Diviziunea şi clasificarea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării noţiunilor juridice, fenomenului juridic în ansamblu. Prin diviziune înţelegem "operaţia raţională prin care o noţiune supraordonată în baza unui fundament este descompusă exhaustiv, în noţiuni subordonate; contrare sau contradictorii" [III, 56, p.94].
Deseori numită şi "clasificare analitică", diviziunea este operaţia logică prin care, pornind de la o noţiune generală, dezvăluim mai întîi speciile acesteia apoi subspeciile ei şi putem continua astfel din treaptă în treaptă, pînă ce punem în evidenţă obiectele individuale care aparţin clasei reprezentată de noţiunea iniţială [III, 56, p.94].
Elementele structurale ale diviziunii sunt: 1) obiectul diviziunii (ca o noţiune generală, spre exemplu: principiile dreptului); 2) fundamentul diviziunii (nota în bază căreia noţiunea supraordonată se descompune în noţiuni subordonate, spre exemplu: principiile dreptului după gradul de generalitate se descompun în principii generale şi principii non-generale); 3) membrii (elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor subordonate, spre exemplu, noţiunile subordonate noţiunii supraordonate "principiile dreptului" sunt "principii ramurale", "principii non-ramurale" etc.).
În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau politomică (trihotomică, tetratomică etc.) [III, 56, p.98].
Clasificarea, însă se desfăşoară în ordinea inversă (opusă) diviziunii. În cazul clasificării gîndirea se îndreaptă de la noţiuni mai puţin generale spre noţiuni mai generale. Clasificarea este operaţia logică prin care alcătuim genul din speciile sale" [III, 56, p.93-94].
În literatura de specialitate principiile dreptului, de regulă, sînt sistematizate prin diviziune şi clasificare. Un şir de doctrinari supun analizei, fără a recurge la specii (clase) principiile generale ale dreptului [III, 29, p.148-151; 77, p.126-135; 67, p.120-130; 69, p.107; 17, p.316-320; 45, p.99-107; 120, p.295-300; 117, p.186-189]. Adepţii sistematizării principiilor dreptului pot fi grupaţi în "clasificatori" [III, 69, p.164-168; 124, p.219-220; 130, p.152-153] şi "divizionişti" [III, 61, p.127; 16, p.30-32; 49, p.117-118, p.136-141; 24, p.25; 90, p.152-153; 104, p.99-100].
Printre clasificatori este şi Costică Voicu, care invocă următoarele criterii de clasificare a principiilor dreptului: a) importanţa şi sfera de acţiune a principiilor dreptului; b) conţinutul principiilor dreptului. După importanţa şi sfera de acţiune, autorul distinge principii fundamentale
(generale) ale dreptului şi principii de ramură. După conţinut: principii de inspiraţie filosofică, politică sau socială şi principii exclusiv juridice [III, 81, p.112].
- S. Iavici clasifică principiile dreptului după tip, nivel şi caracter. În funcţie de tipul relaţiilor sociale, autorul distinge: principiile dreptului sclavagist, principiile dreptului feudal, principiile dreptului burghez, principiile dreptului socialist. După caracter, principiile dreptului sînt: social-economice, politice, ideologice, etice, religioase, special-juridice. După nivel, principiile dreptului pot fi: a) generale; b) interramurale; c) ramurale.
Prezintă interes categoria principiilor special-juridice, care după Iavici, oferă răspuns la mai multe întrebări: - Cum se reflectă în drept fundamentul lui social? Răspunsul este formulat imediat de autor. În sens strict, principiile special-juridice sînt aceleaşi principii sociale traduse în limbaj juridic, în construcţii şi mijloace juridice care le asigură. Altă întrebări: - În ce mod voinţa claselor dominante se ridică la rang de lege şi devine general obligatorie? - Care este structura dreptului? -Care este caracterul reglementării juridice a relaţiilor-sociale?" [III, 130, p.112].
La categoria principiilor special-juridice autorul atribuie: 1) obligativitatea normelor juridice pentru toată populaţia ţării şi prioritatea acestora faţă de alte norme sociale în caz de colizii; 2) compatibilitatea (non-contradicţia) normelor juridice în vigoare, care constituie sistemul dreptului; prioritatea legii faţă de alte acte normativ-juridice; 3) diviziunea sistemului de drept al statului în public şi privat, în ramuri relativ independente şi instituţii juridice; 4) corespunderea între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv; între normele juridice şi relaţiile juridice; între drept şi realizarea lui; 5) libertatea socială, exprimată în sistemul drepturilor subiective ale participanţilor la relaţiile sociale; egalitatea în faţa legii şi justiţiei; egalitatea în drepturi; 6) legalitatea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, fixate în lege; subordonarea persoanelor oficiale şi organelor statutului faţă de normele legislaţiei; 7) dreptatea, exprimată într-o măsură egală comportamentală din punct de vedere juridic; corespunderea între răspunderea juridică şi fapta ilicită săvîrşită; 8) răspunderea juridică pentru fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie şi prezumţia nevinovăţiei; 9) neretroactivitatea legii care înăspreşte răspunderea juridică; umanismul pedepsei care contribuie la corectarea condamnatului [III, 130, p.112].
Printre principiile special-juridice, după Iavici, recunoaştem principiile generale ale dreptului: libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea.
M.I. Baitin, Gh.V. Nazarenco, G.C. Fiodorov ş.a. acceptă diviziunea principiilor dreptului, afirmată în literatura de specialitate, în funcţie de: a) principii generale; b) principii interramurale; c) principii ramurale [III, 90, p.152; 104, p.100; 124, p.222-223]. Principiile generale, după sfera de acţiune, se extind asupra sistemului dreptului în ansamblu. Principiile interramurale acţionează în funcţie de idei conducătoare pentru cîteva ramuri înrudite ale dreptului. Principiile ramurale ale dreptului se localizează în cadrul unei anumite ramuri a dreptului, fiind numite principii speciale.
Gh.V. Nazarenco susţine că unii autori, propun de a revizui clasificarea tradiţională a principiilor (generale, interramurale, ramurale). Deoarece principiile generale ale dreptului acţionează prin intermediul celor ramurale, iar acestea din urmă le concretizează pe cele dintîi.
După opinia lui Nazarenco, lipsa diferenţierii principiilor dreptului va conduce la dispariţia concepţiei de interacţiune a principiilor [III, 104, p.100]. Împărtăşim opinia autorului, dat fiind faptul că activitatea raţională şi activitatea juridică nu se realizează în afara operaţiilor logice deosebit de importante cum sunt generalizarea şi specificarea, clasificarea şi diviziunea. Nu putem opera doar cu noţiuni cu grad înalt de generalitate: "principiu", "principiu de drept" etc. Avem nevoie de specificări, clasificări, diviziuni, pentru a pătrunde în esenţa noţiunii "principii ale dreptului".
Gh.V. Nazarenco divizează principiile dreptului în: a) scrise şi b) nescrise. Ele formează respectiv două grupe mari: a) principii ale dreptului în vigoare; b) principii-axiome juridice. Principiile dreptului în vigoare sînt fixate direct în norme juridice, sau în mod logic rezultă din ansamblul normelor (fixare indirectă). Principiile scrise, prin intermediul normelor juridice, consacră exigenţele juridice fundamentale şi în esenţă sunt mijloace-stimulente juridice. Principiile nescrise (axiomele juridice) sunt elemente ale conştiinţei juridice, care exprimă idei incipiente de bază şi influenţează caracterul, gradul de realizare a mijloacelor juridice [III, 104, p.100].
După părerea noastră, principiile dreptului pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:
- a) gradul de generalitate; b) sfera de aplicare; c) diviziunea dreptului şi d) formă.
După gradul de generalitate, deosebim: a) principii generale ale dreptului b) principii interramurale ale dreptului şi c) principii ramurale ale dreptului.
După sfera de aplicare deosebim: a) principii de drept naţional (intern) ce se aplică în cadrul unui stat, cu referire la o ordine juridică determinată; b) principii de drept comunitar (supranaţional) ce se aplică în cadrul Comunităţii Europene, cu referinţă la statele membre ale Uniunii Europene (ordinea juridică comunitară); c) principii de drept internaţional ce se aplică în cadrul societăţii internaţionale, cu referire la statele lumii (ordinea juridică internaţională).
După diviziunea dreptului, deosebim: a) principii de drept public; b) principii de drept
privat.
După formă, distingem: a) principii scrise de drept (inserate sau deduse din norme juridice);
- b) principii nescrise de drept (infiltrate în conştiinţa juridică în baza unei practici sociale şi juridice
impunătoare).
Diviziunea principiilor dreptului, în viziunea noastră, este dihotomică: principii generale şi principii non-generale. Principiile non-generale de drept se împart dihotomic în: a) principii ramurale; b) principii non-ramurale. Principiile ramurale se împart, la rîndul lor, dihotomic în: a) principii ramurale de drept public; b) principii ramurale de drept non-public. Principiile non-ramurale se divid dihotomic în: a) principii de drept internaţional şi b) principii de drept non-internaţional, etc. A se vedea ANEXA I, Diviziunea principiilor dreptului.