Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei oferă doar criteriile generale de diferenţiere ale acesteia de alte forme ale ilicitului juridic(infracţiuni sau abateri),dar ele nu pot servi la deosebirea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce compun contravenţia. De aceea este necesar ca fapta contravenţionaă să fie analizată sub aspectul conţinutului ei.
Prin conţinutul contravenţiei se înţelege totalitatea elementelor şi trăsăturilor caracteristice, stabilite în normele de drept contravenţional, de existenţa cărora depinde calificarea faptei ilicite ca contravenţie.[1]
Constantin Mitrache afirmă că conţinutul contravenţiei este prevăzut în norma incriminatoare şi poate fi definit ca totalitatea de condiţii stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenţional.[2]
În ştiinţa dreptului se face deosebire între conţinutul juridic, care cuprinde condiţia privind existenţa faptei sancţionate de lege sau care îi determină gravitatea, şi conţinutul constitutiv, ce cuprinde totalitatea condiţiilor necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le îndeplineşte făptuitorul. Conţinutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma incriminatoare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al contravenţiei.
Examinarea noţiunii de contravenţie şi a trăsăturilor ei caracteristice este absolut necesară, dar nu şi suficientă pentru determinarea acestei fapte socialmente periculoase. Spre deosebire de trăsăturile caracteristice ale contravenţiei, care sunt mai multe şi mai diverse, elementele constitutive sunt doar patru la număr.
În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o importanţă deosebită o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu aceste elemente constitutive ale unei anumite contravenţii, respectiv : obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.[3]
Pentru a fi în prezenţa unei contravenţii trebuie ca toate aceste elemente să fie întrunite cumulativ. Lipsa unuia dintre ele determină inexistenţa contravenţiei şi, implicit, imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.[4]
[1] Maria Orlov, Ştefan Belecciu. Drept administrativ.Chişinău, 2005, p.160.
[2] Constantin Mitrache.Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Editura Şansa, 1999, p.82.
[3]http://www.polcomtim.ro/modules/icontent/index.php?page=39 Portalul Poliţiei Comunitare Timişoara.
[4] Verginia Vedinaş. Drept administrativ şi instituţii politico–administrative. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 594.