Schimbările politice structurale din viaţa unui popor se produc de multe ori ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte populare sau chiar a unor revoluţii sociale. În ştiinţa politică nu există un model care poate fi aplicat automat în toate statele şi în toate situaţiile când se produc astfel de eveniment politice.
Câteodată, în situaţiile menţionate mai sus, nu este neapărat nevoie să se adopte o nouă constituţie. Sunt însă şi situaţii când o lovitură de stat este urmată de adoptarea unei constituţii noi sau de schimbarea substanţială a cadrului constituţional determinată de schimbarea regimului politic.
Din punct de vedere juridic se poate discuta problema legitimităţii schimbării de putere forţate şi a constituţiei adoptată ca urmare a acesteia. În principiu, aceste schimbări sunt neconstituţionale pentru că sunt îndreptate împotriva ordinii constituţionale existente.
În dreptul constituţional este fundamentat principiul potrivit căruia poporul este în drept să se revolte împotriva samavolniciei celor aflaţi la guvernarea statului. Acest principiu a fost enunţat pentru prima dată în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 26 August 1789 şi inclusă ca preambul în Constituţia din 1791. În istoria constituţională se consideră însă că fundamentarea moral politică a revoltei populare împotriva opresiunii datează încă din perioada preconstituţională a coloniilor americane.
Legitimitatea revoltelor populare are doar o valoare morală întrucât revolta maselor este esenţialmente anarhică, imprevizibilă sub aspectul finalităţilor sale şi poate fi deturnată de la obiectivele sale nobile în anumite conjuncturi defavorabile. Legitimităţii populare a revoltelor poporului trebuie să îi urmeze în mod necesar o recunoaştere juridică bazată pe un text constituţional sau pe manifestarea într-o formă organizată democratică a sprijinului popular.
Revoluţiile sociale au o bază populară largă şi tind să confere poporului atributele suveranităţii. Spre deosebire de revoluţiile sociale, în cadrul loviturilor de stat populaţia nu participă efectiv la răsturnarea ordinii constituţionale, ci se limitează la aşteptarea rezultatelor puciului organizat, condus şi înfăptuit aproape exclusiv de un grup minoritar care are ca unic ţel să preia conducerea.
Problema raportului între constituţie şi revoluţia socială este foarte interesantă. Prin revoluţie se răstoarnă legalitatea constituţională existentă în momentul izbucnirii acesteia şi se pun bazele unei noi ordini constituţionale. Vechea constituţie va fi suspendată, revizuită, abrogată şi înlocuită cu alta care va consfinţi noile raporturi de forţe politice. Noile structuri de putere instituite în urma insurecţiilor, loviturilor de stat, revoluţiilor prezintă tendinţa de a prelua puterea de comandă şi de a exercita în exclusivitate anumite prerogative ale autorităţii statale care, în condiţii de normalitate politică, revin autorităţilor publice desemnate electoral. Acest fenomen este general şi repetabil în timp.
Actele normative emise de noile organisme pot căpăta un conţinut constituţional pentru că reglementează raporturi sociale fundamentale de natura celor care apar în procesul de exercitare a puterii şi pentru că provin de la structuri de guvernare care au concentrat puterea în stat.