O problemă mai delicată a dreptului constituţional, evitată a fi abordată în mod direct, o reprezintă fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, deoarece ea ţine de locul constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept şi de locul dreptului constituţional în sistemul de drept.
Faptul că supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut, firesc, de neconstestat (axiomatic) justifică oarecum lipsa unor preocupări directe pentru motivarea şi justificarea acestei supremaţii.
Supremaţia constituţiei a devenit una din axiomele dreptului constituţional constemporan şi reprezintă o calitate a constituţiei care o situează în vârful ierarhiei sistemului juridic al unei societăţi.
În viziunea juristului austriac Hans Kelsen ordinea juridică, nu este un sistem de norme juridice de acelaşi rang, ci o piramidă sau ierarhie formată dintr-un anumit număr de „straturi” de norme jurdice, în vârful căreia se află Constituţia.
Supremaţia constituţiei implică subordonarea autorităţilor publice, în special a legiuitorului, faţă de constituţie, ceea ce îi conferă acesteia eficienţa necesară realizării imperativelor statului de drept, cu precădere a celui prvind garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
1.Originile supremaţiei constituţiei
Principiul supremaţiei constituţiei îşi are originea în teoriile dreptului natural şi ale legilor fundamentale, potrivit cărora dreptul natural era un drept superior, care trebuie respectat de către legile stabilite de guvernanţi. Toma d’Aquino opina că legea omenească era determinată de legea naturală: dacă legea omenească era în contradicţie cu legea naturală, ea nu mai era o lege, ci o „corupere a legii”. Astfel că, începând chiar cu Evul Mediu, s-a stbilit o ierarhie a normelor care a îmbrăcat diverse forme de-a lungul istoriei.
În Anglia, de exemplu, legile fundamentale erau considerate normele de common law. Sir Edward Coke arăta că, „dacă un act al parlamentului contrazice dreptul şi raţiunea, sau este imposibil de executat, Common Law va arăta în ce măsură un astfel de act este nul”. În Germania, legile fundamentale reprezentau reguli care trebuiau puse deasupra normelor obişnuite: legile succesiunii la tron, acordurile între monarh şi stări, drepturile monarhului etc.
Fundamentele politice şi juridice ale principiului actual al supremaţiei constituţiei au apărut odată cu diseminarea teoriilor suveranităţii naţionale şi a drepturilor fundamentale şi cu apariţia primelor declaraţii de drepturi şi constituţii din sec. al XVIII – lea. Constituţia SUA cuprinde afirmarea principiului suveranităţii poporului şi consitutţia apare, astfel, ca o expresie supremă a acestei suveranităţi. Constituţia este, deci, legea supremă şi pe baza ei se structurează întreaga ordine juridică a statului. Supremaţia constituţiei este şi suportul necesar pentru aplicarea principiului separaţiei puterilor: în lipsa supremaţiei, separaţia puterilor ar putea fi încălcată de către autoritatea cea mai puternică. De asemenea, supremaţia constituţiei este necesară pentru a asigura garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, care constituie una din limitările puterii statului
- Conceptul de supremaţie a constituţiei
Supremaţia constituţiei (valoarea juridică supremă, super legalitate, legea supremă etc.) nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică.
Unii autori explică supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este „legea legilor, legea supremă”. Alţii consideră că supremaţia constituţiei pe plan juridic este o rezultantă a faptului că modificarea ei trebuie adoptată de către parlament cu majoritate calificată de două treimi din numărul total al deputaţilor, spre deosebire de legile ordinare, care pot fi adoptate, modificate, suspendate sau abrogate de acelaşi organ, cu majoritatea de jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor care îl alcătuiesc.
Există opinii conform cărora supremaţia constituţiei se explică prin faptul că aceasta ocupă un loc principal, fiind o lege fundamentală, care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii subliniindu-se faptul că supremaţia se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, formă şi putere juridică.
Supremaţia constituţiei rezultă din conţinutul acesteia – supremaţia materială:
- Ea legitimează puterea, convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat;
- Ea conferă autoritate guvernanţilor, îndreptăţându-le deciziile şi garantându-le aplicarea;
- Ea determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- Consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre cetăţeni, dintre ei şi autorităţile publice;
- Indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic;
- Constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinei de drept;
- Ea este reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice.
Supremaţia constituţiei are şi un sens formal care rezultă din procedura de adoptare a constituţiei, procedură care exteriorizează o forţă particulară, specifică şi incesibilă care se ataşează.
Supremaţia constituţiei este aşadar o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci şi în întregul sistem social-politic al unei ţări.
Având în vedere diversele opinii din literatura de specialitate putem conchide că supremaţia constituţiei se fundamentează ştiinţific pe:
- Conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine
- Pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor statului
- Pe trăsăturile puterii statale.
- Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei
Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei se referă la formele speciale de adoptare care să scoată în evidenţă supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului dar în special faţă de legile ordinare.
Modificarea constituţiei trebuie să se realizeze prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în sistemul de drept. Prevederile constituţionale trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită. Trebuie evitată însă transformarea stabilităţii într-o piedică în dezvoltarea societăţii.
Constituţia are o poziţie supraordonată faţă de celelalte legi, poziţie determinată de conţinut, de forma de adoptare şi de puterea juridică. Ea este parte integrantă a dreptului şi izvorul principal al acestuia, stabilind principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii şi numai în prevederile constituţiei. Normele acestor ramuri de drept trebuie să fie conforme cu litera şi spiritul constituţiei. Încălcarea dispoziţiilor constituţionale de către reglementările din celelalte ramuri ale dreptului atrage nulitatea acestora din urmă, nulitate care se constată prin controlul de constituţionalitate.
- Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei
Garanţiile juridice care asigură supremaţia Constituţiei sunt: controlul general al aplicării Constituţiei; îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a respecta Constituţia; controlul constituţionalităţii legilor. Controlul constituţionalităţii legilor constituie cea mai importantă garanţie juridică a supremaţiei Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor este condiţia esenţială a statului de drept, pentru că în absenţa lui Constituţia nu ar avea decât o valoare simbolică. El reprezintă cel mai important mijloc de garanţie a supremaţiei Constituţiei, fiind organizat în două mari sisteme: controlul printr-un act jurisdicţional, denumit şi sistemul american; controlul printr-un organ unic, special şi specializat sau sistemul european. Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor sunt astăzi incontestabile, prin ele urmărindu-se în principal garantarea supremaţiei Constituţiei.
Aplicarea directă a normelor constituţionale la relaţiile sociale necesită existenţa unui mecanism regulator prin care să fie asigurată efectivitatea acestor norme şi trăsătura lor specifică de a avea forţă juridică supremă. Această supremaţie implică şi garantarea separaţiei sau echilibrului puterilor în stat, protecţiei drepturilor omului şi asigurarea ordinii juridice şi stabilităţii în statul de drept. În legătură cu activitatea Curţii Constituţionale, considerăm că trebuie să reiterăm câteva consideraţii de lege ferendă: lărgirea subiectelor care pot sesiza Curtea Constituţională, pentru exercitarea controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, prin includerea în rândul acestor subiecte şi a Curţii de Conturi; consacrarea posibilităţii Curţii Constituţionale de a se sesiza din oficiu înainte de promulgarea legilor; suspendarea obligatorie a judecăţii atunci când în faţa instanţei judecătoreşti s-a ridicat excepţia de constituţionalitate.
2.3. „Controlul constituţionalităţii unor fapte sau activităţi şi controlul respectării unor proceduri legale - instrumente de realizare a ordinii juridice în statul de drept“. În acest subcapitol este vizată constituţionalitatea unui partid politic, abordându-se, în mod expres, în mai multe legi fundamentale ale unor ţări europene, ori în legile de organizare şi funcţionare a Curţilor sau tribunalelor constituţionale. În cadrul acestui control se include şi modul cum sunt respectate aceste proceduri: procedura de alegere a Preşedintelui; procedura de organizare a referendumului.
Constituţia Republicii Moldova în art. 135, alin. 1, lit. h prevede dreptul Curţii Constituţionale de a hotărî asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Aceeaşi dispoziţie se găseşte în art. 4 din Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională. Potrivit alin. 1, lit. h din articolul amintit Curtea Constituţională hotărăşte asupra chestiunilor care vizează constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Constituţională îşi exercită jurisdicţia la sesizarea făcută de persoanele şi instituţiile prevăzute de lege. Sesizarea trebuie motivată şi semnată de organul în a cărui nume este făcută.
Constituţia României la art. 146, lit. k prevede atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Potrivit art. 29, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care pronunţă „decizii” neatacabile în cazul acestor contestaţii. În legătură cu interpretarea art. 146, lit. k, ne alăturăm şi noi unor autori, care susţin extinderea competenţei Curţii Constituţionale şi asupra contestaţiilor care vizează neconstituţionalitatea oricăror altor organizaţii.
La aprecierea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii unui partid, Curtea Constituţională verifică dacă programul şi activitatea acestuia sunt sau nu în concordanţă cu principiile statului de drept, pluralismului politic sau actele şi acţiunile lui sunt de natură să aducă atingere suveranităţii, integrităţii şi independenţei ţării.