1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Aşa cum am afirmat, dreptul constituie în esenţa sa un fenomen social. El corespunde realităţii că societatea umană stabileşte reguli destinate să guverneze funcţionarea sa şi pe cale de consecinţă, să organizeze relaţiile economice şi neeconomice dintre persoanele ce o alcătuiesc. Această împrejurare permite constatarea că pentru specialiştii din domeniul dreptului, cuvântul "drept" comportă prioritar două sensuri distincte:

  • drept obiectiv (ansamblu de reguli);
  • drept subiectiv (atribut al persoanei).

 

Dreptul obiectiv

 

Într-o primă accepţiune, conceptul de "drept" desemnează ansamblul regulilor de conduită obligatorii care guvernează activitatea umană în societate şi care au vocaţia să se aplice tuturor membrilor colectivităţii umane. Regula de drept, se subliniază în literatura juridică, "priveşte pe fiecare şi nu desemnează pe nimeni în particular.[1]" Aşa se explică faptul că regulile de drept sunt formulate într-o manieră generală şi impersonală, care se adresează tuturor celor ce se află într-o situaţie juridică determinată. Deci, norma se adresează, de fapt, nu persoanelor înseşi cât situaţiilor juridice în care acestea se află.[2]

Astfel, regula înscrisă în art. 969 din Codul civil potrivit căruia "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" consacră principiul forţei obligatorii a contractelor, principiu care se aplică tuturor celor care încheie asemenea convenţii.

În măsura în care termenul "drept" desemnează un ansamblu de reguli de conduită generale şi impersonale, el corespunde sensului de "drept obiectiv"[3] .

Sub aspect terminologic trebuie să facem precizarea că denumirea de "drept obiectiv" nu are aici sensul filosofic al cuvântului "de existenţă în afara conştiinţei omeneşti şi independentă de ea".

Dreptul este un produs al conştiinţei umane, nu se naşte mai înainte de a trece prin filtrul acesteia. Denumirea  de "drept obiectiv" a fost reţinută de literatura de specialitate  pentru a desemna ansamblul reglementărilor destinate să organizeze viaţa socială, să guverneze activităţile inerente acesteia, aplicându-se persoanelor care alcătuiesc societatea.

Termenul de "obiectiv" încearcă să sublinieze, în primul rând, independenţa acestor reguli faţă de persoanele cărora li se aplică (mai precis caracterului lor impersonal). În al doilea rând, denumirea de "drept obiectiv" a fost adoptată pentru a distinge acest aspect al fenomenului juridic (regula), care nu dezvăluie decât o parte din substanţa dreptului, de prerogativa (puterea, facultatea) aparţinând individului şi de care el se poate prevala în raporturile cu semenii săi şi cu colectivitatea din care face parte, în desfăşurarea activităţii sale.

Dreptul obiectiv se regăseşte, aşadar, în ansamblul regulilor ce guvernează relaţiile persoanelor ce trăiesc în societate, fiind sancţionate printr-o constrângere emanând de la autoritatea publică.

 

Dreptul subiectiv

 

Expresia "drept subiectiv" evocă un alt aspect al fenomenului juridic şi anume aplicarea regulii de drept  persoanelor[4] care din acest punct de vedere primesc denumirea de "subiecte de drept". În acest sens, dreptul este înfăţişat într-o manieră mult mai concretă şi particulară. El indică prerogativele pe care persoanele au vocaţia să le deducă din corpul de reguli ce alcătuieşte dreptul obiectiv. Omul poate exercita aceste prerogative, sub protecţia puterii publice a statului. Cu privire la dreptul subiectiv trebuie, de asemenea, subliniat faptul că termenul de "subiectiv" nu trebuie înţeles în accepţiunea filosofică a acestuia, a ceva ce nu există decât în conştiinţa umană.

Adoptarea de către literatura de specialitate a acestui termen se justifică prin distincţia ce se impune  între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv şi prin nevoia sublinierii personalităţii dreptului subiectiv (nu impersonalităţii, ca în cazul dreptului obiectiv). Prin prisma dreptului subiectiv, omul are dreptul la viaţă, onoare, demnitate, nume, domiciliu, proprietate, învăţătură, muncă etc.[5]. Totalitatea drepturilor omului conturează statutul juridic al persoanei care, privit în evoluţia sa istorică, coincide, în ultimă instanţă, cu linia progresului uman. O analiză spaţială a acestui statut relevă, ca o primă trăsătură, universalitatea sa ce indică dobândirea lui de către orice fiinţă umană a planetei. În acelaşi timp, statutul juridic a cunoscut o permanentă îmbunătăţire în conţinutul său prin adăugarea cu fiecare epocă istorică, a unor drepturi noi care să satisfacă exigenţele mereu crescânde ale omului.

 

            Corelaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv

 

Cele două semnificaţii ale cuvântului "drept" - prezentate succint mai sus - nu se opun în mod absolut una alteia. Ele nu sunt decât două maniere distincte de a înfăţişa unul şi acelaşi fenomen - dreptul. Între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv există o unitate indisolubilă.

Dreptul subiectiv nu există şi nu poate exista în afara dreptului obiectiv. "Dacă dreptul obiectiv ne permite ceva - afirma Carbonnier - avem dreptul (subiectiv) de a-l face [6]". Deci, dreptul obiectiv reprezintă fundamentul dreptului subiectiv. Un drept subiectiv (cum ar fi dreptul de a întemeia o familie) există şi poate fi exercitat numai în măsura în care este recunoscut şi ocrotit de către o normă juridică. La rândul lor, normele juridice se realizează prin exercitarea drepturilor subiective, în caz contrar ele fiind lipsite de sens şi de utilitate socială.

 

[1] Jean Luck Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, Editura Armand Colin, Paris, 1992, p. 34.

[2] Ph. Malinvaud, op. cit. p. 21.

[3] Giorgio del Vecchio, Dreptul în sens obiectiv, în op. cit. p. 206 şi urm.

[4] P. Rousien, Droit subjectif et situation juridique, 1963 cf. J. L. Aubert, op. cit., p. 175; M. Navaros, L'evolution récente de la notion du droit subjectif, rev. trim. dr. civil, p. 216.

[5] Jean-Luck Aubert, Drepturile subiective şi personalitatea juridică, în op. cit., Ed. 1984, p. 174 şi urm.

[6] Carbonnier, Droit civil, Introduction, Les Personnes, 14e ed. 1982, p. 22; Cf. J.L. Aubert, op. cit., ed. 1984, p. 175.

Loading...