Drept

Problema esenţei principiilor dreptului este abordată diferit în familiile juridice.

În sistemele tradiţionale de drept, în special în cea musulmană, conceptul principiilor dreptului nu s-a conturat, chiar dacă există un complex de idei de bază ce pot fi numite principii de drept. Astfel, în dreptul islamic sunt recunoscute eternitatea, universalitatea, imutabilitatea normelor dumnezeieşti ale şariatului. În unele ţări-musulmane (Egipt, Pakistan) principiile şariatului sînt declarate izvor al legislaţiei. Prin aceasta se înţelege primatul şariatului şi încadrarea principiilor în legislaţie. Totuşi, şariatul este considerat un izvor material (istoric) al dreptului islamic.

În sistemul romano-german de drept, în special în Franţa, principiile generale ale dreptului s­au constituit în funcţie de izvor al dreptului administrativ. Această ramură de drept a rămas în afara codificării şi nu este lipsită de lacune. În absenţa consacrării legale a principiilor dreptului administrativ, acestea au fost consacrate de jurisprudenţă. Judecătoriile administrative (instanţele de contencios administrativ) au creat un şir de precedente administrative. Consiliul de Stat a definit noţiunea "principii generale de drept". În procesul aplicării principiilor generale ale dreptului, Consiliul de Stat sublinia că izvorul soluţiei cauzelor este echitatea. De altfel, R. David a observat că principiile generale ale dreptului reflectă subordonarea dreptului faţă de exigenţele echităţii, pe care le înaintează la un moment determinat şi într-o epocă determinată [III, 96, p.145, p. 29].

Principiile dreptului obţin cu trecerea timpului o importanţă universală, în special în domeniul drepturilor omului, fiind considerate "drept suprem". Aceasta a afirmat renaşterea jusnaturalismului şi reformarea şi completarea sistemului juridic în baza "dreptului suprem".

În Germania postbelică s-a înregistrat o situaţie asemănătoare cu cea din Franţa, privind anihilarea legislaţiei fasciste. Judecătoriile au elaborat principiile protecţiei secretului şi cel al proporţionalităţii. Deciziile Judecătoriei Supreme federale specificau că dreptul este mai vast decît legislaţia. Dreptatea (echitatea) este folosită pentru acoperirea lacunelor legislaţiei. În statele africane, ex-colonii franceze, rolul principiilor dreptului se reduce la stabilirea ordinii de aplicare a normelor juridice. Aceasta se explică prin influenţa sporită a dreptului francez, iar normele formulate de Consiliul de Stat al Franţei sunt preluate de către judecătorii din statele ex-colonii fără modificări.

În familia anglo-saxonă de drept, conceptul de principii generale al dreptului, nu s-a afirmat. În situaţia lacunelor în drept, cauzele se soluţionau în baza raţiunii aplicantului. Ulterior, judecătoriile engleze soluţionau cauzele în baza echităţii naturale (principles of natural justice), ca soluţie a lacunelor. Echitatea în alt sens, servea drept mijloc de corectare a hotărîrilor judecătoreşti, emise de instanţele de drept comun, de către judecătoriile cancelarului în ordine de apel. Sensul dublu al echităţii în dreptul englez a servit în calitate de criteriu de aplicare a dreptului în coloniile britanice.

Principiile generale ale dreptului francez, spre deosebire de principiile dreptului englez, includ pe lîngă garanţiile procesuale ale dreptului omului, şi norme de drept material elaborate de practica judecătorească administrativă şi constituţională. În Franţa aceste norme-principii constituie o parte impunătoare a practicii judiciare, chemată să apere drepturile cetăţenilor de la abuzul autorităţilor publice. Principiile generale ale dreptului (francez) şi principiile echităţii naturale nu au un fundament juridic şi nici o încadrare constituţională clară, de aceea, nu pot fi numite exhaustiv. i. În baza analizei practicii judiciare, T. Koopmans, citat de G.V. Manov, conchide că principiile generale ale dreptului includ valorile juridice tradiţionale, constituite de veacuri (egalitatea în drepturi, statul social în Germania, etc.)

Începînd cu anii'50, principiile dreptului în Europa Occidentală se dezvoltă sub influenţa proceselor integraţioniste. Curtea Europeană de Justiţie a formulat conceptul de principii generale de drept ale statelor membre ale Comunităţilor europene. Aceste principii se consideră parte integrantă a dreptului comunitar; încălcarea lor conduce la nulitatea actelor comunitare. Integrarea europeană a condiţionat problema integrării principiilor generale de drept ale statelor-membre, proces dificil în mare măsură pentru Marea Britanie, care nu cunoaşte conceptul de principii generale ale dreptului. Procesul de integrare a principiilor generale ale dreptului contribuie la unificarea şi îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice ale statelor membre ale Comunităţii Europene.

După G.N. Manov, chiar dacă principiile dreptului nu sunt suficient explicite, iar conţinutul lor nu este stabil, totuşi ele ar putea contribui la corectarea dreptului, subordonînd dreptul justiţiei (echităţii) [III, 121, p.177].

Care sunt ideile ce dau viaţă, valoare, autoritate dreptului pozitiv, indiferent de loc şi timp? Ideile penetrante care perpetuează esenţa dreptului sînt libertatea, justiţia, egalitatea, responsabilitatea. Vom pune în evidenţă substanţa acestora.

1.5.1. Ideea (principiul) libertăţii

În sensul său metafizic, libertatea este esenţa spiritului. Libertatea este conştiinţa de sine a spiritului, este raportarea simplă la sine însuşi [III, 29, p.70]. După Hegel, libertatea este ceea ce nu se raportează la altceva, ceea ce nu atîrnă de aceasta [III, 29, p.70]. Omul liber este omul care în conştiinţa sa are sentimentul că a atins plenitudinea conştiinţei de sine [III, 29, p.71]. În accepţiunea sa filosofică, de fapt libertatea este un ideal care aşteaptă să fie realizat. De aceea, libertatea nu este doar o posibilitate, însă o muncă spirituală consecventă, o luptă de perfecţionare continuă a fiinţei umane, indiferent de cadrul social înconjurător. În raport de gradul de desăvîrşire interioară (spirituală), omul este capabil să depăşească dependenţele din exterior. Or, prin integritatea sa spirituală omul devine cu adevărat independent faţă de imperfecţiunile extrinseci.

Desăvîrşirea interioară se datorează în mare măsură educaţiei, care mijloceşte procesul anevoios de redescoperire a libertăţii inerente fiinţei umane. Obţinerea libertăţii prin educaţie a fost concepută încă de Platon. După Platon, educaţia este puterea de a cultiva sufletul; iar libertatea: putinţa de a-ţi conduce singur felul de viaţă; dreptul de a dispune de tine în orice privinţă; liber este cel ce îşi comandă singur [III, 66, p.316, p.324, p.321]. Conform concepţiei platoniciene, prin educaţie omul se eliberează de ceea ce este doar aparent şi îşi creează drum spre ceea ce este adevărat; iar adevărul este realul [III, 29, p.70]. Deci, libertatea este fundamentul adevărului; "...esenţa ultimă a adevărului şi nu are ea însăşi o esenţă" [III, 29, p.71]. Acelaşi lucru cu alte cuvinte în preceptul biblic: "Veţi cunoaşte adevărul şi acesta vă va face liberi" (Ioan, 8-32). Eliberarea de iluzoriu prin educaţie, ca act interiorizat, apropie individul de real. Libertatea este trecerea de la ignoranţă la cunoaştere veritabilă, este rezultatul cunoaşterii de sine. Libertatea nu este o dimensiune constantă a spiritului; independenţa este în creştere în raport cu gradul cunoaşterii de sine. Deoarece cunoaşterea este un proces incomensurabil, deci şi limita libertăţii este fluctuantă. Descoperirea libertăţii, în funcţie de proces cauzal, generează apropierea de adevăr în funcţie de efect, dar şi de o nouă cauză pentru atingerea înţelepciunii, un alt efect al înlănţuirii cauzale.

După Hegel, dreptul este în genere libertate ca idee. "Dreptul este ceva în genere sfînt, numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine" [III, 38, p.51 ]. "Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în fapt a libertăţii într-una din determinaţiile proprii. .Moralitatea, eticul, interesul statului constituie fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste forme este o determinare şi o existenţă în fapt a libertăţii. În conflict ele nu pot intra decît în măsura în care stau pe aceiaşi linie, aceea de a fi drepturi, dacă punctul de vedere moral al spiritului nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din formele sale, ea nu ar putea să intre în nici un fel în conflict cu dreptul personalităţii sau cu un altul; fiindcă dreptul cuprinde în sine conceptul libertăţii, cea mai înaltă determinaţie a spiritului, faţă de care orice altceva este lipsit de substanţă" [III, 38, p.51].

În această ordine de examinare a ideii de libertate, I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor constată contradicţia de netrecut între caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi regulile de circumstanţă ale dreptului pozitiv. "Rolul principiului libertăţii în dreptul pozitiv este de natură pur ideală, el acţionînd ca un canon situat deasupra relaţiilor în care este încadrat omul ca fiinţă socială. El rămîne un ideal, după care totuşi se orientează toate preceptele dreptului pozitiv" [III, 29, p.74]. Libertatea constituie substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemului dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, după N. Popa [III, 67, p.121]. Limitele dreptului pozitiv sînt dictate de însuşi principiul libertăţii în sensul său absolut. Definiţia kantiană a dreptului este elocventă în acest sens, cu adevărat, voinţa fiecăruia poate coexista cu voinţa altora doar în raport cu o lege universală de libertate.

Este important de delimitat libertatea în sens obiectiv de libertatea în sens subiectiv. Distincţia este dictată de dublul aspect relaţional drept-libertate. În sens obiectiv (absolut), libertatea este ideea călăuzitoare a dreptului, dar care transcende dreptul pozitiv; aceasta este semnificaţia de principiu. În sens subiectiv (relativ), libertatea este facultatea persoanei umane, dreptul natural conceput ca drept subiectiv; aceasta este semnificaţia individualizată a libertăţii. Libertatea individuală, ca expresie a voinţei libere, este axată pe libertate-principiu. În societate libertatea unui individ încetează acolo unde începe libertatea altui individ. Iar dreptul pozitiv nu face altceva decît să asigure existenţa libertăţilor individuale într-o societate dată. Dependenţa libertăţii la nivel micro (subiectiv) de libertatea la nivel macro (obiectiv) este tratată de I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor astfel: "Libertatea este ca un for călăuzitor: încercînd să o atingem, înfăptuim grade diferite de libertate-relaţie în manifestarea sa concret istorică. Cu cît treapta pe care ne înălţăm în drumul nostru vertical spre libertate este mai înaltă, cu atît relaţiile dintre indivizi devin mai juste, iar idealul de justiţie se poate înfăptui. Idealul de justiţie trebuie fundamentat pe principiul libertăţii individuale, singurul care poate duce la relaţii sociale cît mai departe" [III, 29, p.75].

În loc de sinteză a libertăţii, ne vom inspira din demersul kantian privind relaţia libertate-drept [III, 19, p.101]:

• Ideea de libertate sau de voinţă liberă este de esenţa fiinţei noastre, ca unic absolut pe care mintea noastră poate să-l cunoască.
• Libertatea este o noţiune absolută şi o cerinţă indiscutabilă. Ea este o realitate care nu cere nici măcar să fie justificată, ci se impune prin sine.
• Numai pe baza acestei libertăţi, viaţa socială nu s-ar putea realiza. Libertatea absolută ar duce la anarhie.
• Nu numai libertatea individuală trebuie să se afirme, ci şi libertatea colectivă a grupului social. Pentru ca aceste două feluri de libertate să poată exista, se impune să se limiteze una pe alta. Fiecare face o concesie în favoarea celeilalte.

-   Prin libertatea limitată a individului se întemeiază şi se consolidează libertatea tuturora. Cert lucru, limitarea libertăţii individuale, pentru crearea libertăţii tuturora e condiţionată de anumite norme. Ea nu se poate decreta oricum, la întîmplare. Aceste norme sunt norme de drept. 1.5.2. Ideea (principiul) justiţiei Potrivit DEX-ului justiţia este interpretată ca dreptate, echitate. Termenul de justiţie este folosit în mai multe accepţiuni:

1. justiţia principială - dreptatea, care întemeiază orice sistem de drept;
2. justiţia comutativă - ideal al fiecărui drept pozitiv, cum îl conturează fiecare legiuitor;
3. justiţia distributivă - funcţiune justiţiară a justiţiei instituţionale;
4. justiţia subiectuală - sentiment individual de dreptate;
5. justiţia tehnică - prerogativa unui organ abilitat de a pronunţa dreptul în vigoare într-o cauză oarecare;
6. justiţia activă - ansamblu de instituţii prin care se exercită funcţia judiciară.

Conform opiniei lui Gh. Mihai şi R. Motica, "...arheologia cuvîntului Justiţie ne duce la sanscritul ja, greu de tradus prin dreptate, care ni s-ar părea că mai degrabă provine din drept. Sanscritul înţelege prin ja ceea ce este bun, sfînt, pur dimpreună... Această trinitate semnificativă a lui ja bun-curat-sacru se vedea în normele de atunci, bune-curate-sacre, etico-juridico-religioase, adică sincretice. .Ele reglementau conduitele umane pe făgaşul a ceea ce e bun-curat-sacru, încălcarea lor fiind nu numai faptă ilicită, ci şi ruşinoasă şi păcat" [III, 53, p.17, p.30]. Din perspectiva etimologiei, justiţia este idealul etic şi religios incorporat în drept.

Justiţia în sens absolut, în funcţie de principiu transcedental care echivalează cu însuşi Absolutul, a fost lovită de interpretări înguste, relative, care privează Justiţia de caracterul său imuabil. Or, incapacitatea raţiunii umane de a cuprinde infinitul nu afectează de altfel înaltele aspiraţii ale omenirii spre o Justiţie ideală (absolută). Drept confirmare a idealului de Justiţie E. Speranţia sublinia: "Justiţia vine din afară, de sus; e de aceeaşi natură şi provenienţă ca şi verbul care a creat Lumea. Iubirea este forţa elementară de justiţie. De aceea, în locul balanţei de prăvălie, emblema cea mai vorbitoare a Justiţiei, ar fi o inimă înaripată, în zbor pe cerul înstelat" [III, 29,

p.120].

Ideea de justiţie a variat în spaţiu şi timp, fiind ajustată la necesităţile timpurilor şi popoarelor. Ceea ce se părea just într-o epocă, va fi injustul epocii ulterioare [III, 80, p.70]. Despre fluctuaţiile ideii de justiţie ne conving variatele interpretări ale acestui concept.

Majoritatea filosofilor antici totuşi vedeau în justiţie o noţiune absolută. Astfel, Platon vedea în justiţie armonia între virtuţi, care sînt: înţelepciunea, curajul, temperanţa. "Dreptatea: concordanţa sufletului cu sine însuşi, şi armonia dintre părţile sufletului între ele, unele faţă de celelalte; starea aceluia care ştie să dea fiecăruia ce i se cuvine; starea aceluia care e înclinat să aleagă ceea ce i se pare a fi drept; stare care te împinge să te supui în viaţă legii, egalitate socială; stare care te face să slujeşti legilor" [III, 66, p.314-315]. Iar orice legiuitor mai destoinic îşi va propune legilor sale un scop unic - virtutea supremă, adică dreptatea perfectă [III, 65, p.47]. Deci, după Platon, justiţia este de ordin intern (armonia virtuţilor) şi de ordin extern (armonia, acordul între indivizi).

Aristotel vedea în justiţie o virtute care constă în a respecta bunul altuia. Conceptul aristotelic al justiţiei are două faţete: justiţia comutativă şi justiţia distributivă. Cea dintîi constă în egalitatea în schimb, a da fiecăruia o valoare echivalentă valorii pe care a prestat-o. Cea dea doua constă în a da fiecăruia după meritele sale bunuri, onoruri; este o egalitate proporţională. "...Judecătorul trebuie să fie dreptatea personificată. În persoana judecătorului se caută un intermediar, în ideea că ajungînd la intermediar, ajungi la dreptatea însăşi" [III, 1, p.113].

După Ulpian, justiţia este voinţa statornică de a da fiecăruia cea ce este al său. Suum cuique tribuere este elementul distributiv al justiţiei. Romanii, deci concepeau justiţia în accepţiunea aristotelică a justiţiei proporţionale distributive [III, 80, p.72-73].

În perioada medievală se afirmă justiţia creştină egalitară: egalitatea deplină a oamenilor în faţa lui Dumnezeu; chiar dacă Biserica catolică de facto a afirmat principiul neegalităţii (discriminării) altor confesiuni.

Datorită lui H. Grotius în conceptul de justiţie este adusă ideea de libertate; justiţia fiind definită ca respectul demnităţii şi libertăţii omeneşti în "De jure belli acpacis" [III, 80, p.74]. Ideea libertăţii a fost preluată de Locke, Montesquieu, Russo, Kant ş.a. în interpretarea conceptului de justiţie.

Doctrinele contemporane conţin o pluralitate de interpretări ale justiţiei. Astfel, F. Geny defineşte justiţia ca ordine, echilibru stabilit în baza unei idei de armonie, morală în substanţa sa, externă în manifestările sale. J. Dabin vede materia justiţiei în "suum cuique tribuere" şi consideră ca intrînd în noţiunea de justiţie respectul facultăţilor fizice şi morale ale omului şi al bunurilor dobîndite graţie acestei facultăţi. Le Fur vede şi el în justiţie tot respectul personalităţii omeneşti, la care adaugă acela al grupurilor sociale [III, 80, p.75]. L.A. Hart constată că dreptatea este în mod tradiţional percepută ca o menţinere sau o refacere a unui echilibru sau a unei proporţii [III, 37, p.159]. Ch. Perelman defineşte conceptul de justiţie prin intermediul egalităţii, ca un principiu de acţiune după care membrii aceleiaşi categorii esenţiale trebuie să fie trataţi în mod egal.

După G. Del Vecchio, ideea de justiţie are un dublu aspect: ea constituie o schemă logică a juridicităţii şi prezintă totodată o exigenţă practică de evaluare a acţiunilor umane. Nu există justiţie şi nu putem afirma că ceva este sau nu este just fără a întrebuinţa această schemă, prin care însăşi ideea de justiţie prinde sensul său propriu. Orice criteriu de delimitare corelativă între acţiunile mai multor subiecte în sensul că unul este obligat faţă de altul, are forma juridicităţii (a justiţiei în sens larg). Această exigenţă se întemeiază însă pe o depăşire a individualităţii fiecăruia din noi, printr-o atitudine de "obiectivitate transsubiectivă". Justiţia urmăreşte ca în tratamentul real reciproc între oameni să se excludă orice disparitate care nu ar fi fondată pe considerarea dreptului fiecăruia. În acest fel, ideea formulată a justiţiei este în acelaşi timp o exigenţă logică şi o natură a ei. Prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiţiei. Justiţia se reflectă în mod variabil în toate legile, dar ea nu se confundă cu nici una, fiind superioară lor. Ca principiu de drept, raţionalitatea ideii de justiţie ajunge să domine astfel prescripţiile pozitive. Lex injusta non est lex, spuneau romanii. În existenţa legilor injuste (nedrepte) se impune schimbarea lor sau/şi schimbarea ordinii existente, cînd aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiţiei. Nimic, însă nu se poate pretinde în numele justiţiei fără o supunere la poruncile ei, - arăta Del Vecchio [III, 67, p.128-129].

În aceeaşi ordine de idei, M. Djuvara afirmă că ". dreptul pozitiv are neapărat nevoie să se întemeieze pe ideea de justiţie: fără realizarea acestei idei nici o societate nu poate să subziste. .Justiţia consideră şi apreciază acţiunile umane întrucît sunt exteriorizate prin acte sociale. Justiţia nu poate fi considerată ca un produs arbitrar al unor voinţe oarecare şi nici nu se poate reduce la o simplă constatare a unor realităţi de fapt. .Graţie justiţiei, care există mai presus de orice, aspiraţiile cele mai înalte ale sufletului nostru sunt justificate, iar viaţa cu toate luptele şi suferinţele ei, merită să fie trăită, găseşte un temei şi o supremă verificare" [III, 27, p.70].

Din extrasele cosmopolite, dar indiscutabil semnificative, la care am apelat pentru înţelegerea conceptului de justiţie conchidem următoarele:

• Justiţia, alături de libertate, este un principiu a priori, care transcede dreptul pozitiv, numită Justiţie ideală (absolută).
• Justiţia faţă de dreptul pozitiv se manifestă ca principiu întemeietor, dar şi ca principiu director al sistemului juridic al societăţii.
• Justiţia ideală este eclipsată de conştiinţa juridică socială, de dinamica raportului: guvernanţi şi guvernaţi.
• Justul şi juridicul nu se află întotdeauna în raport de identitate: nu tot ce este juridic este şi just: lex injusta non est lex.
• Justul este echivalent cu virtutea, deci cu moralul.
• Justiţia implică echitatea care nu poate fi concepută în afara moralului.
• Justiţia ideală (absolută) se raportează la dreptul natural; justiţia relativă ("pămîntească") se află în raport cu dreptul pozitiv, de aceea, poartă denumirea de pozitivă sau legală.

În fine, împărtăşim opinia sintetică a lui Gh. Mihai şi R. Motica, conform căreia principiul Justiţiei fundamentează justificativ justiţia concretă şi îi poate da interpretarea proprie ".vom spune că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul Justiţiei" [III, 53, p.127].

Dat fiind faptul stabilit că justiţia implică echitatea, să urmărim conexiunile acestora.

Conform DEX-ului, echitatea nu este interpretată ca justiţie, ci ca dreptate, nepărtinire, cinste, omenie. Însă, justiţia este dreptate, echitate.

Cuvîntul echitate vine de la latinescul aequitas care înseamnă: potrivire, dreptate, cumpătare. După Platon, echitatea este starea celui care este gata să cedeze din drepturile şi foloasele sale: moderaţia în relaţiile de afaceri; dreapta atitudine a sufletului raţional faţă de ceea ce e frumos sau urît (bine sau rău) [III, 66, p.315]. La romani aequitas capătă sens apropiat dreptului. După Cicero, aequitas se confundă cu jus civile. După Celsus, dreptul este arta binelui şi echităţii (jus est ars boni et aequi). În general, la jurisconsulţii romani aequitas apare ca scop şi ideal al dreptului.

1. Hart consideră relevante referinţele la echitate în două situaţii ale vieţii sociale. Prima situaţie este distribuirea poverilor sau beneficiilor între clase de indivizi, ceea ce duce la înţelegerea echitabilului ca o cotă. "Situaţia a doua are loc atunci, cînd s-a produs un prejudiciu şi se reclamă compensaţii sau despăgubiri" [III, 37, p.158].
2. Popa, de exemplu, înfăţişează echitatea în unison cu justiţia, ca un tot întreg director [III, 67, p.125-127]. Gh. Mihai şi R. Motica susţin că principiul justiţiei se dimensionează în legalitate, egalitate, echitate şi bună credinţă [III, 53, p.131] a priori insă au calificat Justiţia "inconfundabilă cu buna-credinţa şi echitatea" [III, 53, p.13]. Pentru a evita suspiciunile vizînd afirmaţiile autorilor Gh. Mihai şi R. Motica, găsim explicaţiile de rigoare în aceeaşi sursă. Echitatea se dovedeşte a fi doar una din cele trei componente ale justiţiei, în sens de principiu care întemeiază orice sistem de drept. Celelalte două elemente complementare echităţii sînt îndatorirea şi direcţionarea [III, 53,

p.17].

"Principiul echităţii nu este alt principiu decît Justiţia, ci Justiţia însăşi în consensualitate cu Binele moralei. El mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează introducînd în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei naturale, din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere întru bine şi întru libertate" [III, 53, p.133].

1. Djuvara arată că elementele logice ale ideii de justiţie sunt: bilateralitatea, paritatea (egalitatea iniţială), reciprocitatea (echivalenţa iniţială), schimbul şi remuneraţia [III, 28, p.401].

Deci, justiţia ar implica două elemente: primul de ordin ideal, celălalt de ordin practic. Criteriul ideal este binele. "Binele, ca ordine universală şi spirituală, este cea mai mare virtute" [III, 29, p.77]. Ordinea universală se transformă la nivelul conştiinţei umane sub forma unui principiu de moralitate care dirijează totul. Omul virtuos este cel care concepe binele şi implicit justul, de aceea, se va conforma ordinii universale, se va încadra în armonia universală. Criteriul de ordin practic al justiţiei este însăşi echitatea care promovează ideile de echilibru, proporţie, siguranţă şi ordine în ultima instanţă. Or, ceea ce M. Djuvara a numit elemente logice ale justiţiei. Aplicarea dreptului este centrată pe principiul echităţii, urmărind diminuarea decalajului dintre "ceea ce este" şi "ceea ce trebuie să fie", or "împingerea realului spre ideal." Echitatea ar fi mijlocul de aur ce împacă exigenţele Justiţiei absolute cu imperfecţiunile justiţiei pozitive. Cert este că acolo unde se face justiţie se impune echitatea. Reglementările pozitive chiar dacă după aria de cuprindere, relevare şi fixare nu fac faţă Justiţiei ideale, perfecte, totuşi echitatea nu este ignorată în dreptul pozitiv.

"Trebuie aşadar ca justiţia, fără a părăsi idealul, să caute în fapt, faţă de împrejurările date istorice, mijloacele cele mai potrivite spre a perfecţiona societatea. Cum societatea însă este departe de perfecţiune, această realizare întotdeauna reprezintă un compromis, în care principiul ideal apare

diminuat" [III, 27, p.397].

1.5.3. Ideea (principiul) egalităţii

Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a doua sau mai multe lucruri egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a avea aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri.

Platon arată în "Legile" că egalitatea şi proporţia nu sunt bazate nici pe percepţia simţurilor, nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul rînd pe adevăr, şi aproape pe nimic altceva [III, 65, p.85]. Se pune în evidenţă astfel fundamentul egalităţii: spiritul uman-neperen prin care suntem egali în faţa Absolutului (Raţiunii Supreme). Marele elin recunoaşte faptul că "... egalitatea adevărată şi perfectă nu-i este oricui uşor s-o cunoască: numai Zeus şi foarte puţini oameni au noţiunea aceasta" [III, 65, p.170].

Egalitatea, asemeni libertăţii şi justiţiei, poate fi examinată din dublă perspectivă. Egalitatea perfectă (ideală) care este cea adevărată şi egalitatea imperfectă ("pămîntească") care în fapt nu există, însă aspiră spre ideal. De fapt, omenirea există datorită marilor idei de libertate, egalitate şi fraternitate, afirma E. Roerich. Dacă aceste idei vor fi considerate utopice şi pe acest motiv omenirea se va distanţa de la ele, atunci aceasta ar echivala cu trecerea în nefiinţă a omenirii. Fără asimilarea acestor idei majore în inimi, omenirea va fi invadată de crime nemaivăzute şi desfrîu, consecinţa cărora va fi descompunerea şi pierirea umanităţii [III, 95, p.413].

Principiile egalităţii, justiţiei şi libertăţii constituie trinitatea ideatică a dreptului. Principiul justiţiei după aria de cuprindere înglobează principiile libertăţii şi egalităţii. Egalitatea este doar o formă a justiţiei, prima fiind subordonată celei din urmă [III, 29, p.80]. Platon spunea că justiţia nu este decît egalitatea stabilită între lucruri neegale, conform naturii lor, şi că nu există egalitate între lucruri neegale, decît în măsura în care este păstrată proporţia [III, 65, p.170]. Continuitatea în gîndire privind raportul egalitate-libertate este susţinută peste secole de N. Popa, spre exemplu. Doctrinarul are convingerea că, "nu poate exista egalitatea decît între oamenii liberi şi nici libertatea decît între oameni ai căror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără oprelişti" [III, 67, p.121].

Unitatea principială a egalităţii şi libertăţii este materializată juridiceşte în Declaraţia Universală a drepturilor omului. Aceste idei capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrate ca drepturi şi libertăţi fundamentale. Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; egalitatea de tratament juridic; egalitatea şanselor; nediscriminarea; "salariu egal pentru o muncă egală" şi alte realizări ale progresului gîndirii umane care şi-au găsit oglindire în reglementările naţionale şi internaţionale. Meritul deosebit în acest sens le revine revoluţionarilor francezi, care au afirmat principiile libertăţii, egalităţii şi justiţiei în calitate de fundamente ale statalităţii.

Egalitatea nu trebuie concepută în funcţie de capacităţi şi aptitudini egale. Este o înţelegere greşită, similară cu conceperea libertăţii în funcţie de samovolnicie. Fiecare cetăţean este egal în faţa legilor statului şi doar capacităţile lui vor determina locul pe care îl va ocupa în ierarhia socială.

Egalitatea în sens absolut este irealizabilă, dat fiind faptul construcţiei ierarhice a macro şi microcosmosului. Societatea în mod implicit este subordonată principiului (legii) universal al Ierarhiei. Ierarhia este o Lege Cosmică (Universală), care afirmă doar egalitatea incipientă a monadelor pînă la configurarea individualităţilor. Legile statului pentru a fi viabile trebuie să oglindească Legile (Principiile) Universale. De aceea, orice cetăţean al unui stat prin naştere este egal în drepturi cu alţi cetăţeni şi această stare de jure trebuie garantată. Legea Ierarhiei statuează în acelaşi timp asupra oportunităţii şi justiţiei inegalităţii, adică a diferenţierii universale, conform căreia se instituie relaţii de supraordonare şi subordonare în cadrul sistemelor. Oportunitatea inegalităţii oamenilor după capacităţi şi aptitudini este justă, deoarece acestea sunt rezultatul evoluţiei şi eforturilor individuale milenare. Inegalitatea în acest sens nu poate fi considerată ca atare şi este subordonată principiului Ierarhiei. Problema inegalităţii oamenilor ar fi soluţionată, dacă Principiul (Legea) Ciclicităţii (Reîncarnării) ar fi accesibil şi acceptat de conştiinţa umană [III,

95, p.414].

În ordine sintetică stabilim că:

• Egalitatea este principiul ce se degajă iniţial din Principiul (Legea) Universal al Ierarhiei.
• Egalitatea, în funcţie de principiu al dreptului pozitiv, este în concordanţă cu Egalitatea în sens absolut (ideea incipientă a egalităţii).
• Principiul egalităţii este intercalat cu principiile libertăţii şi justiţiei.
• Egalitatea se manifestă în dreptul pozitiv în dublă postură: 1) idee generală a tuturor normelor juridice; 2) exigenţă a titularului dreptului subiectiv faţă de aplicanţii dreptului obiectiv.
• Egalitatea este mijlocul de realizare a echităţii sociale; unul din "elementele logice ale justiţiei", după M. Djuvara.

1.5.4. Ideea (principiul) responsabilităţii

Principiul (ideea) responsabilităţii este într-o legătură implicită cu principiul (ideea) libertăţii. Responsabilitatea însoţeşte libertatea [III, 67, p.123]. Voinţa liberă a omului este generatoarea responsabilităţii. Omul, liber creator al cauzelor prin puterea voinţei sale, poate şi trebuie să fie responsabil de efectele implicit produse. A fi responsabil înseamnă a accepta şi a suporta consecinţele celor produse (gînduri, dorinţe, fapte).

A contrario, a fi iresponsabil este echivalent cu a fi involuntar şi, respectiv, a fi neliber. Altfel zis, responsabilitatea este antrenată atunci, cînd voinţa omului nu este constrînsă de factori interni sau externi şi, deci este liberă. După Kant, acesta este principiul autonomiei voinţei care trebuie să administreze activitatea raţională a omului. Voinţa absolut bună ar fi singura lege universală pe care şi-ar impune orice fiinţă raţională. Acest ideal kantian ar duce la instaurarea responsabilităţii universale. Voinţa bună poate fi cultivată ca făgaş al eliberării de acţiunea factorilor interni (gînduri, dorinţe) şi externi străini dezideratului propus. O persoană este autonomă în măsura în care reuşeşte să-şi frîneze pornirile dictate de simţuri, adică are un comportament raţional, în afara oricărui mod constrîngător. Numai în această situaţie ea devine responsabilă juridic şi moral [III, 29, p.83].

Responsabilitatea poate fi examinată din perspectiva moralei şi din cea a dreptului. Morala, care administrează universul gîndurilor, dorinţelor, sentimentelor umane, este domeniul responsabilităţii pentru emanaţiile lumii interioare (psihice) a subiectului. Dreptul pozitiv, care prin reglementările sale direcţionează conduita umană sau faptele în acţiune sau inacţiune, este domeniul responsabilităţii exterioare, a răspunderii juridice.

1. Mînzală arată, că "atunci cînd un individ nu aderă la sistemul de norme oficiale, mai ales juridice, considerîndu-le exterioare şi străine, aceste norme i se impun totuşi, iar el este obligat să le respecte, adică îi impun o răspundere. Într-o astfel de situaţie individul este răspunzător, nu şi responsabil în raport cu normele pe care le dezaprobă, dar le respectă din obligaţie" [III, 54, p.35]. Dacă responsabilitatea morală se înfăptuieşte, ca regulă în raport cu sine însuşi implicînd sancţiunile moralei, atunci răspunderea juridică este un raport juridic de constrîngere a făptuitorului de către organul competent de a aplica sancţiunile juridice.

". În timp ce răspunderea se întemeiază pe norme şi derivă din acestea, responsabilitatea se întemeiază pe valorile acceptate de individ, fiind o dimensiune ce derivă din propria opţiune şi individuala voinţă" [III, 54, p.35].

Împărtăşim întru totul constatarea făcută de N. Popa privind responsabilitatea ca fenomen social ce exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale. Iar nivelul şi măsura responsabilităţii sînt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă în practică a prevederilor normelor sociale [III, 67, p.124].

În viziunea lui T. Mînzală, "responsabilitatea reprezintă asumarea conştientă şi deliberată -în faţa colectivităţii şi a propriei conştiinţe - a unei atitudini active şi militante faţă de societate, a grijii pentru succesul şi eficienţa, pentru consecinţele activităţii pe care un individ o desfăşoară sau o conduce în beneficiul comunităţii din care face parte" [III, 54, p.34].

Dimensiunea socială a responsabilităţii este abordată de asemenea de P.A. Varul şi I.N. Greazin. Astfel, "responsabilitatea este un mijloc de reglementare a conduitei umane prin intermediul căruia activitatea subiectului (individului, colectivităţii de oameni) este supusă autoevaluării morale şi evaluării sociale a rezultatelor acţiunii sub forma sancţiunilor morale, juridice ş.a. (atît negative, cît şi pozitive), realizată în cadrul unui sistem de relaţii sociale şi cu participarea instituţiilor sociale corespunzătoare" [III, 122, p.91]. Definiţia respectivă pune în evidenţă locul şi rolul responsabilităţii în funcţie de instrumentar al sistemului relaţional social, care asigură dinamica raporturilor sociale. În acest context, M. Djuvara spunea că, "îndată ce două persoane se ating, nasc drepturi şi obligaţii, căci îndată ce există posibilitatea de acţiune de la o persoană la alta, începe responsabilitatea unei persoane faţă de cealaltă" [III, 28, p.412].

Dimensiunea juridică a responsabilităţii presupune asumarea, de regulă, prin constrîngere publică a consecinţelor negative ale faptelor ilicite săvîrşite de o anumită persoană. Răspunderea juridică poate fi caracterizată în funcţie de reacţie negativă, de condamnare a statului faţă de conduita ilicită a unui subiect. Răspunderea juridică este o formă de reacţie faţă de încălcările normelor juridice, acţionînd indirect la asigurarea executării cerinţelor legale [III, 122, p.94].

Răspunderea juridică nu trebuie redusă doar la constrîngere publică, pentru că astfel dreptul riscă să devină sancţionatoriu negativ. Or, asumarea benevolă a obligaţiilor juridice şi executarea benevolă a acestora implică răspunderea juridică pozitivă, cu aplicarea sancţiunilor juridice pozitive stimulative şi de încurajare. Deci, principiul responsabilităţii va guverna întreg procesul de realizare a dreptului, implicînd "promovarea valorilor sociale şi umane prin normele juridice şi o acţiune conştientă de apărare a acestor valori" [III, 49, p.135].

Eliberarea comportamentului de orice constrîngere este premisa oricărui comportament etic sau juridic. În această premisă I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor văd justificarea responsabilităţii [III, 29, p.84]. Omul este liber şi responsabil, dacă răspunde numai de faptele sale săvîrşite în afara oricărei presiuni exterioare de natură să-i altereze voinţa. Omul nu trebuie să fie responsabil de frica pedepsei, ci responsabilitatea sa trebuie să rezulte din convingerea că el acţionează ca fiinţă liberă, pentru ca actele sale sunt în concordanţă cu interesul social. Un om este responsabil atunci, cînd consideră că ordinea socială este în concordanţă cu propriile sale aspiraţii. O cultură a libertăţii poate genera fără oprelişti o cultură a responsabilităţilor. Numai într-o astfel de societate responsabilitatea poate fi concepută ca aderare necondiţionată la valorile umane [III, 29,

p.84].

Cultura libertăţii şi implicit cultura responsabilităţii sunt dependente de procesul dificil de cultivare a voinţei omului. Pentru a evita comandamentele exterioare şi a fi independent de ele în plan acţional, omul trebuie să fie dependent faţă de propria voinţă bună pe care o va cimenta consecvent sau conformist faţă de raţiunea sa supremă. De aceea, omul este, în primă instanţă, responsabil pentru consolidarea voinţei sale în albia binelui comun, iar, în ultima instanţă, răspunzător pentru manifestările şi exteriorizările sale volitive faţă de subiecte şi mediul ambiant.

În plan sintetic am stabilit:

1. Legătura responsabilităţii cu libertatea: cea din urmă este premisa celei dintîi.
2. Responsabilitatea este ataşată acţiunii interne a subiectului şi inerentă acţiunii sociale a persoanelor.
3. Responsabilitatea este un act de angajare (morală, juridică, politică etc.).
4. Responsabilitatea este morală, juridică etc., deci are mai multe forme.
5. Ipostazele responsabilităţii juridice: a) principiu general de drept; b) raport juridic de constrîngere.
6. Idealul responsabilităţii este libertatea deplină.
7. Responsabilitatea trebuie să însoţească orice act volitiv; voliţia (voinţa) mediază relaţia libertate-responsabilitate.
8. Principiul responsabilităţii se extinde asupra realizării dreptului în ansamblu.
9. Cultul responsabilităţii implica cultura libertăţii şi cultivarea voinţei individuale.