În ceea ce priveşte delimitarea principiilor dreptului de normele juridice, se impune implicit clarificarea noţiunilor de drept pozitiv şi de normă juridică.
Prin drept pozitiv înţelegem acel sistem de norme juridice care dă formă şi reglementează efectiv viaţa unui popor într-un anumit moment istoric. Dreptul pozitiv, deci, îl compun acele norme juridice care sînt efectiv impuse şi efectiv intrate în vigoare [III, 33, p.225-226]. Fiind elementul prim structural al ordinii juridice pozitive, norma juridică este definită prin prisma întregului de I. Dogaru astfel, "norma juridică este o regulă publică de conduită, generală şi impersonală, vizînd exteriorizarea intersubiectivă a conştiinţei particulare înălţată la universalitatea sa, ţinînd să creeze un comportament tipic indivizilor, în acord cu modelul social urmărit, obligatorie în temeiul legitimării ei la nivelul conştiinţei colective şi care la nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin constrîngere" [III, 29, p.239].
- Popa, Gh. Mihai, R. Motica, T. Mînzală ş.a., la opinia cărora ne raliem, consideră că normele juridice se raportează la principiile dreptului cel puţin în două sensuri: 1) normele juridice conţin, descriu, statuează, adică dau viaţă determinată celor mai multe principii ale dreptului; 2) principiile dreptului îşi realizează conţinutul, devin funcţionabile prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de norme [III, 67, p.116; 53, p.214; 54, p.14].
Pe lîngă aceste semnificaţii, principiile dreptului, după părerea noastră, reprezintă sursa ideatică şi deontică a legiuitorului în procesul de normare a relaţiilor sociale şi sînt exigenţe ce depăşesc graniţele normelor juridice în procesul de înfăptuire a justiţiei. Or, după cum afirmă M. Djuvara, ".interpretarea dreptului pozitiv trebuie să fie dominată înainte de toate de imperativele justiţiei. Judecătorul, care în numele dreptului pozitiv, se mărgineşte la o logică strîmtă extrasă numai din texte şi face abstracţie de la raţiunea lor supremă de a fi, adică de justiţie, comite o greşeală care înseamnă o crimă în contra dreptului însuşi" [III, 27, p.96]. Valoarea explicativă a principiilor dreptului constă în dezvăluirea raţiunilor întemeietoare ale valorilor sociale, ele conţin temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului. În deosebire de principii, valoarea teleologic-explicativă a normelor juridice este cu totul secundară, scopul lor fiind conservarea şi garantarea valorilor sociale, dincolo de explicarea raţiunii existenţei acestora. De exemplu: normele juridice care ocrotesc proprietatea nu dau nici un indiciu explicativ-teleologic la întrebarea: de ce şi pentru ce trebuie ocrotită proprietatea? [III, 67, p.116; 53, p.124].
Normele juridice sînt apanajul, "haina" principiilor dreptului, chiar dacă nu au puterea şi aria de cuprindere absolută a principiilor. Prin urmare, am putea aprecia principiile dreptului cu întîietate şi superioritate faţă de textele de legi, reglementările juridice propriu-zise.
Pentru del Vecchio, cu care suntem solidari, "este evident că există principii care sînt scoase în ultima analiză din însăşi textele legilor şi care prin urmare, se întemeiază numai pe ele. Dar trebuie să fie şi altele care depăşesc textele, căci altfel dreptul nu ar mai evolua, încremenind pe loc, şi el nu ar mai putea nici chiar să primească vre-o aplicare" [III, 27, p.90]. "Este adevărat că, în noianul regulilor dreptului pozitiv, principiile supreme pe care le impune astfel raţiunea nu apar la prima vedere: ele rămîn obnubilate de interesul interpretării regulilor tehnice propriu-zise. Dar este sigur că acestea din urmă îşi pierd orice înţeles fără ideile care stau la baza lor. Dreptul pozitiv se întemeiază întotdeauna pe principii superioare, atunci cînd emite comandamentele lui, care nu se pot înţelege şi lumina decît prin aceste principii" [III, 27, p.96].
Într-un mod cu totul inedit este tratat raportul: principiu de drept şi normă juridică de Lidia Barac [III, 7, p.254]. Autoarea amplasează principiile dreptului în ierarhia normelor juridice, rezervîndu-le un loc aparte. În afara explicaţiilor de rigoare, înţelegem că principiile ocupă poziţia ierarhic superioară celorlalte componente ale sistemului dreptului. Or, după calificarea făcută de I. Ceterchi, principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare. Însă cu certitudine, între principiul de drept şi norma juridică nu există în raport de identitate decît în cazul normei-principiu. "Între principiu şi regula de drept există nu numai o inegalitate de importanţă, dar şi o diferenţă de natură" [III, 7, p.254].
Pentru a distinge principiile generale ale dreptului de celelalte reguli de drept, L. Barac propune criteriul generalităţii. "Desigur, orice regulă juridică este chiar prin definiţia sa o regulă generală, dar generalitatea regulii juridice nu se poate confunda cu generalitatea unui principiu", [III, 7, p.254] - idee generată şi aprofundată de Jean Louis Bergel, la care se referă autoarea.
O regulă este generală pentru că ea este destinată unui număr nedeterminat de acte, fapte, dar ea poate fi şi specială, atunci cînd regizează anumite fapte sau acte, care corespund obiectului. Un principiu este general prin aceea că el comportă o serie nedefinită de aplicaţii. De aici, principiile domnesc asupra dreptului pozitiv, în timp ce regulile de drept nu sînt decît aplicaţii sau excepţii ale acestora [III, 7, p.254].
"Prin urmare, principiile unifică regulile şi le conferă temei raţional, fără ele regulile nu primesc sens, iar principiul lipsit de reguli rămîne fără aplicare" [III, 51, p.160]. Gh. Mihai afirmă categoric că principiile nu sunt norme deoarece nu au o sursă legislativă şi sancţiuni ataşate lor; ".dacă un principiu este obligatoriu, atunci el îşi pierde caracteristica sa de temei. În schimb o regulă, obligatorie chiar, dacă se numeşte principiu, îndeplineşte rolul a ceea ce este regulă" [III, 51,
p.212].
După opinia noastră, principiile dreptului aparţin planului ontic al realităţii juridice a societăţii şi sunt precursoarele ideatice ale normele juridice. Normele juridice, însă aparţin planului deontic al realităţii juridice, care îşi pierd rostul în afara premiselor sale - principiilor dreptului. A se vedea ANEXA 5.
Deci, între noţiunile "principiile dreptului" şi "normele juridice" se poate constata un raport de compatibilitate, deoarece ambele conţin elemente (note) cel puţin al uneia din noţiuni sau ale ambelor.
Din punct de vedere al conceptualismului juridic, un procedeu intelectual controversat este ficţiunea. Ficţiunea de fapt este o deformare a realităţii, dar " un rău necesar" pentru conservarea ordinii şi siguranţei juridice.
- Ihering a adus explicaţiile cele mai complete, după A. Văllimărescu, privind rolul ficţiunii. Iar după opinia noastră, a ilustrat convingător trinitatea principiu de drept - regulă de drept - ficţiune juridică. Astfel ficţiunii îi revine o funcţie triplă: dogmatică, istorică şi logico-sociologică.
Funcţia istorică a ficţiunii constă în introducerea unor reguli de drept noi, fără a construi un principiu nou, ci numai considerînd că anumite cazuri se încadrează într-un principiu vechi, deşi lucrul este inexat, aceasta numai spre a nu modifica principiul [III, 80, p.331]. De exemplu: la Roma exista principiul conform căruia numai un cetăţean roman putea lăsa un testament, care nu mai era valabil dacă cetăţeanul cădea în captivitate. Însă legea Cornelia introducea ficţiunea salvatoare a principiului nominalizat, potrivit căreia testamentul era declarat valabil, iar autorul lui că a decedat înaintea prizonieratului.
Rolul istoric al ficţiunii, specifică ţărilor conservatoare, răspundea cerinţelor de siguranţă a ordinii sociale şi de statică a dreptului. Or, prestigiul dreptului nu putea fi ştirbit prin necontenita schimbare a principiilor sale fundamentale.
Funcţia dogmatică a ficţiunii constă în a păstra unitatea logică a sistemului juridic. "Un sistem juridic trebuie să fie logic şi coerent, şi inovaţiile trebuie făcute, bineînţeles în limita posibilităţii, în cadrul principiilor existente" [III, 80, p.332]. De exemplu, legiuitorul păstrînd principiul că numai persoanele au drepturi, a dispus printr-o ficţiune, că copilul conceput va fi considerat ca născut: infans conceptuspro nato habetur...
Funcţia logică a ficţiunii, de asemenea implică păstrarea unităţii şi coerenţei unui sistem
juridic.
Funcţia sociologică a ficţiunii este menţinerea siguranţei şi promovarea ideii de stabilitate a principiilor juridice.