În literatura de specialitate nu există o definiţie general acceptată, autorii încercând să definească dreptul în funcţie de poziţiile şi orientările lor filosofice, de şcoala sau curentul juridic din care au făcut parte.
Reţin în mod special atenţia definiţiile formulate încă din antichitate de jurisconsulţii romani Celsius şi Ulpian. Celsius considera dreptul o "artă a binelui şi a echităţii" (jus est ars boni et aequi), iar Ulpian îl definea prin enumerarea celor trei precepte fundamentale care stau la baza definirii conceptului de justiţie: a trăi onest, a nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine (juris praecepta sunt haec: "honeste vivere, alternum non laedere; suum cuique tribuere").
Definiţiile[1] ce s-au formulat ulterior îmbracă fie nuanţe filosofice (Kant), fie formal-normativiste (Bergel), fie sociologice (Duguit).
Kant, de exemplu, pornind de la premisa că "fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil"[2], considera dreptul ca fiind ansamblul condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Din perspectivă formal-normativă, J. L. Bergel[3] afirma că dreptul este "ansamblul regulilor de conduită , într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publică". Într-o manieră asemănătoare autorul francez Andrė Hauriou[4] consideră dreptul ca "un ansamblu de precepte de conduită stabilite sub formă de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate, ordinea şi justiţia".
Pentru orientările sociologice reprezentativă este definiţia cunoscutului jurist francez Leon Duguit[5] potrivit căreia dreptul trasează "linia de conduită care se impune indivizilor în societate a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări".
În încercarea de definire a dreptului s-au evidenţiat şi poziţii intermediare - cum ar fi cea a autorului Jean Dabin.[6] Dreptul este apreciat a fi - în opinia autorului amintit - "ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea civilă sub sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii unui grup o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui scop".
Sintetizând definiţiile de mai sus putem, deci, defini dreptul ca fiind un ansamblu de reguli de conduită, generale şi impersonale, stabilite sau recunoscute de către stat care exprimă voinţa forţei statale conducătoare în societate şi a căror respectare obligatorie este adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a puterii politice.
[1] Claude de Pasquier, Introduction á la Théorie générale à la philosophie du Droit, Paris Neuchatel, 1937, p. 229 şi urm.[1]; Blaise Pascal, op. cit. p. 63.
[1] Claude de Pasquier, op.cit., p. 241.
[2] Citat reprodus după I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 27. În acelaşi sens, G. del Vecchio, Analiza noţiunii dreptului, în op. cit., p. 191-192.
[3] Jean Louis Bergel, Théorie générale du droit, Paris Dalloz, 1989, p. 118.
[4] Andrė Hauriou, Droit Constitutionnel, Paris, 1968, p. 131.
[5] Citat reprodus după Claude du Pasquier, op. cit., p. 31.
[6] Jean Dabin, Théorie générale du droit, Paris, 1935, p. 16-17.