a constituit un mod de acces al unui principe străin pe tronul unui nou stat.
Constituţia-convenţie este opera unei adunări denumite “convenţie”, special aleasă pentru a adopta constituţia. Ea exprimă contractul intervenit între toţi membrii societăţii. Convenţia era considerată deasupra parlamentului şi avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante. Acest tip de constituţie a fost considerat un mijloc potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale.
Constituţia parlamentară este adoptată de către parlament după o procedură dinainte stabilită care include: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului şi adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată. Votarea constituţiei făcându-se de către un parlament nou ales s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante.
Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directă a cetăţenilor la guvernare a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor, fiind considerat şi mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii sau a unei legi.
[1] C. Ionescu, op. cit., p. 156 şi urm.
[2] I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 65-69