Într-o formulare sintetică, interferenţa dintre societatea umană şi drept poate fi exprimată printr-un vechi şi comun adagiu latin "ubi societas ibi jus" valabil nu numai pentru societatea actuală, ci şi pentru perspectiva evoluţiei sale istorice. În acelaşi timp, societatea confirmă sensul unui alt adagiu latin "ubi ius ibi societas"[1].
Apărut din nevoia omului de echitate, justiţie, dreptul ordonează şi dirijează conduita oamenilor în sensul realizării aspiraţiilor, intereselor şi voinţei acestora[2]. Atât timp cât dreptul nu intervine, alături de celelalte norme sociale[3], pentru a regla relaţiile dintre oameni, societatea umană rămâne o simplă colectivitate de indivizi. Transformarea acestei colectivităţi într-o societatea civilă este asigurată, în primul rând, prin ordinea instituită de normele juridice. Ca un mijloc de exprimare a raporturilor sociale, dreptul suportă influenţele societăţii. Organizarea socială reclamă dreptul ca ordonator al relaţiilor interumane, iar dreptul, la rândul său, nu-şi poate realiza valenţele normativităţii sale decât în societate"[4]. Ideea pe care se fundamentează aceste valenţe - aceea de justiţie[5], dreptate[6], echitate[7] - nu este proprie numai dreptului. Şi alte componente sociale normative îşi întemeiază, printre altele, propriile demersuri pe aceste concepte.
Ceea ce este specific, însă, domeniul vieţii juridice, particularizându-l faţă de celelalte componente normative ale vieţii sociale, este faptul că suportul ideii de justiţie, garanţia realizării ei în fapt, o constituie regula de drept. Această regulă guvernează relaţiile dintre oameni în cadrul vieţii sociale şi este sancţionată de autoritatea politică, astfel încât, la nevoie, ea se impune prin constrângere (forţă)[8].
În legătură cu acest aspect trebuie făcute unele precizări. Recurgerea la forţă pentru realizarea normei de drept apare ca o "ultima ratio"[9] întrucât, majoritatea normelor de drept, mai ales în societăţile în care ele exprimă "voinţa celor mulţi", conving prin justeţea lor fiind în acord cu interesele şi aspiraţiile celor cărora li se adresează, ceea ce exclude intervenţia forţei de constrângere. În situaţiile acestea, respectarea regulilor de drept este asigurată de convingerea oamenilor că ele sunt elaborate de o guvernare legitimă[10] în scopul reglării şi direcţionării conduitei umane, în sensul impus de soluţionarea unor probleme generale ale colectivităţii umane şi că fără respectarea lor viaţa socială nu ar putea avea armonia şi echilibrul necesar unei vieţi normale.
De asemenea, prin funcţia preventivă şi educativă pe care o îndeplineşte, norma de drept avertizează asupra pericolului la care se expun cei ce o încalcă astfel încât, de teama constrângerii, mulţi dintre oameni îşi vor adapta conduita la rigorile legii, eliminând, de asemenea, posibilitatea intervenţiei forţei coercitive. Când totuşi încălcarea dreptului a avut loc, recurgerea la forţă apare ca o singură modalitate de repunere a normei juridice în rolul şi funcţiile sale sociale. În acest sens, Blaise Pascal[11] afirma că "justiţia fără forţă este neputincioasă", iar "puterea fără justiţie este tiranică".
[1] M. C. Eremia, op. cit. Analele Universităţii Bucureşti, 1994, p. 3.
[2] Finalitatea socială a dreptului a fost pusă în lumină încă din secolul al XVIII-lea, de J. J. Rousseau, I. Kant şi alţi mari gânditori. "Soarta libertăţii - afirma J. J. Rousseau - este legată totdeauna de soarta legilor, ea domneşte sau piere odată cu ele". (Vezi "Lecţii de filosofie", Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 121). La rândul său, Kant definea dreptul ca fiind "ansambul condiţiilor care limitează libertăţile pentru a face posibil acordul lor". Cf. Louis Josserand, Cours de Droit Civil Français, Paris, 1930, p. 2.
[3] Avem în vedere normele: politice, morale, religioase, de bună cuviinţă, de curtoazie, usajele moderne, etc. Vezi şi Genoveva Vrabie, Politica, morala şi dreptul, Ed. Politică, Bucureşti, 1977; Philippe Malinvaud, Introduction à l'étude du Droit - cadre juridique et relations économiques, Paris, 1986, p. 9; Jean Carbonnier, Droit civil, Introduction, PUF 21 ed. 1992, p. 45.
[4] În literatura de specialitate se subliniază, în acest sens, că "dreptul trebuie să reflecte toate compartimentele vieţii sociale şi raporturile între aceste compartimente". De aceea, dreptul se află în relaţie cu toate compartimentele sistemului social. "Socializarea" juridică are însă o importanţă sporită în procesele schimbărilor politice, când dreptul este chemat să impulsioneze prin toate mijloacele de care dispune dinamica acestora. Grazyna Skapska, La socialisation juridique et changement sociale, en revue "Droit et société", nr. 19 / 1991, p. 366.
[5] Termenul de justiţie este sinonim cu cel de "dreptate", "echitate".
[6] Noţiunea de "dreptate" desemnează acea valoare etică şi juridică în funcţie de care se aprobă sau dezaprobă relaţiile sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie.
[7] Noţiunea de "echitate" reflectă un principiu etic şi juridic care preconizează întemeierea practică a raporturilor dintre oameni, naţiuni şi state pe cerinţele respectului reciproc, a colaborării şi egalităţii, a dreptăţii şi justiţiei sociale.
[8] Despre caracterul coercitiv al normei de drept, a se vedea Giorgio del Vecchio, Coercibilitatea dreptului în op. cit., p. 218 şi urm., Ph. Malinvaud, op. cit., p. 11-13; Jean-Luck Aubert, op. cit., p. 20-36, G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Şt. Procopiu, Iaşi, 1993, p. 7.
[9] Ibidem:
[10] Misterul supunerii faţă de norma de drept, a respectării acesteia - se afirmă în doctrina juridică - rezidă în fenomenul credinţei numit "legitimitate", acest "geniu invizibil al societăţii", cum l-a numit Ferrero. Vezi A. Hauriou et J. Gicquel, Droit constitutionell et institutions politiques, Ed. Montchrestien, 1980, p. 49.
[11] Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 63.