Analizat în accepţiunea filosofică a termenului, dreptul-ordonator[1] al conduitei umane - apare ca una dintre creaţiile fundamentale ale omului[2] a cărei finalitate socială este "asigurarea condiţiilor necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii acestora prin respectarea drepturilor şi libertăţilor umane"[3]. El este, după expresia unui mare filosof şi jurist italian[4], "un produs necesar al naturii umane", sau, după cum îl defineau romanii[5], "îndatorirea de a recunoaşte şi de a da fiecăruia ce i se cuvine" (juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere).
În sens juridic, noţiunea de "drept" poate fi analizată în sensuri variate întrucât dreptul este, în primul rând, un fenomen sociologic cu o structură complexă şi o fizionomie aparte care întruchipează, în gradul cel mai înalt posibil, viaţa juridică a unei societăţi umane (sistemul juridic).[6] În al doilea rând, termenul de "drept" concretizează acea componentă a sistemului normelor sociale care grupează reglementările a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere statală (dreptul obiectiv).
În al treilea, dar nu în ultimul rând, dreptul poate fi analizat ca o ştiinţă[7] ce are ca obiect de investigare ansamblul fenomenelor juridice care apar şi evoluează în societatea umană şi care, în înlănţuirea şi interdependenţa lor, alcătuiesc sistemul juridic al unui stat.
Acest sistem este susceptibil de o tratare generală prin care să se surprindă esenţa, locul şi rolul său în societatea omenească, dar şi de o cercetare de detaliu prin care se urmăreşte devenirea istorică a acestuia, modul specific în care se manifestă la diferite popoare, în anumite momente istorice[8] şi în variatele domenii ale sistemului social.
Cât priveşte "Teoria generală a dreptului" pe al cărui teren realizăm demersul nostru, aceasta încearcă să ofere o imagine generală[9] despre drept corelat cu un alt fenomen social statul[10]. Prin obiectul ei de studiu, disciplina amintită nu se limitează la examinarea unuia sau altuia dintre compartimentele juridicului, ci le cercetează în întregul lor, putând fixa astfel: obiectul de studiu al întregii ştiinţe juridice, metodele şi tehnicile ei generale, interferenţele cu celelalte ştiinţe sociale înrudite. În felul acesta, ea oferă puncte de plecare pentru orice ştiinţă juridică specială (istorică sau de ramură). În sensul arătat, autorul Mircea Djuvara[11], reprezentant de seamă al ştiinţei juridice româneşti din perioada interbelică, atrăgea atenţia că "Teoria generală a dreptului" (sau "Enciclopedia juridică" - cum însuşi autorul o numea) nu trebuie înţeleasă ca "un rezumat al dreptului", întrucât ea nu are ca obiect prezentarea unor cunoştinţe particulare din diferite ramuri ale dreptului, ci este chemată să cerceteze ceea ce este esenţial în drept ca fenomen social. Generalizând elementele comune dreptului, ştiinţa la care ne referim şi-a fixat ca scop investigarea şi expunerea "permanenţelor juridice" sau constantelor[12] dreptului. Aceste constante sunt: principiile generale ce guvernează viaţa juridică, categoriile şi noţiunile specifice valabile pentru întreaga ştiinţă juridică (apariţia şi evoluţia dreptului, categoriile de drept, norma juridică, izvor de drept, raport juridic, fapt juridic, act juridic, răspundere juridică etc.).
[1] M. C. Eremia, Un droit efficient pour une société en action, în Analele Universităţiii Bucureşti, 1994, p. 3.
[2] În ceea ce priveşte relaţia dreptului cu condiţia umană, a se vedea Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, 1983, p. 267 şi urm.
[3] Elena Iftime, Noţiuni introductive în studiul dreptului, Editura Chemarea, Iaşi 1991, p. 6.
[4] Giorgio del Vecchio, op. cit. p. 28.
[5] Juristconsultul roman Ulpian aprecia că preceptele dreptului sunt acestea: să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ce i se cuvine.
[6] Cu privire la sistemul juridic şi elementele sale componente, a se vedea Genoveva Vrabie, Sistemul juridic şi sistemul dreptului, în S.C.J. nr. 4/1981 p. 309 şi urm.; Genoveva Vrabie, Contribuţie la o nouă definiţie a dreptului, în S.C.J. nr. 3/ 1985 şi urm.
[7] Despre problematica ştiinţei dreptului aşa cum este abordată în literatura franceză, a se vedea Jean-Luck Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, Paris , 1984, p. 54 şi urm.; Fr. Terre, Introduction générale du droit, Paris 1992; J. L. Bergel, Théorie générale du droit, Paris 1999.
[8] În legătură cu evoluţia în timp şi spaţiu a fenomenului juridic, a se vedea detalii în V. D. Zlătescu, Geografia juridică contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
[9] În literatura de specialitate se atrage atenţia că astăzi, mai mult ca oricând, cei care doresc să se iniţieze în ştiinţa dreptului trebuie să aibă o viziune globală asupra dreptului - Jean Luck Aubert, op. cit. p. 4.
[10] Ca fenomen social, dreptul nu poate fi analizat şi înţeles decât în corelaţie cu statul. Vezi argumente în acest sens în Gh. Boboş, Statul şi dreptul în conexiunea lor dialectică în SCJ, nr. 2/1983, p. 118-119; Gh. Boboş - Legătura dintre drept şi stat în Teoria generală a dreptului, p. 23 şi urm.; Ion Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 116. Pentru a dezvălui corelaţia dintre stat şi drept, Fichte, de exemplu, pornea de la constatarea că "există o datorie morală de a respecta libertatea celuilalt. În cazul nerespectării libertăţii personale, legea acordă dreptul de a exercita constrângerea pentru ca drepturile fundamentale să fie respectate". Condiţiile exercitării acestui drept, arată Fichte, trebuie să fie fixate de către o putere ca atare. Or, această a treia putere este dreptul a cărui acţiune nu poate fi realizată decât prin stat şi în stat. Această împrejurare justifică existenţa statului. Vezi Sofia Popescu, Statul de drept, în Studii de drept românesc, nr. 3 - 4 /1990, p.220.
[11] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1930, Ed. Librăriei Socec, p. 124.
[12] Edmond Picard, Les constantes de Droit, Instituts Juridiques Modernes, Editeur Ernest Flammarion, Paris 1921.