In teoriile juridice contemporane este vehiculata ideea conform careia dreptul constitutional este acea ramura de drept care mijloceste organizarea societatii in stat si care aseaza intr-o ordine fireasca legaturile politice din cadrul acestei societati. Problema care se pune nu este insa demonstrarea acestei afirmatii, ci stabilirea exacta a normelor juridice care intra in componenta dreptului constitutional. Pentru aceasta, trebuie sa existe o delimitare cat mai exacta a acestuia de celelalte ramuri de drept, in scopul de a gasi, cu o precizie matematica, relatiile sociale care, prin esenta lor, sunt constitutionale. Tocmai legiferarea acestor relatii sociale de catre normele dreptului constitutional face posibila incadrarea lor in raporturile juridice ale acestei ramuri de drept. Pornind de la aceasta teorie si bazandu-ne mai ales pe teoria generala a dreptului, ajungem cu logica argumentatiei noastre la concluzia ca, in general, in orice tip de raport juridic, subiectele acestuia sunt oamenii, fie luati individual, fie grupati in colective.
Pentru a fi cat mai exacti, trebuie sa subliniem insa ca, datorita specificului relatiilor sociale pe care le urmarim in aceasta demonstratie, in orice raport juridic de drept constitutional, cel mai important subiect va fi statul. Si asta mai ales datorita faptului ca aceste raporturi juridice sunt intotdeauna un aspect al instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii de stat.
In ajutorul acestei idei vine M. Djuvara, care afirma ca dreptul constitutional este ansamblul de reguli si principii dupa care se organizeaza si guverneaza un stat[1].
De altfel, aproape toate definitiile date dreptului constitutional au ca elemente comune statul, cu forma, organizarea si organele sale, puterea de stat, cu structura si organizarea sa si raporturile dintre acestea[2].
In concluzie, dreptul constitutional are ca obiect de studiu normele juridice ce reglementeaza raporturile care iau nastere in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii de stat[3].
O viziune clara asupra subiectelor raporturilor juridice de drept constitutional o are Cristian Ionescu, care surprinde fiecare element in complexitatea sa. Astfel, din punctul sau de vedere, subiectele dreptului constitutional sunt poporul, statul si anumite organe ale sale; partidele si formatiunile politice legal constituite; Avocatul poporului; cetatenii grupati in circumscriptii electorale, precum si un numar de 100.000 si respectiv 500.000 de cetateni cu drept de vot, carora li se recunoaste, in anumite conditii, dreptul de initiativa legislativa sau de revizuire a constitutiei; cetateanul in anumite ipostaze, de alegator sau destinatar al drepturilor si indatoririlor fundamentale; candidatii propusi de partidele si formatiunile politice legal constituite, precum si candidatii independenti la functia de presedinte al Romaniei, deputat sau senator, ori in functii elective pe plan local, primari si membrii ai consiliilor locale; organizatii neguvernamentale legal constituite care au ca unic scop apararea drepturilor omului; deputatii si senatorii[4].
Piesa principala a acestui puzzle sunt oamenii luati individual sau grupati in forme organizate, insa cu conditia ca statul sa le recunoasca acestora calitatea respectiva. Observam astfel ca unul din subiecte este intotdeauna detinatorul puterii politice, sau de stat, dupa caz; existenta acestei relatii si interdependenta evidenta intre dreptul constitutional si institutiile politice determina astfel tocmai studierea impreuna a acestor doua categorii juridice fara de care nu se poate determina adevarata semnificatie a ramurii de drept conducatoare a sistemului unitar de drept.
Pornind de la directiile trasate de Cristian Ionescu in clasificarea subiectelor raporturilor juridice de drept constitutional, insistam asupra principalului subiect, poporul. Anumiti juristi ii contesta aceasta calitate, altii sustin ca poporul este subiect de drept doar pentru raporturile juridice internationale. Se argumenteaza astfel ca, in numele si interesul poporului, apar diverse organizatii, pentru ca poporul apare in calitatea sa de creator de drept, insa nimeni nu contesta faptul ca drepturile acestuia sunt inseparabile de cele ale statului. In fond insa, nu poporul apare ca participant la raporturile juridice, ci cetatenii organizati in circumscriptii electorale[5].
Conform constitutiei, poporul este detinatorul suveranitatii, ceea ce ii confera cadrul legal de a intervenii in procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii:
“Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale si prin referendum[6].”
Ca atare, nu exista un act de recunoastere a capacitatii sale juridice, aceasta fiind subinteleasa, deoarece poporul este titularul exclusiv al puterii politice. In sprijinul acestei afirmatii vine si articolul “principiul suveranitatii rezida in mod esential in natiune[7].”
De altfel, recunoasterea oficiala a suveranitatii poporului si institutionalizarea acesteia in importante documente politico-juridice in trecut au constituit primul pas pe calea asigurarii participarii cetatenilor la conditiile statului modern.
Statul, ca tip de regim politic in care puterea se afla incadrata si limitata de catre drept[8], apare ca subiect de drept mai ales prin organele sale. Fiind principala institutie politica a societatii, statul are un rol definitoriu in asigurarea si apararea , prin mijloacele prevazute in constitutie si in celelalte acte normative, a “ interesului public”, a “binelui comun” si a “interesului general”. Menirea sa principala este, sau ar trebui sa fie, fericirea cetatenilor, caci “daca catatenilor nu le merge bine, daca scopul lor subiectiv nu este satisfacut, daca ei nu gasesc ca mijlocirea acestei satisfactii constituie statul insusi, ca atare statul sat pe picioare slabe[9]. Asadar, atributia esentiala a statului este mentinerea unui cadru juridic corespunzator dezvoltarii sociale.
Asa cum am vazut, statul apare ca subiect indirect de drept constitutional prin organele sale, adica prin autoritatile publice. Pentru a intelege mai bine aceasta problema, trebuie subliniat faptul ca autoritatea publica reprezinta puterile publice existente in stat. Potrivit constitutiei Romaniei, autoritatile publice sunt Parlamentul, care exercita puterea legislativa, Presedintele Romaniei, Guvernul si Administratia publica, institutii care formeaza puterea executiva si autoritatea judecatoreasca, care exercita puterea judecatoreasca. Modul de organizare si functionare a autoritatilor publice reflecta aplicarea fidela a principiului separarii puterilor in stat[10].
Autoritatile legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte in raporturile de drept constitutional, privind adoptarea legilor constitutionale, organice si ordinare. De altfel, si organele interne ale parlamentului pot fi subiecte de drept constitutional.
Intr-un stat de drept, intemeiat pe principiul pluralismului politic, partidele politice sunt cele care declanseaza de fapt procesele politice. Practic, nu exista procese politice in care sa nu fie implicate, intr-un fel sau altul, partidele politice[11]. Din punct de vedere al raporturilor de drept constitutional, partidele politice legal constituite au vocatie de subiect de drept constitutional, prin depunerea candidaturii pentru mandatele de deputati si senatori, ori pentru functia de Presedinte al republicii. In fapt, partidele si formatiunile politice reprezinta structuri, forme organizatorice prin intermediul carora cetatenii participa practic la guvernare.
Intr-o acceptiune larga, un partid politic reprezinta o grupare sau o asociatie permanenta de indivizi uniti in mod liber intre ei prin afinitati ideologice si convingeri politice comune, asociatie creata la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare si disciplina, al carui scop, incris intr-un program sau statut, consta in promovarea si infaptuirea in competitie electorala si parlamentara cu alte partide, a unei doctrine sau conceptii politice privind dezvoltarea si conducerea unei societati date[12]. In conceptia lui Burke, partidul este vazut ca fiind un corp de oameni animati de un principiu particular, asupra caruia sunt de acord, pentru a promova, prin eforturile lor, interesul national[13]. Insa, in primul rand, progresul partidelor vizeaza, in general, probleme de organizare a statului, probleme ale raporturilor dintre autoritati, probleme economice, sociale, administrative, culturale, ecologice, de invatamant, religioase si altele.
Ca fenomen insa, trebuie subliniat foarte clar rolul puterii politice. Ea este denumita ca putere globala exercitata in cadrul colectivitatii, in scopul de a o organiza, de a o mentine si de a o apara[14] sau ca o capacitate generalizata de a obtine efectuarea unor indatoriri obligatorii de catre indivizi si grupuri sociale, intr-un sistem de organizare colectiva, atunci cand indatoririle sunt legitimate prin legatura lor ca scopuri colective[15].
Pentru a se mentine un cadru impartial si neutru in organizarea statala, constitutia interzice anumitor cetateni sa fie membrii in partide politice. Tocmai de aceea, Presedintele republicii in timpul mandatului[16], judecatorii Curtii Constitutionale, Avocatii poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politisti si alte categorii de functionari publici stabiliti prin lege organica[17].
Parlamentul, pe langa stabilirea normelor juridice obligatorii, legi constitutionale, legi organice si legi ordinare, poate numi, ca autoritate, ombusmandul sau Avocatul poporului, care raspunde in fata acestuia si caruia I se confera prin constitutie, sau printr-o lege speciala, dreptul de a solutiona plangerile ca I se adreseaza de catre cetatenii care pretind ca organele executive le-au incalcat sau nesocotit drepturile pe care le aveau recunoscute prin constitutie.
Tocmai acesti cetateni pe care ii apara aceasta institutie pot aparea in calitate de subiecte ale raporturilor juridice de drept, fie in mod distinct, din punct de vedere individual, ca persoana fizica, fie organizatii in circumscriptii electorale. Sa nu uitam insa ca tocmai acesti cetateni detin un sens juridic, ei nefiind indivizi concreti, luati in sensul strict al cuvantului. Aceasta viziune a problematicii este evidentiata si de Ioseph De Maistre : “Nu exista nici un om in lume. In viata mea am vazut francezi, italieni, rusi etc; stiu, datorita lui Montesquieu ca poti fi persan, cat despre om insa, declar ca nu l-am intalnit niciodata.”
Asadar, cetateanul nu reprezinta doar un detinator de drepturi individuale, ci el este detinatorul unei parti din suveranitatea politica. In legislatia romaneasca insa, nu s-a dat o definitie clara a cetateniei. Cu toate acestea, Legea numarul 24 din 1971, articolul 1, priveste cetatenia dintr-un unghi mai larg, ca fiind o expresie a realitatilor sociale, economice, politice si juridice dintre persoanele fizice si stat.
Aspectul surprins de aceasta lege este insa unul de ordin sociologic, si in nici un caz de ordin juridic. Calitatea de cetatean este privita ca pe un atribut de onoare si de mare responsabilitate, exprimand o pozitie etico-juridica, insa fara referire la obligatiile statului, deci de pe o pozitie unilaterala.
Dreptul constitutional, in general dreptul intern, numeste cetatean pe cel care in principal este un titular de drepturi fata de statul de care apartine. Dreptul international insa, atat cel public, cat si cel privat, face de obicei abstractie de conditia cetateneasca, aceasta ramura a dreptului fiind interesata numai de suveranitatea de apartenenta. Asadar, prin cetatean, dreptul international este tentat sa numeasca orice resortisant[18], adica atat pe cetatean cat si pe supus[19].
Cetatenia formeaza obiectivul de reglementare a unor legi interne – constitutie, cod civil, legi speciale - si a unor tratate, ca obiect de discutie a cursurilor si studiilor de drept constitutional si international.
Cetatenia este pentru dreptul constitutional un element material, nu si formal, iar incorporarea reglementarilor in constitutie ar duce la dese schimbari ca trebuie sa se adapteze la situatiile demografice ale tarii[20].
Cetatenia apartine dreptul constitutional in masura in care consideram dreptul constitutional ca totalitate a raporturilor juridice ce determina constituirea si exercitarea puterii de stat, caci cetatenii participa in virtutea propriului lor drept la constituirea si exercitarea acestei puteri.
In ceea ce priveste strainii si apatrizii, se considera ca si acestia pot aparea ca subiecte ale raporturilor de drept constitutonal, in raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetateniei romane, a azilului politic etc.
Strainii si persoanele fara cetatenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece numai cetatenii exercita puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot participa la guvernarea societatii din care fac parte.
Pe teritoriul Romaniei exista si straini, precum si apatrizi. Strainii la noi in tara sunt persoane care au cetatenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici o cetatenie, fiind desemnat in general prin expresia cetatean al lumii. Reglementarile juridice ale strainilor in Romania rezulta atat din constitutie, cat si din legea speciala privitoare la acestia (Legea numarul 123/2001 privind reglementarea strainilor in Romania, publicata in Monitorul Oficial numarul 168/2001). Legea stabileste pana la detalii conditia juridica a strainilor.
BIBLIOGRAFIE
- M. Djuvara – Teoria generala a dreptului, Enciclopedia juridica, vol.2, Bucuresti, 1930
- Dr. Mihai Badescu – Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001
- Cristian Ionescu – Drept constitutional si institutii politice, Editura All Beck, Bucuresti, 2004
- Dr. Gheorghe Iancu – Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
- Jacques Chevallier – Etat de droit in Dictionnaire encyclopedique et de sociologie du droit, 1993
- Hegel – Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucuresti, 1969
- Dr. Pavel Abraham, Emil Dersidan - Dictionar de termeni juridici uzuali, Editura National, Bucuresti, 2000
- Vasile Gionea, Nicolae Pavel – Curs de drept constitutional
- M.M. Petrescu – Partide, clase, natiuni, Ed. Politica, Bucuresti, 1977
- T. Parson – Politics and social structure, New York, 1969, pag.364
- A. Etioni – The active society, The Free Press, New York, 1968
- Barbu B. Berceanu – Cetatenia, monografie juridica, Editura All Beck, Bucuresti, 1999
[1] M. Djuvara – Teoria generala a dreptului, Enciclopedia juridica, vol.2, Bucuresti, 1930, pag. 329
[2] Dr. Mihai Badescu – Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag. 5
[3] Idem, Op. Cit.
[4] Cristian Ionescu – Drept constitutional si institutii politice, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, pag. 23
[5] Dr. Gheorghe Iancu – Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag.14
[6] Art.2 aliniat 1 din Constitutia Romaniei
[7] Art.3 din Declaratia Drepturilor Omului si Cetatenilor, 1789
[8] Jacques Chevallier – Etat de droit in Dictionnaire encyclopedique et de sociologie du droit, 1993, pag. 240
[9] Hegel – Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucuresti, 1969, pag.286
[10] Dr. Pavel Abraham, Emil Dersidan - Dictionar de termeni juridici uzuali, Editura National, Bucuresti, 2000, pag.66
[11] Cristian Ionescu – Op. cit. pag. 24
[12] Vasile Gionea, Nicolae Pavel – Curs de drept constitutional, pag.67
[13] Edmund Burke, citat din M.M. Petrescu – Partide, clase, natiuni, Ed. Politica, Bucuresti, 1977, pag.26
[14] T. Parson – Politics and social structure, New York, 1969, pag.364
[15] A. Etioni – The active society, The Free Press, New York, 1968, pag.323
[16] Art. 84 aliniat 1 din Constitutia Romaniei
[17] Art. 37 aliniat 3 din Constitutia Romaniei
[18] Din fr. Ressortissance, folosit de dreptul romanesc in conventiile inernationale
[19] Barbu B. Berceanu – Cetatenia, monografie juridica, Editura All Beck, Bucuresti, 1999, pag.3
[20] Henri Batiffol, citat de Barbu B. Berceanu – Op. cit. pag.59