Legile fundamentale ale statelor diferă unele de altele pentru că exprimă diversitatea istorică şi politică, economică şi socială, geografică şi demografică, culturală şi religioasă, şi nu în ultimul rând ideologică. Cu toate acestea, din punct de vedere al conţinutului lor, constituţiile statelor moderne se aseamănă, mergându-se până la existenţa a unor formulări identice.
Studiul constituţiilor moderne scoate la iveală existenţa unor formule stereotipe şi a unor proceduri asemănătoare. Constituţiile se aseamănă atât din punct de vedere al metodologiei tehnico-legislative cât şi din cel al formulării unor instituţii juridice. Această asemănare este determinată de obiectul comun de reglementare al normelor şi principiilor constituţionale.
Majoritatea constituţiilor scrise cuprind:
- principiul suveranităţii naţionale, conform căruia poporul este titularul suveran al puterii;
- principiul reprezentării, care statuează că poporul exercită prerogativele suveranităţii sale prin intermediul unor organisme pe care le desemnează să acţioneze în numele său şi să îl reprezinte pe plan intern şi extern;
- principiul separaţiei puterilor stabilind modul de constituire, organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
- valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi spirituală ale unui popor;
- forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
- drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor precum şi îndatoririle acestora faţă de stat.
Principiile şi normele constituţionale pot fi împărţite în trei mari categorii:
- principii şi norme constituţionale având rol determinant în stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare precum şi în stabilirea formei statului;
- dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti însoţite sau nu de garanţii juridice ale exercitării acestora;
- dispoziţii constituţionale care nu au legătură directă cu procesul de guvernare.
Analiza conţinutului unei constituţii trebuie să ţină seama, pe lângă dimensiunea juridică a acesteia, şi de programele politice, de ideologia şi interesele diferitelor partide politice care şi-au asumat responsabilităţi concrete în dezvoltarea politică şi socială a unui stat şi au căpătat votul de încredere al unor categorii populaţionale.
Normele referitoare la principiile care au un rol determinant în stabilirea şi funcţionarea organismelor de guvernare precum şi în stabilirea formei statului au o importanţă esenţială pentru constituţie, pentru că, în funcţie de conţinutul lor, constituţia respectivă poate fi apreciată sau nu ca o constituţie democratică. În plus, stabilirea acestor norme în cuprinsul constituţiei este de natură sa confere legitimitate constituţională întregului ansamblu de organisme care concură la înfăptuirea sau exercitarea puterii politice. În cadrul acestei categorii, cele mai importante sunt dispoziţiile constituţionale care reglementează structura de guvernare întrucât ele fixează cadrul institiţional al sistemului politic. Structura guvernamentală desemnează ansamblul instituţiilor politice şi al procedurilor referitoare la desemnarea guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile dintre ele precum şi la raporturile pe care le au cu cei guvernaţi. Importanţa este atât de ordin tehnico-legislativ cât şi de ordin politic. Aceste norme şi principii condiţionează legitimitatea guvernanţilor, puterea acestora exercitându-se numai pe baza şi în limitele fixate de ele.
Normele şi principiile care reglementează structura de guvernare au un pronunţat caracter politic datorită implicării substanţiale a statului în viaţa socială care a dus la dezvoltarea fără precedent a fenomenului statal. După primul război mondial statele şi-au asumat responsabilităţi sporite faţă de libertăţile civice. Mai mult, în Europa apar noi state sau se desăvârşeşte unitatea statală a altora. Toate acestea au dus la o tendinţă din partea partidelor politice de a transpune în constituţii convingerile politice şi filosofice preluate din doctrinele lor . Aceste convingeri sau doctrine au devenit principii directoare ale statului. Potrivit acestei tendinţe, dispoziţiile constituţionale având un conţinut exclusiv sau preponderent politic sunt mai numeroase în cadrul constituţiei decât regulile având un caracter juridic propriu-zis. Ca formă de redactare a normelor cu un conţinut evident politic se foloseşte stilul declarativ, mai evaziv decât cel juridic care este clar şi concis.
Constituţiile mai conţin şi dispoziţii finale şi tranzitorii care se aplică pe o perioadă limitată şi au scopul de a reglementa trecerea de la o constituţie la alta şi de a soluţiona un posibil conflict de legi. Ele nu mai sunt aplicabile după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie.
Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă, ca unitate de bază, articolul. Articolele sunt grupate pe capitole şi titluri.